Un raport german din 4 noiembrie 1940 în care se stabilea strategia de acţiune a Germaniei naziste pentru acapararea României

Textul de mai jos este un fragment dintr-un raport german din 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane în țara noastră.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.

Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. Actualitatea acestuia nu este dată de observațiile istorice (câteva judicioase, dar cele mai multe profund eronate) ci de viitorul colonial pe care ni-l pregătea, la momentul acela, Germania.

Raportul nazist vorbește despre România ca despre un „Spaţiul colonial”, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare” care totuși era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova).

Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români, dar cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Cu toate acestea, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega, în Certitudinea.ro.)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.

Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. 

Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa. 

4 noiembrie 1940

Planul ”Europei Unite”, strămoșul UE, în viziunea naziștilor germani

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum vedeau naziștii „Europa Unită”

 

 

 

UE din zilele noastre se bazează în mare parte pe ideea „Europei Unite”, dezvoltată de birocrații naziști în perioada 1939-44.

Naziștii au văzut atunci axa principală a Europei ca o uniune între Berlin și Paris, iar în 1944, Dietz, un angajat al aparatului propagandistic german condus de Rosenberg,  a inventat termenul de „Eurosocialism”, deoarece considera viitoarea  UE ca socialistă, scrie http://ttolk.ru/?p=15795

În proiectata UE condusă de  germani, Rusia sovietică  ar fi trebuit să fie reprezentată de Leon Troțki, marele opozant din exil al lui Stalin.


Studiind planurile naziste pentru o „Europă Unită”, se poate prezice cum va fi viitorul pentru întregul continent și în special pentru Rusia. Ar putea părea ciudat, dar în ultimii 50 de ani construcția UE aproape că nu s-a abătut de la planul birocrației naziste.
 

La fel ca majoritatea deciziilor strategice naziste, acest plan nu a devenit doctrina oficială a Germaniei, deoarece decizia finală a rămas întotdeauna la Hitler.

Iar Hitler a respins încercările de a contura principiile Europei postbelice.

 

 

 

 

 

 

 

Proiectul „Noii Europe” a fost gestionat în Germania Național-Socialistă de mai multe departamente ale serviciilor ideologice naziste plecând de la Ministerul Propagandei, Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei, Ministerul  Economiei Reich-ului, până la SS și Ministerul Agriculturii, acesta repetând soarta notoriului „plan Ost”, privitor la URSS și Rusia, dar rămânând în fază de plan, neajungând niciodată să reprezinte doctrina oficială a Germaniei .

Demn de subliniat este și faptul că planul „Europei Unite” nu era doar un proiect german. De-a lungul anilor 1930, și mai ales în timpul ocupației naziste, a fost dezvoltat activ de conservatorii din stânga și dreapta ai Franței, precum și din Belgia și Olanda.
În anii 1939-42  popoarele europene au fost studiate cu atenție în Reich, cu scopul  de a se determina locul fiecăruia dintre ele în Noua Europă.

Astfel, participanții la întâlnirea  istoricilor-germani ( din octombrie 1942) au discutat studiile  despre caracteristicile specifice atât ale popoarelor mari (german , englez, francez , italian, rus) cât și ale celor mici (balcanice-dunărene, scandinave etc.), subliniind nevoia de a se baza  în procesul de transformare a continentului, pe popoarele „puternice” capabile să se auto-guverneze singure.

Gestionarea popoarelor slabe era după opiniile acestora mai împovărătoare, deoarece acestea necesită implicarea unui personal  administrativ suplimentar.

O schemă  prezentată cu un an mai înainte prevedea crearea unei guvernării aliate, de tip colonial în „state slabe” (în special, a celor  baltice, a bielorușilor și ucrainenienilor).

Aceasta era considerată  „misiunea europeană a Germaniei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

În septembrie 1939, la inițiativa marelui chimist (inventatorul cauciucului sintetic) Werner Dietz, a fost fondată ”Societatea pentru planificare economică europeană și economia spațială”. 

În ceea ce privește  persoana lui Dietz este necesar să i se acorde o atenție specială .

Confident al Reichsleiterului Rosenberg, membru al consiliului economic imperial al NSDAP din 1931, cu conexiuni mari în cercurile industriale și financiare, Dietz a aparținut unui cerc restrâns de dezvoltatori ai conceptelor economice din  partidului nazist. Din aprilie 1933, a condus departamentul de comerț exterior, iar după 1936, departamentul pentru soluționarea sarcinilor speciale ale biroului de politică externă NSDAP.

