CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRATA ORIGINE A NUMELUI „ROMÂNIA”

Imagine similară

 

Harta: România şi ţinuturile locuite de românii din vecinătatea apropiată

DE UNDE VINE CU ADEVĂRAT NUMELE „ROMÂNIA”?

Istoricul Ioan-Aurel Pop, academician şi rector al UBB din Cluj , spunea într-un discurs rostit la Academia Română, în care explica istoria şi semnificaţia numelor de român şi România că „Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză“, adaugă acesta.

România, în forma pe care o ştim azi, cu graniţele actuale, există din 1946-1947, când la Conferinţa de Pace de la Paris a fost consfinţită noua ordine politică de după război.

 „Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia). (…) Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România.

În străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia. Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

 

 

Harta României

Harta României la 1816 după autorul grec Dimitrie Philippide

reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com

 

 

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane“, scrie rectorul UBB.

Acum ştim că învăţaţii italieni, saşi şi greci au folosit numele de „România“ încă de pe la 1600. „La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari, folosea deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. 

Multă vreme s-a considerat că aceste scrieri au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.  

România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“, susţine academicianul.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, mai explică istoricul clujean pe adev.ro/pbbwfh

La rândul său istoricul militar col.(r) Dr. Mircea Dogaru, scrie în publicaţia //basarabialiterara.com.md/ :

 

„În toate limbile neolatine, derivatele din latinescul TERRA-AE desemnează planeta pe care trăim şi solul pe care călcăm.

Pentru ultimii ROMANI (cetăţeni, membri, constructori şi stăpâni ai lumii civilizate, oameni liberi, nu sclavi, potrivit Constituţiei Antoniniene) în viaţă, „ROMANII DIN RĂSĂRIT” (Priscus din Panonion) deveniţi, prin coagulare etno-culturală şi creştinare – ROMÂNI, solul se desemnează printr-un cuvânt-pecete a vechimii, continuităţii şi civilizaţiei- PĂMÂNT-derivat din PAVIMENTUM, în amintirea PAVAJULUI străzilor din oraşele noastre, a vechii noastre vieţi urbane, distrusă de invadatorii slavo-asiatici în veacurile VI-VII.

Iar derivatul din TERRA-AE, cuvântul ŢARĂ, desemnează STATUL românilor, totalitatea bărbaţilor ridicaţi la arme, ad hostem (” împotriva duşmanilor”, de unde cuvintele oaste şi ostaşi, sinonime cu armatî i armatoli) şi TERITORIUL locuit de români.

Pentru români, desemnaţi de străini drept vlahi (valahi,olahi, volohi, blaci, blazi, balqui, ulaghi etc) termenul „VLAHIA” se traduce, aşadar, prin „Ţara Românilor”, în sensul varegului „Blokumannalant”, toate „vlahiile” fiind părţi ale „MAGNEI VLAHIA” (Mapamondul Borgian), MAREA ŢARĂ A ROMÂNILOR, identificată în hotarele întregii ROMANII ORIENTALE şi desemnată de ei înşisi, dintotdeauna, drept ROMÂNIE (dialectal RUMÂNIE sau AR(U)MÂNIE).

O spun răspicat Rudolf din Ems, Johannes Tomka Saski şi Martin Felmer, care puneau în circulaţie ştiinţifică termenul, primul pe la 1250, ceilalţi la anul 1748.

„Rumânia” vechilor cronici germane se întindea, pe vremea lui CAROL CEL MARE (rege 768-800 şi apoi împărat 800-814) între Tisa şi Nipru, între Carpaţii Păduroşi şi Pind, dar românii depăşiseră aceste bariere, fiind atestaţi, cu structuri statale, în Răsărit până la fluviul cu nume românesc-VOLGA şi râul „Volohov” dintre Novgorod şi Ladoga, în Apus până la „marea” pannonă cu nume românesc – Balaton, în Nord până la Baltică, fiind elementul despărţitor între slavo-finici şi germani, mărturie stând sutele de localităţi, cu nume atestându-i, din Silezia, Saxonia, Slovacia, Cehia, Galiţia, Lodomeria, Podolia, Volhinia, până în Beoţia şi Focida, foste cândva, trace.

(În paranteză fie spus, Carol cel Mare a cucerit o parte din teritoriile româneşti,   dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie (alungându-i definitiv în 805 pe strămoşii secuilor, avarii).

