INSULA ȘERPILOR – O istorie zbuciumată

 

 

 

 

 

Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a cneazului Dobrotici şi a domnitorului muntean Mircea cel Bătrân.

În Cronica de la Nürnberg se spunea că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”. Prin toponimul Peuce, se înţelegea şi Delta Dunării.

În timpul domniei domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean se întindea de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile ei de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

Din unele cronici ale vremii care prezentau raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula.

De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre.

Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ .

În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării.

Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail).

Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa.

Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor.

Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

 

 

 

Insula Serpilor în anul 1896

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul.

Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală).

De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

Arborarea pavilionului român pe Insula Şerpilor de cãtre generalul Davila

   Foarte puţini ştiu că  generalul medic  Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat în numele României Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată, a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 

 

 

 

 

    Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui. Constantin C. TONEGARU (http://www.dacoromania-alba.ro/nr10/arborarea.htm).

Insula Șerpilor in calea rechinilor din Rasarit

„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.”

(A.D.Xenopol).

Situată în Marea Neagră, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă şi pustie, de 17 ha, a cunoscut în existenţa sa trimilenară o evoluţie tumultuoasă… … de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruşi în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentru gurile Dunării şi arealul vestic al Mării Negre.

 În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial începând cu data de 28 august 1944 odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, marina sovietică  a interzis accesul navelor noastre accesul la insulă (…).

În drumul lor spre Sulina, unităţile sovietice au debarcat şi ocupat Insula Şerpilor.

Comandorul Ion-Dănuţ Toader susţine că pe insulă se aflau militari români care au respectat ordinele primite, nu au deschis foc asupra sovieticilor şi au fost capturaţi, neştiindu-se nimic despre soarta lor ca prizonieri:

“La 29 august 1944 pe insulă au debarcat fără a li se răspunde cu foc efective sovietice (…) Personalul românesc este făcut prizonier (deşi eram aliaţi şi nu ne-am opus debarcării pe insulă) şi internat în lagărul intermediar de prizonieri, improvizat în clădirea spitalului din Sulina”.

Alte mărturii susţin că militarii români de pe Insula Şerpilor ar fi fost doar dezarmaţi, aduşi la Sulina şi aici puşi în libertate, de unde s-ar fi deplasat sub comanda unui subofiţer spre Tulcea.

Ocupată militar de armata rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, în baza unui așa zis  protocol româno-sovietic şi predată URSS la 23 mai, printr-un simplu un proces-verbal, care nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României şi URSS.

Rămâne un fapt că URSS a anexat cu forța Insula Șerpilor printr-un „Proces Verbal” și nu printr-un Tratat, conform uzanțelor între state.

Acest act ar fi trebuit semnat de catre Miniștrii de Externe sau de Șefii celor două Guverne, după ce renunțarea la o parte a teritoriului țării ar fi fost consfințită printr-un referendum și un vot în Marea Adunare Națională.

 În realitate, acest „Proces Verbal” a fost semnat de către Secretarul Unu al ambasadei URSS și de un Secretar de Stat al MAE Român.

Din punct de vedere al normelor de drept international, acest act este lovit de o nulitate absoluta.

România nu a pierdut doar un teritoriu, ci şi un important punct strategic.

După destrămarea URSS, Insula Serpilor a devenit teritoriu al Ucrainei.

Podișul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intrat în litigiul teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) de la Haga.

Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României.

Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi.

Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata Curții, indiferent care va fi.[8] CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei.

Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește).

 

 

 

 

La data de 18 martie 2014, prin alipirea „de facto” a peninsulei Crimea la Federația Rusă, a apărut în Marea Neagră, la răsărit de insula Șerpilor și la echidistanță de aceasta și de capul Tarhankut din Crimeia, o nouă frontieră maritimă de fapt, între România și Rusia, de o lungime de 200 km cu un traseu nord-sud.

 

 

 

Surse: 

 

 Wikipedia, enciclopedia liberă

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=5625&lang=RO

http://psroman.blogspot.ro/2017/02/insula-serpilor-romani-incaput-pe-mana.html

http://www.dacoromania-alba.ro/nr10/arborarea.htm

 

 

 

 

Publicitate

Ucraina, îţi voi dărui Insula Şerpilor!

Iulia Timoşenko, premierul Ucrainei, a promis că va obţine revizuirea deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la retrocedarea platformei continentale din Marea Neagră României. Această declaraţie a fost făcută în cadrul unei întruniri cu reprezentanţii societăţii civile din regiunea Ternopâl, transmite Agenţia de Ştiri REGNUM.

Foto: Jurnalul.ro

„Nu sunt de acord că totul este bine şi a fost atins acel nivel de stabilitate şi bună înţelegere convenabil tuturor părţilor implicate. Platforma continentală din Marea Neagră reprezintă independenţa economică şi politică a Ucrainei, este puterea şi competitivitatea statului nostru. De aceea voi insista ferm asupra acestui fapt, astfel încât dreptatea să fie restabilită. Iar ceea ce a fost incorect decis împotriva Ucrainei trebuie să fie revizuit,” a mai subliniat Timoşenko în discursul său.

Premierul ucrainean este de parere că dacă ar obţine câştig de cauză, cantitatea de petrol care poate fi explorată din platforma continentală a Mării Negre ar putea asigura economia ucraineana cu pertol şi gaze naturale pentru câteva sute de ani. „La o explorare mai adâncă de două mii de metri vom avea acces la fluxurile care ne vor permite să extragem petrol din cea mai mare parte a lumii, pentru că aşa este construit relieful. Acest lucru este bine ştiut de către savanţi şi de către persoanele care administrează corporaţiile care se ocupă cu extracţia petrolului,” susţine Iulia Timoşenko, candidat în funcţia de preşedinte al Ucrainei..

În anul 2009 Curtea Internaţională de Justiţie a emis o decizie prin care Insula Şerpilor nu putea influenţa linia de demarcaţie a teitoriului disputat de cele două state vecine. În conformitate cu aceeaşi decizie a instanţei de judecată, Ucraina are dreptul doar la o mare teritorială de 12 mile maritime. În consecinţă, în administrarea Bucureştiului a trecut 79,34% din teritoriul disputat.

Pentru Ucraina acest lucru însemna întărirea poziţiei României în regiunea Mării Negre, ceea ce nu era pe placul autorităţilor de la Kiev, care în ultima perioadă au pierdut o parte considerabilă din capitalul geopolitic deţinut. Ucraina este ameninţată astăzi din toate părţile. Acestea efecte sunt rezultatul unui management defectuos al politicii externe, dar mai ales al celei interne şi nu al celor de apărare al intereselor legitime ale statelor vecine.

Cred că adoptarea unei asemenea linii de politică externă este o decizie greşită pentru situaţia actuală a Ucrainei. În plus, atenţie în campania electorală din Ucraina trebuie să se acorde elaborarii unor soluţii de redresare a situaţiei economice dezastruase a Ucrainei şi nu crearii sau reluarii unor conflicte cu vecinii.

PS: această declaraţie a sunat a ceva de genul: “Alegeţi-mă, vă rog, şi pe mine preşedinte!”

• Angela Grămadă
• Curaj net.md

Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate

 

 

 

 

 

 

 

Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia UcraineiDin punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană. În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României. În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României. La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”. Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.” Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov – Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite. În perioada 1948 – 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii. Descoperirile arheologice de pe Insula Albă Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor. Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu. De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză. Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian. Cultul lui Apollo În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui. Templul lui Achile Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul – comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg,  comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”. Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că: «…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./…/ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/» Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi.Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”

Pasaje preluate din : Yogaesoteric.ro