În fapt, el a fost tatăl teoretic al Uniunii Europene.

Ideea unei structuri confederale a Europei postbelice a fost exprimată pentru prima dată, în noiembrie 1941, într-o notă din Ministerul de Externe german de către  un angajat al Biroului Ribbentrop, profesorul Albert Haushofer .

 

Principala sa poziție (chiar înainte de prima înfrângere majoră a Wehrmachtului german, lângă Moscova) a fost aceea că, probabil, războiul nu va fi câștigat de nimeni  .

După aceasta, vor fi păstrate spațiile economice deja existente ale comunității anglo-americane,  o sferă de influență în Asia de Est pentru Japonia , nucleul asiatic al Marii Rusii de la Volga la Urali și lacul Baikal, în timp ce Germania va ține Europa sub influența sa.

Haushofer a văzut  continentul european condus de Reich ca un conglomerat a trei grupuri de state.

Primul – Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Croația și, eventual, Serbia,  trebuiau să fie anexate Germaniei

Al doilea grup va fi format din statele uniunii: Ungaria, România, Bulgaria, în anumite condiții – Finlanda, Grecia, Ucraina și, în cazuri extreme, regiunile Caucaz.

 

În cel de-al treilea grup, se propunea unirea Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Elveției și Italiei.

 

Franța, Belgia, Olanda, Spania și Portugalia au rămas în afara Europei planificate, deoarece „includerea acestor țări chiar și în cea mai slabă formă a Federației Europene este de neconceput”,spunea Haushofer, care considera aceste țări „calul troian al lumii anglo-saxone”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În toamna anului 1942, Ministerul german de Externe a început să-și elaboreze propriul plan, iar ministrul de externe, Joachim von Ribbentrop i-a trimis lui Hitler mai multe memorandumuri prin care îl îndemna să proclame Confederația Europeană imediat ce Germania va obține un succes major în războiul cu URSS.

El a subliniat că Mussolini, Antonescu, Laval, alături de politicieni de vârf din Finlanda, Spania și țările balcanice au inițiat recent un plan de  formare a unei „Noi Europe”.

 

Ministrul a recomandat constituirea unei Confederații  din Germania, Italia, Franța, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croația, Grecia Serbia și Spania. Acestea ar putea fi atribuite educației Reich, care va apărea pe teritoriile ocupate.

Toate aceste planuri au fost însă respinse de Hitler.

Ultimul proiect de creare a „Uniunii Europene” a fost elaborat în ianuarie 1944 de către menționatul Werner Dietz.  Deitz a publicat cartea „Renașterea Europei cu ajutorul socialismului european. Carta europeană. ” În ea, a emis o declarație anti-atlantică. Locul central al cărții a fost luat de ideea Eurosocialistă.

 

 A fost o încercare disperată de a salva Germania în înfrângere.

În ianuarie 1944 poate fi datată prima mențiune, a termenului de „Eurosocialism” și baza sa teoretică.

  Werner Ditz a unificat într-o singură idee Eurosocialismul și noțiunea unei Europe Unite.

El a proclamat  „inevitabilitatea luptei împotriva sistemelor imperialiste – liberalismul Occidentului și bolșevismul Orientului, insistând asupra necesității de a rupe Europa Occidentală de America și Europa de Est și de relațiile nefirești cu Asia Centrală, „reînnoind integritatea biologică a familiei europene de națiuni”.

„Acesta este singurul mod de abordare a socialismului european, a organizării pașnice a Europei și a întregii lumi. O astfel de restructurare planetară conținea sensul profund al celui de-al Doilea Război Mondial, dând naștere moralei europene, fără de care un socialism autentic este de neconceput ”, scria profesorul Werner Deitz.

 

În ciuda ultimului refuz al lui Hitler de a lua în considerare planul Dietz, Alfred Rosenberg nu și-a pierdut speranța.

Sub conducerea lui și a lui Dietz, s-a organizat un cerc de intelectuali europeni, numit Conversația Europeană, a cărui primă reuniune a avut loc în noiembrie 1944 când au fost  publicate prevederile noului memorandum Rosenberg, intitulat „Un continent”, bazate pe aceleași idei despre Europa, în care nu ar exista loc pentru confruntarea marilor puteri, coaliții și grupuri ostile.