Aceasta a fost TERRA NOSTRA, pe care s-au aşezat, în mileniul I al erei creştine, răşluindu-i marginile, barbarii germanici şi slavo-asiatici, transformându-se, prin etnogeneză, cu masivă contribuţie românească, etno-culturală şi spirituală, în popoarele moderne de astăzi: rus, polon, ceh (bohemi, moravi, silezieni, slovaci etc., sunt denumiri regionale, medievale, ale poporului ceh), ungar (așezați la început în Ţara românească a Ungului, Bereg sau Berg şi Ugocea, adică Ţara lui Uga sau Iuga, şi la Muncaci, pentru a se extinde apoi în întreaga „Pannonie”), bulgar, slavon (adică sârb, cu variantele sloven, croat, bosniac, muntenegrean etc.) şi neogrec (în Macedonia, Epir, Thessalia). O dovedesc insulele de românitate care au rezistat timpului, până în zilele noastre.

Apoi, în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu creştin, TERRA NOSTRA, pe care încercaseră s-o unifice politic Vitalian, în anii 513-520, liderii „poporului nou” de la Săruna (Salonic) – în veacul VII, Asăneştii – în veacurile XII-XIII, a fost supusă agresiunii regatelor, ţaratelor sau imperiilor noilor veniţi, cu pretenţii deja de dominaţie universală.
Ungurii au fixat frontiera în Vest, definitv, pe Tisa, extinzându-şi doar suzeranitatea regilor lor de origine româno-cumano-maghiară (Arpadienii) la est de râu.

Apoi, după 1352 (Tzimpe)-1354 (Gallipoli), otomanii, în Sud, la Dunăre şi linia Şiştov-Lom (Basarabovo)-Ekrene, polonii şi cehii în Nord, la limita Carpaţilor Păduroşi (prin slavizarea „prutenilor” deveniţi „ruteni”), rudele noastre materne, lituanienii (traci neromanizaţi) și, la Răsărit, tătaro-mongolii apoi ruşii, pe cursurile mijlociu şi inferior ale Niprului.

Veacul XVI al Renaşterii româneşti, în condiţiile prăbuşirii Ungariei medievale la Mohacs (1526) ne-a adus din nou, în N-V, drept vecin, agresivul Imperiu Romano-German.

Împotriva acestuia, a otomanilor şi a Poloniei, domni ca Petru Rareş şi fii săi (Iliaş, Ştefan şi Constantin), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu etc. au conceput planul REUNIFICĂRII RUMÂNIEI IN INTEGRUM.

A reuşit, bazându-se pe interesul otomano-tătarilor şi împotriva Europei catolice şi protestante, pentru scurt timp, Mihai Viteazul (1593-1601).

După care, teritoriile vestice (Partiumul) cu Banatul, Crişana, Maramureşul istoric, Transilvania (1699), temporar Oltenia (1718-1739) şi Nordul Moldovei (1775), numit de ocupant „Bucovina”(1786), au căzut pradă germanilor, iar teritoriile din Răsărit – ruşilor.

Aceștia au fixat hotarul Ţării Româneşti a Moldovei mai întâi pe Bug (12 septembrie 1740, tratatul de la Constantinopol), apoi pe Nistru (Şiștov, 29 decembrie 1791) şi,în fine, pe Prut (Bucureşti, 16 mai 1812).

Rusificarea rapidă a dus la transformarea programată a românilor estici în ” ucraineni” (la mărgineni), ultimele lor rămăşiţe fiind astăzi transformate într-un nou popor inventat, „nistrean”, iar a celor dintre Prut şi Nistru, într-o altă invenţie – „poporul moldovenesc”, proces aflat în plină desfăşurare.

Împotriva acestei stări de lucruri s-a ridicat, în veacul XVIII, PRO TERRA NOSTRA, elita românească, închegată în PARTIDA NAŢIONALĂ, care a elaborat planul refacerii ROMÂNIEI pe etape (Planul Sfântului Sofronie din Cioara):

1) Unirea Principatelor extracarpatice mai întâi;

2) Obţinerea deplinei independenţe şi impunerea numelui de România (urât în întreaga Europă „civilizată”, care-şi aroga absurde antecedente „romane”, ca şi de vecinii cărora le amintea şi le reaminteşte calitatea lor de implant în pământ românesc);

3) Eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie germană (şi supuse terorii instrumentului german de dominaţie – ungurii) sau rusească şi unirea lor cu România.

Planul a fost urmărit şi atins, punct cu punct, în 1859 (24 Ianuarie), 1861 (Proclamarea României, la 11 Decembrie), 1877 (9 Mai – Proclamarea Independenţei), 1878 (14 Noiembrie), 1913 (10 August) şi în 1918 (27 Martie/ 9 Aprilie; 15/28 Noiembrie; 18 Noiembrie/1 Decembrie).

Aşa s-a născut, prin jertfa a milioane de români, în cadrul „Bătăliei pentru România” (1716-1818), la 1 Decembire 1918, România Mare, mutilată imediat (1919-1920) de marile puteri europene, prin tratatele de la Sevres si Trianon, care i-au răşluit fruntaria vestică proclamată la Alba Iulia (regiunea Tisei şi Vestul Banatului).

„Asasinarea” hărții a continuat prin Pactul Ribbentrop-Molotv (23 august 1939) care i-a smuls, în vara şi toamna lui 1940, 101.404 km2 cu 6.837.000 locuitori, în favoarea Rusiei bolşevice, prin „confiscarea” Cadrilaterului pentru satelitul său Bulgaria (7 septembrie 1940, 7.412 km2 cu 410.000 locuitori) şi prin Dictatul de la Viena (30 august 1940, 43.429 km2, cu 2.667.000 locuitori în favoarea Ungariei fasciste).

Iar dacă, pentru scurt timp ( 1941-1944), Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, prin jertfa a circa 781.000 de fii ai României au refăcut TERRA NOSTRA în Răsărit, până la Bug, Tratatul de Pace de la Paris ne-a readus, prin voinţa marilor puteri, la 10 februarie 1947, fruntaria estică pe Prut şi, în schimbul refacerii fruntariei nord-vestice:

1) Ocupaţia şi spolierea sistematică, bolşevică, până în iunie 1958;

2) Un regim stalinist până în aprilie 1964, cu distrugerea elitei naţionale de către agenţii Komintern-ului si bolşevizarea rapidă şi criminală a societăţii şi

3) Obligaţia de a-i păstra drept cetăţeni români pe cei 400.000 de colonişti fascişti unguri implementaţi de Miklos Hortz în perioada ocupaţiei (5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944) în Ardealul cedat.

Treptata desprindere de Moscova a regimului Ceauşescu, atrăgând temporar (1965-1977) „simpatia” Occidentului, a permis, cu concesiile de rigoare, făcute unui regim de autoritate personală, doar aparent „socialist”, păstrarea unităţii României post-belice, în pofida acţiunilor cercurilor revizioniste ungureşti, bulgare şi „ucrainiene”, sub oblăduirea URSS.

În faza de pregătire a schimbării la faţă a Imperiului rus, anchilozat în structuri socio-economice de tip „asiatic”, serviciile de informaţii şi diversiune ale Estului şi Vestului şi-au dat, însă, din nou, mâna, România redevenind ţintă a unei noi „geopolitici” sau „Ordini Mondiale”, bub lozinca„România stat izolat”, lansată de Miklos Horty în 1939.

Prin atragera pseudo-elitei tinerilor lupi „comunişti” şi instruirea lor de către oficine străine, s-a pregătit (1978-1989) aşa-zisa „revoluţie spontană” din decenbrie 1989, în fapt o agresiune externă concentrică, sprijinită de o coloana a V-a din interior şi de o gigantică manipulare psiho-mediatică a românilor, pe fondul înfometării şi alienării sistematice în deceniul IX al veacului trecut, vizând nu atât înlăturarea regimului (care era, oricum, condamnat), ci sfârtecarea statului român conform vechilor hărţi „de lucru” elaborate de Bela Kun şi V.I. Lenin în februarie-martie 1919 şi de Viaceslav Molotov şi contele Istvan Csaki în iulie-august 1940.

 

 

 

 

 

02/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Operatiunea de maghiarizare, de la Huszár Antal la Viktor Orban.Planul secret al Budapestei “pentru desfiinţarea neamului românesc”.

Fereastra Serviciilor Secrete (« Manualul de maghiarizare » – o lecţie de istorie).