Dar era prea tarziu. Nimeni nu credea în mântuirea Germaniei, cu excepția lui Hitler. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hitler a fost principalul vinovat la izbucnirea războiului și tot el  a fost cel care a ratat ocazia de a acționa ca un împăciuitor.

 Totuși, ideile aparatului birocratic nazist despre „Europa Unită” continuau încă să fie promovate.

De asemenea, este interesant de știut că poziția lui  Hitler de principal obstacol în încheierea păcii în 1942 și viziunea imaginii UE a fost  consemnată și  în notele lui Walter Schellenberg, șeful informațiilor al  RSHA (Gestapo).

 

După cum se știe în toamna anului 1941, Schellenberg a început să pună la cale planuri pentru o pace separată cu aliații occidentali.

El era la curent cu contactele bancherului american Stalforth cu Ulrich von Hassel, pe care îl  informase că președintele Roosevelt este gata să dea o mână de ajutor germanilor, cu condiția ca Hitler să fie eliminat fizic.

În august 1942, acesta și-a anunțat planurile lui Himmler, care i-a indicat lui Schellenberg să continue activitatea în această direcție.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citat din cartea Walter Schellenberg, ” Memorii ale cercetașului hitlerist. 1991, p. 290-306 „:

 

 

„Cea mai mare preocupare a fost potențialul militar al SUA, care încă nu a fost pus în acțiune, și puterea Armatei Roșii, pe care liderii aroganti din Wehrmacht erau încă subestimate. Nimeni nu a dorit să facă un pas de la recunoașterea faptelor la concluzia inevitabilă că posibilitatea unei victorii finale este exclusă.

Conform informațiilor noastre, în august 1942, Stalin era nemulțumit de aliații occidentali. Atâta timp cât aliații occidentali s-au abținut să invadeze Europa, exista o șansă reală de a începe negocierile pentru o pace separată. A fost o singură persoană care l-ar putea impresiona pe Hitler – Himmler.

I-am conturat echilibrul de putere din lume. În general, Himmler a fost de acord cu planul meu. Întorcându-se pe perete, a început să studieze harta Europei atârnată de el. „Să vorbim despre ce bază specifică poate fi atins un compromis”, a spus el.

Conform informațiilor mele, am spus, „britanicii vor insista în mod insistent mai ales că plecăm, cel puțin din nordul Franței.”

– Prin urmare, nu credeți în posibilitatea de a încheia o mare unire cu o națiune frățească?

„În viitorul apropiat, nu”, am răspuns.

– Ce facemcu Franța? –  a intrebat el.

– Ar fi frumos să ne gândim la o soluție care să vizeze combinarea intereselor Germaniei și Franței în domeniul economiei. Franța trebuie să își recâștige fața politică . Apropierea între Germania și Franța este inevitabilă, iar prezența posesiunilor coloniale în Franța va oferi Germaniei avantaje enorme.

Apoi aruncă o privire spre Elveția, arătându-o cu un creion (ca pe un   chilipir).

„Lasă Elveția”, am spus repede. Constituția sa poate servi drept un model bun pentru Noua Europă. De asemenea, vom avea nevoie de Elveția ca punte care duce către Occident, ca bursă europeană și de schimb valutar.

– Se va ajunge la sfârșit la o rivalitate economică cu Marea Britanie și vor  apărea  tensiuni ?

– Să nu ne mai gândim la tensiunea care va apărea în viitor. În primul rând, actualele tensiuni care împiedică crearea unei Noi Europe ar trebui înlăturate.

– Ce  faci cu Rusia?

– Trebuie să așteptăm, am răspuns.

– Dacă te înțeleg corect, atunci crezi că baza unei lumi de compromis ar trebui să fie păstrarea Marelui Imperiu German, aproximativ în interiorul granițelor sale de la 1 septembrie 1939?

– În general, da.

 

 – Și, prin urmare, trebuie să folosim toate achizițiile noastre teritoriale suplimentare ca obiecte pentru negocieri?

 – Da.

 

 

 

 

 

 

Am mai spus că, devenind nucleul Europei, reconstruit pe o nouă bază, Marele Imperiu German va putea să-și asume o nouă energie pentru a rezolva problemele sociale prin combinarea  inițiativelor  private cu un leadership și planificare de sus.

„Cred”, am continuat, „că pentru a crea o nouă Europă trebuie să se înlăture tendințele naționaliste. Dar cel mai important, este benefic pentru noi să căutăm un compromis acum, când Germania este la apogeul puterii sale. „

După cum vedem, planurile lui Schellenberg pentru Rusia erau incerte. Desigur, în calitate de șef de informații, nu a putut să nu știe că,URSS dispunea de forțe care se apropiau implacabil.

Imediat după Revoluție, Lenin, Radek, Zinoviev și alții au văzut necesitatea alianței dintre  Rusiași  Germania.

În anii 1930, numeroși generali sovietici, au fost eliminați  de Stalin în 1936-38, iar Schellenberg a recunoscut că știa despre cauzele masacrului din Armata Roșie.

El a scris că fostul general al Gărzii Albe Skoblin a predat șefului biroului de informații din Ministerul de Externe german, Kurt Jank și Heydrich, documente despre o posibilă unire a generalilor din Wehrmacht și Armata Roșie  într-o conspirație împotriva lui Stalin, care ulterior au servit drept bază pentru „procesul Tukacevsky”.

Schellenberg însuși s-a ocupat de transferul acestor documente la Moscova.

În 1943, generalul Vlasov a devenit o  figură care se potrivea cu interesele  Germaniei și foarte  important, cu cele ale unei părți semnificative a populației sovietice.

S-a dovedit că Germania negocia cu o altă persoană care ar fi putut conduce guvernul colaboratorist al sovieticilor.

Acest era Leon Troțki. S-a scris deja că anumite cercuri din Germania erau gata să faciliteze întoarcerea lui Troțki în URSS, în calitate de conducător pro-german.

 

Și iată un alt document care vorbește despre realitatea unui astfel de plan. Acesta este citat din cartea „Private Secret Service of IV Stalin. Compune V.V. Vakhaniya. Colecția de documente. Moscova, 2004, p. 27-28 „: Sov. Secret.

 

Doar pentru tovarășul Ivanov (adică, pentru Stalin). În decembrie 1935, Troțky l-a cunoscut pe adjunctul lui Hitler, Hess.

 

 

 

A fost garantat următorul acord:

A) garantează o atitudine favorabilă generală față de guvernul german și cooperarea necesară cu acesta pe probleme critice;

B) sunt de acord cu concesiunile teritoriale;

C) să permită antreprenorilor germani sub formă de concesiune (sau orice alte forme) să opereze astfel de întreprinderi în URSS, care sunt un supliment economic necesar economiei germane (minereu de fier, mangan, petrol, aur, cherestea);

D) creează condiții favorabile activităților întreprinderilor private germane în URSS;

D) să dezvolte în timpul războiului activități de sabotaj activ la întreprinderile militare și pe front.

2 februarie 1936 „

Desigur, NKVD ar fi putut elabora acest raport pentru a-i denigra din nou pe  Trotzki și pe trotzkiștii care   rămași în URSS.

Dar de fapt, așa cum a arătat istoria, toate aceste prevederi ale articolelor de la A până la D au fost îndeplinite în timpul „ reformelor” din ultimii 20 de ani, fără Troțki.

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 

 

 

Dacă Troțki ar fi rămas în viață atunci, până în iarna anului 1941/42, ar fi putut conduce un guvern colaboraționist rus și exista o mare șansă ca acest leninist să fie urmat nu numai de soldații Armatei Roșii prizonieri și de rezidenții teritoriilor ocupate, ci și de cetățeni sovietici care s-ar fi răsculat în spatele liniilor.

 

 

 

 

 

 

Foto: Leon Troțki

 

 

 

***

 
  În decembrie 1943, autoritățile germane de ocupație au permis colaboratorilor lor bielorusi să aleagă Rada (Parlamentul) pentru a-și crea de jure propriul stat. Parlamentul din Belarus a reușit să existe  șase luni și chiar să mobilizeze populația împotriva bolșevicilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
Istoricii sovietici-ruși încă nu pot explica (sau nu doresc) să explice clar ce s-ar fi  întâmplat cu URSS dacă germanii ar fi  câștigat în Al Doilea Război Mondial. Ei se referă doar la notoriul „plan Ost”, care în Germania nu a fost niciodată un document oficial.

Dar germanii aveau mai multe planuri privitoare la reorganizarea postbelică a URSS și, în practică, au creat chiar un Partid al național-democraților și al comuniștilor-leninisti.