 

 

« În prezenţa preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premie­rului Ungariei, Orbán Viktor, europarlamentarul Tökés László, vicepreşedinte al Parlamentului European, a declarat la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, la 22 iulie 2010, că, aşa cum Kosovo şi-a dobândit independenţa, şi maghiarii din Transilvania ar putea să obţină autonomia. »

 La începutul secolului XX apărea „Românii din Ungaria. Pentru între­bu­inţare confiden­ţială.” Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Ti­pa­rul tipo­grafiei regale maghiare de stat.

(A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közremüködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p.).

Această lucrare confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Minis­te­rului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Par­tidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania. Momentul a coincis cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane.

Laolaltă cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906 – prilejuită de aniversarea a 1 800 de ani de la cu­ceri­rea Daciei de către romani –, manifestările au marcat cu răsunet unita­tea românească.

„Manualul de maghiarizare“ a românilor, care „conţine planu­rile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc“ 1, a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai guvernului de la Budapesta. Cea mai cuprinzătoare evaluare a acestui proiect, bazat pe forţa terorii şi pe toate mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu2.

Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea din ce în ce mai puternică a conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora la politica naţională a statului ungar, preconiza :

– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi circumscripţiilor electorale

– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică pentru a i se împiedica orice manifestări cu caracter românesc

– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea nu­me­lui de „Ungrovlahia“ din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română era exponentul principal al aspira­ţiilor românilor transilvă­neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali erau cei mai periculoşi agenţi ai românismului

– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transil­vania şi abrogarea Statului Organic, pentru a face „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării“ 3


– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi“

– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu

– ca în toate şcolile pedagogice româneşti să se utilizeze numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor ortodocşi“ să fie desfiinţate

– controlul de către stat a activităţii fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor

– controlarea de către stat a şcolilor secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politi­cii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară“

– desfăşurarea numai la Sibiu a adunărilor Astrei Române, în pre­zenţa unui comisar guvernamental

– punerea sub strict control de stat a pretinselor societăţi culturale româneşti – în realitate, focare de agitaţie antimaghiară

– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condam­narea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară în locul celei de stat

– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi redu­cerea influenţei acestora asupra societăţii

– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primej­dios pentru ideea de stat ungar“

– dezinformarea opiniei publice europene în legătură cu situaţia ro­mânilor transilvăneni prin publicarea în sinteză a datelor statistice cu­prinse în lucrarea confidenţială, date astfel prelucrate încât „să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar“.

În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „Manualului de maghiarizare“ s-au publicat 492, sub pseudonimul „Veri­tas“, într-un tiraj considerabil ; s-a scos şi o a doua ediţie, care avea cu 90 de pagini mai puţin.

Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim-ministru şi lider al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, ministrul de Interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţi­nut măsurile politice, economice şi culturale de o severitate excepţională îm­potriva românilor din Transilvania.

Ca prim-minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune al statului ungar în chestiunea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867 au neglijat o politică energică şi sistematică“.

             Roman de la inceputul secolului XX

Planul contelui Bethlen István prevedea :

– noi colonizări în Transilvania

– stimularea natalităţii ungurilor

– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor

– stimularea emigrării românilor

– strămutarea în Transilvania a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împroprietărirea acestora şi acordarea unui credit financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca Al­bina din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti.

– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în in­fra­structura edilitară a oraşelor, în cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului economic, industrial ori agrar cu caracter naţional românesc

– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare aflate în dreapta Dunării

– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei

– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului

– azilurile de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă un­gurească

– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor, ca şi obli­gativitatea frecvenţei şi educaţiei în limba maghiară

– înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare

– introducerea calendarului gregorian în ambele Biserici româneşti

– înfiinţarea Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei

Numai primul război mondial şi consecinţele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a Transilvaniei să fie aplicat.

»Note1 Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, pp. 92-93.

2 Onisifor Ghibu, « Un livre secret du gouvernement hongrois : les Rou­mains de Hongrie et la nécessité de les magyariser », in Revue de Transylvanie, tome I, nr. 1, 1934, pp. 61-72 ; Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.

3 Huszár Antal, Românii din Ungaria…, op.cit., p. 221.Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011. 

Sursa: ziaristionline.ro

24/03/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: