CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dan Dungaciu: Ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania?

 

foto cruce trianon

 

Foto: La Budapesta, viața bate filmul. Un afiș interbelic ungar de propagandă devine realitate, fiind reprodus, din 2003, în fața Bisericii luterane din Mosonmagyaróvár.

 

 

Dan Dungaciu : Ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania? O clarificare pentru presa de la Budapesta

A da prea multă importanță Tratatului de la Trianon riscă să ne atragă în capcana propagandistică ungară care ocultează realitățile de pe teren și arată obsesiv doar spre documentul formal.

Budapesta vrea să acopere cu o zi (4 iunie 1920), o realitate istorică de mii de ani, respectiv prezența românească covârșitoare în Transilvania și dorința de emancipare națională.

Pentru români, Trianonul este un moment care a consfințit firesc un adevăr mai adânc: dreptul la autodeterminare (pax americana a Președintelui Wilson), exprimat prin decizia democratică a populației Transilvaniei de a se uni cu România. Trianon a fost o consecință, nu un punct de plecare.

Un copac, nu o pădure; un vârf de aisberg vizibil care nu poate acoperi celelalte 9/10 care stau scufundate în oceanul realităților istorice.

Pe scurt, Trianon înseamnă un episod – însemnat, desigur – din seria documentelor/tratatelor care au confirmat realitățile de pe teren și noua configurație națională a României după cel de-al doilea Război Mondial. Așa cum nu trebuie ignorat, nu trebuie, în niciun caz, exagerat.

Esența bătăliei de azi a unei Ungarii neostoite, mereu în căutare de înfrângeri, la 100 de ani după Trianon. Ea se numește de-suveranizarea României în Transilvania., scrie https://larics.ro/dan-dungaciu-ce-inseamna-de-suveranizarea-romaniei-in-transilvania 

Presa ungară cu ochi la castravete

Ungaria are ca proiect, astăzi, o reducere a ponderii României în regiune și, subsecvent, de-suveranizarea României în Transilvania. Planul Kos Karoly – personaj despre a cărui genealogie hortistă nu se spune nimic la Budapesta – este parte a acelui proiect. Că acest proiect va reuși sau nu e altceva.

Că el există, ni se pare evident. Iar considerațiile din presa ungară nu au reușit să ne convingă cu nicio iotă că lucrurile ar sta altfel; dimpotrivă.

De aceea credem nimerit acum, inclusiv pentru cititorii unguri, să facem câteva clarificări conceptuale despre ceea ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania în accepțiunea noastră.

Ce înseamnă de-suveranizare?

Termenul de-suveranizare a fost utilizat până acum în următoarele contexte și accepțiuni, pe care pe prezentăm rapid mai jos, cu precizarea că niciuna dintre cele vehiculate până în prezent nu reflectă ideea în care utilizăm noi sintagma:

  1. Globalizare și de-suveranizare: ideea de de-suveranizare s-a folosit în contextul dezbaterilor despre globalizare și efectele implicite ale acesteia. Discuția este mai degrabă metaforică și sugerează că, în mod fatal, globalizarea aduce după sine o creștere a interdependențelor, în special economice, dar și culturale și politice. În consecință, unul dintre efectele viitorul „sat global” ar fi și scăderea importanței fiecărui actor național în parte, deci o de-suveranizare implicită, cum spuneam, nevalidată de tratate, dar confirmată de realități.

  2. Uniunea Europeană și de-suveranizarea: discuția aici este despre „cedarea de suveranitate” a statelor europene atunci când au aderat la UE. A fost o decizie asumată, conștientă și negociată politic, și cu proprii cetățeni și cu Bruxelles-ul. Deși pentru state suveranitatea rămâne un concept esențial, identitatea statală are tendinţa, după aderarea la UE și integrarea europeană, de a se atenua (aşa-numitul „effacement”). În esență, este vorba de transferuri de competenţe din partea statelor către instanţele/autorităţile supranaţionale, europene, reducând aria în care suveranitatea statelor se manifestă neștirbită. Este însă, repetăm, o decizie asumată și conștientă a statelor.

  3. De-suveranizarea în fosta URSS: Rusia de astăzi de-suveranizează constant și sistematic teritorii din fosta URSS. Cazurile așa numitelor „conflicte înghețate” sunt expresia unei de-suveranizări vădite. R. Moldova este de-suveranizată în Transnistria, Georgia în Osteia de Sud și Abhazia, Ucraina în Donbas sau Crimeea. Practic, este vorba despre state care își pierd fără voia lor atributele suveranității asupra unei părți din teritoriul lor recunoscut internațional, ca urmare a unor intervenții militare (conflicte, războaie etc.) în care Rusia a jucat de la început sau ulterior un rol decisiv.

De-suveranizarea României în Transilvania

Acest proiect unguresc, respectiv de-suveranizarea României în Transilvania, în sensul pe care l-am utilizat noi, nu este acoperită de nici una dintre accepțiunile anterioare. Este vorba despre o tentativă care se deosebește de primul caz pentru că nu are doar nuanțe metaforice și nici nu este o fatalitate a unei lumii în schimbare profundă.

Se deosebește de cea de-a doua pentru că nu are asumarea statutului român, care nu și-a propus nicio „cedare de suveranitate” în această regiune.

De-suveranizarea României în Transilvania nu este nici o realitate de fapt, consecință a unei ocupații militare explicite sau hibride, pentru că Ungaria nici nu a declarat război și nici nu a instigat – până acum? – populația locală la revoltă și separatism precum în cazul „conflictelor înghețate” din spațiul fostului URSS.

E vorba de altceva. Asistăm, în cazul tentativei de de-suveranizare a României în Transilvania, la o operațiune a guvernării Orban în care Budapesta, arogându-și competențe și drepturi pe care nu le are, în fața unui stat român – în ultimii ani – introvert, reactiv și fără proiect, reușește să se insereze în acest teritoriu fără nicio delegare sau fără nicio permisiune explicită.

Practic își arogă atribuții, una câte una, în fața unor tăceri care devin acceptări tacite. Inițial își vâră unghiile, apoi toate degetele, apoi toată mâna, urmează brațul până la cot și în final până la umăr.

Când ai o asemenea prezență, ajunsă la cote de neimaginat inițial, se cheamă că ai un partener pe teren, la tine în curte, care e atât de puternic înșurubat că acum îți cere să fie recunoscut, ca părtaș, în tot ceea ce ține de curtea ta.

Ce faci mai departe? Fie îi ceri să își scoată mâna de acolo – ceea ce nu e cazul; fie i-o scoți tu, cu forța – ceea ce poate presupune costuri; fie îl accepți ca partener și îți/îi negociezi poziția.

Orice altă stare este una intermediară, de interregn, care e menită să dureze puțin, până când conjuncturile se vor schimba și realitățile naționale/regionale/continentale se vor echilibra/dezechilibra în alt mod.

Să vedem acum cum a procedat Ungaria și cum procedează pentru a se înșuruba cât mai judicios în curtea românească și a se institui ca partener fatal de dialog.

Adică cum a forțat și forțează de-suveranizarea României în Transilvania, ca prim pas spre co-suveranizare.

 

 

 

627x0

Foto: premierul Viktor Orban arătând invitaților polonezi  harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.

 

 

 

 

Cum face Ungaria de-suveranizarea României în Transilvania? Reperele unui proiect

Privite disparat, neatent, sincopat, acțiunile Budapestei pot stârni iritări sau enervări punctuale. Puse în context, așezate pe un ecran suficient de amplu, ele se relevă mai pregnant. Reperele proiectului de de-suveranizare – unele directe altele indirecte – au fost discutate, punctual, în cadrul LARICS.

E timpul acum să le punem cap la cap pentru a avea o imagine mai clară și mai coerentă a unor evenimente/declarații/gesturi a căror semnificație poate să ne scape dacă le scoatem din context.

  1. Autonomia. Politica Ungariei în vederea dobândirii unei ponderi geopolitice este crearea de „autonomii” pe teritoriile locuite de maghiari din statele vecine. Propaganda Budapestei pretinde fără niciun temei juridic că soluţia la drepturile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ar fi autonomia teritoriilor unde locuiesc aceştia. De aici şi insistenţa pentru noţiunea nerecunoscută internaţional de „drepturi colective”. Indiferent de situaţia respectării drepturilor minorităţilor în statele vecine, indiferent dacă acestea sunt membre UE-NATO ca România sau Slovacia sau nu, ca Serbia şi Ucraina, soluţia magică este „autonomia”. Ungaria urmăreşte să se înconjoare de o „centură” de regiuni autonome de pe teritoriile statelor vecine, unde să împartă suveranitatea cu statele respective, autonomiile devenind în această viziune nişte condominiumuri, ungaro-române, ungaro-ucrainiene şamd unde Ungaria să-şi exercite influenţa social-economică, politică, culturală.

  2. România este competitor regional pentru Ungaria. Este evident că la Budapesta există, acut, simțul competiției și ideea ca Ungaria să devină hub regional inclusiv în detrimentul și prin marginalizarea României. În plus, slăbirea statutului român sporește prin recul șansa de-suveranizării României în slăbirea statutului român. În această perspectivă generală trebuie privite gesturi care nu sunt în niciun caz expresia unei isterii ungurești de moment, ci, mai degrabă, consecința unei politici de îngrădire (containment) la adresa României:

  3. sugrumarea Dunării la Budapesta (din motive „ecologice”) și subminarea programatică a oricărei tentative de a face din Constanța un reper geo-economic în regiune;

  4. blocarea accesului României la OECD sau în alte formate internaționale care ar aduce un plus de prestigiu și nu numai;

  5. Intervenţiile brutale în politica gazelor din România, de exemplu declaraţia provocatoare privind exploatarea gazelor din Marea Neagră făcută chiar la Bucureşti de către Kristor Terhes, șeful operatorului naţional de gaze din Ungaria, FGSZ, corroborate cu alte acţiuni la nivel european, de exemplu privind impunerea interconectivităţii energetice europene în condiţiile Ungariei sau oprirea unilaterală a conductei de gaze BRUA pe teritoriul Ungariei, desi BRUA a fost conceput ca un proiect European care avea traseul până în Austria.

  6. Impunerea unor căi de transport pe teritoriul românesc în interesul Ungariei şi în detrimentul României, profitând de indiferenţa şi incompetenţa autorităţilor române, de exemplu autostrada „Via Carpatica”, ce vizează conectarea Ungariei de Balcani şi portul grecesc Salonic de la Marea Egee.

  7. Politica de menţinere a unui excedent comercial enorm cu România, de 2,7 miliarde euro, cel mai mare deficit pe care îl are România după cel înregistrat în relaţia cu China. Acesta s-a creat inclusiv prin existenţa investiţiilor, a firmelor ungureşti care activează în România. Guvernul de la Budapesta susţine agresiv extinderea în România a companiilor ungureşti, printre care MOL şi OTP, în timp ce blochează abuziv investiţiile în Ungaria ale unor firme din România, cum ar fi OMV-Petrom sau RCS-RDS.

  8. inițiativele diplomatice ale Budapestei în R. Moldova, pe care le-am discuta în altă parte, care se fac, evident, și pentru subminarea statutului României în regiune;

  9. parteneriatul „strategic” cu Federația Rusă pentru dobândirea unui suport special în regiune, inclusiv, sau în primul rând, în relația cu România.

  10. Blocarea vizitei Papei în România în 2018 și încercarea de instrumentalizare în 2019. Ar intra tot la prima categorie, dar merită, prin semnificații, menționată separat. Dincolo de faptul că Péter Erdő Primatul Bisericii Catolice Ungare are pe blazonul de cardinal semnele Ţinutului Secuiesc, respectiv soarele şi luna pe fundal albastru, Budapesta a făcut tot posibilul să blocheze vizita Papei în România în 2018. Că a reușit ea sau motivele au fost altele, cert e că Ungaria a încercat și vizita nu s-a realizat de Centenarul românilor. În 2019, când vizita a devenit inevitabilă, Budapesta a încercat să o instrumentalizeze (vizita Papei în Transilvania, cum titra presa de la Budapesta) și să o folosească în interesele ei de de-suveranizare. Una dintre inițiative a fost intonarea imnului Ungariei la Șumuleu Ciuc în prezența Suveranului Pontif și a președintelui Ungariei, prezent la eveniment. Nu a avut noroc. Ploaia a făcut la numărul celor prezenți la procesiunea Șumuleu Ciuc să fie descurajant de mic, și acolo s-a pierdut bătălia. Așa e cu Ungaria în istorie: dimensiunea o trădează de fiecare dată, iar dimensiunea, trebuie să învețe și ea, contează. În plus, când s-a cântat imnul Ungariei – căci s-a cântat, până la urmă -, printr-un gest fără echivoc, Sanctitatea Sa s-a ridicat și a plecat, ceea ce a transformat cântarea Imnului de stat al Ungariei într-o umilință și mai mare: a fost fondul sonor al ieșirii Suveranului pontif de pe scenă. În final, propagandistic a fost un fiasco pentru Budapesta. Dar asta nu înseamnă că nu s-a încercat, inclusiv cu ocazia vizitei Papei în România, o echivalare a Ungariei și a României la Șumuleu Ciuc.

 

 

 

20190601_130516

 

Foto: Șumuleu Ciuc, 1 iunie 2019: momentul când, în timp ce se cânta imnul Ungariei, Papa Francis se ridică și pleacă de pe scenă (Sursa: captură TVR1).

 

 

 

 

  1. Geografii imaginare contra statutului român: de-suveranizarea statutului român se poate face mai lesne prin acreditarea unor geografii imaginare cu scopul de a acredita entități politica-geografice dincolo – și chiar împotriva – legislației românești. Prima dintre ele este acreditarea în România, dar și în afara ei, a așa numitului „Ținut Secuiesc”, despre care LARICS a avertizat deja. A doua este acreditarea unui imaginar „bazin carpatic”, de fapt o siluire și distorsionare a geografiei însăși. Nu există „bazine” ale munților, decât printr-un abuz. Sintagma de „bazin carpatic” înseamnă, politic, acreditarea unei așa numite naturaleți geografice a unui așa zise „Ungarii Mari”, care, chipurile, este o realitate firească inclusiv pentru că ar fi înconjurată de „frontiere naturale”. Este o siluire politică a geografiei – de fapt o campanie propagandistică – pentru a birui demografia, dreptul la autodeterminare, majoritățile democratice evidente din regiune.

  2. Planul Kos Karoly de investiții ale Ungariei în Transilvania (și numai în Transilvania). Nu mai stăruim asupra lui, căci am făcut-o deja. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare strict la cetățeni români de limbă maghiară care trăiesc în România fără să menționeze explicit în tot cuprinsul documentului statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roşii în relaţia bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce reprezintă până în prezent o culminație în proiectul de de-suveranizare.

  3. Inițiative la nivel european ale Budapestei prin care suveranitatea statutului român asupra teritoriilor locuite de minoritari maghiari devine tot mai precară. Am vorbit deja în cadrul LARICS despre acestea. Prima, „Minority Safe Pack” (analiza aici și aici) ține de accentuarea drepturilor minoritarilor și pregătirea terenului pentru autonomie teritorială, a doua poartă denumirea „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale” și vizează, iarăși, o surpare a suveranității României asupra unor teritorii cu populație minoritară (analiza aici).

 

 

 

 

Captura%CC%86-de-ecran-din-2020

 

Foto: Conferința de presă a Minstrului de Externe al Ungariei, Szijjártó Péter, alături de liderul UDMR Kelemen Hunor, în conferința de presă susținută, contrar uzanțelor, la sediul partidului din Cluj-Napoca (26.05.2020).

 

 

 

 

 

  1. Maghiarii din afara Ungariei sunt responsabilitatea Budapestei. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat şi urmat consecvent de diplomaţia maghiară a regimului Orban. Inclusiv în incidentul relativ recent cu Ambasadorul României la Budapesta, Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej – căci i s-a oferit, pripit, un bun prilej – pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomaţiei maghiare: „…şi ambasadorul român – adică România, n.n. – trebuie să înţeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara graniţelor sunt parte a naţiunii maghiare. De aceea, şi în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o şi până acum”.

  2. Oficialii maghiar vorbesc Bucureștiului din sediul unui partid politic din Romînia. Mai trebuie adăugat ceva, aparent benign, dar nu este: obișnuința oficialilor maghiar de a avea conferințe de presă comune cu liderii UDMR în sediul de partid al acestei formațiuni este iarăși un mesaj foarte clar către București că, în Transilvania, Ministrul de Externe al Ungariei nu respectă regulile de protocol pe care le-ar respecta în altă parte. Demnitarii unguri fac conferinţe de presă la sediul unui partid din România –UDMR, ceea ce constituie o ingerinţă în politica internă românească, susţinând în acelaşi timp că ei nu se amestecă în treburile interne ale României, ceea ce reprezintă totodată un cinism şi o absurditate. Altminteri spus, Transilvania este „un altceva” în pentru oficialii de la Budapesta, iar Bucureștiul trebuie să țină seama și, chipurile, să se conformeze.

Tot o imixtiune grosolană în treburile interne ale României şi un atentat la suveranitatea naţională îl reprezintă solicitările la adresa statului român de creare a autonomiei pe teritoriul românesc făcute de oficiali de la Budapesta, instigarea în acest sens a partidelor şi organizaţiilor maghiare din România, culminând cu prezenţa fizică a demnitarilor din Ungaria la reuniuni ale acestor partide, organizaţii, la care se elaborează diferite proclamaţii, manifeste, rezoluţii, proiecte de lege privind autonomia.

  1. Asumarea de către Budapesta a responsabilității pentru cetățenii români de etnie maghiară. Un singur exemplu ilustrativ: cazul Kelemen Hunor, cetăţean român care, în aprilie 2019, a primit interdicţie de intrare în Ucraina. Deşi a intrat cu paşaport românesc în Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta s-a activat brusc şi, aparent, isteric. Gestul a fost fără precedent. E ca şi cum MAE român s-ar fi sesizat din oficiu dacă, de pildă, un politician moldovean cu cetățenie română ar fi avut un diferend la frontieră cu autorităţile spaniole, încercând să intre în ţară cu paşaport moldovenesc.

  2. Cum ar fi fost percepută atunci o eventuală reacţie a României? Evident, absurdă, ridicolă, incorectă şi neprofesionistă. Dar este exact ce a făcut Budapesta, depăşind încă o linie roşie în relaţia cu România! O linie roşie nesancţionată – nici aceasta! – de autorităţile politice de la Bucureşti. De ce a făcut Ungaria asta? Simplu. Nu din isterie sau neprofesionalism. Ci pentru că asemenea „stil“ diplomatic este expresia evidentă a acestei dorinţe de de-suveranizare a Transilvaniei, pe ideea că tot ce se petrece cu maghiarii de aici intră automat (chiar dacă abuziv!) în portofoliul instituţiilor de la Budapesta (și nu doar a celor de la București).

  3. Plimbarea nestingherită a oficialilor unguri în Transilvania. Oficialii maghiari se plimbă nestingheriți în România, în Transilvania, adică, fără să se notifice, fără să își anunțe, de cele mai multe ori, omologii. Din România fac declarații flamboiante despre națiunea ungară, unii dintre ei fiind într-un concurs de „cine e mai naționalist” în fața judecătorului suprem Viktor Orban. E o situație absurdă care ar trebui curmată urgent.

Cine crede că s-a instituit pacea odată cu conferința de presă comună de la București a miniștrilor de externe român și ungur din 28 mai, se înșală.

Dacă de-suveranizarea este deja un proiect asumat la Budapesta, un intermezzo de tipul celui consemnat la 28 mai este doar o tăcere care, chiar dacă nu anunță furtuna, nu o exclude.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

13/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planul Kós Károly, transilvanismul şi epidemia de hungaro-virus amenință regiunea

 

 

 

Dan Dungaciu: „Epidemia de hungaro-virus amenință regiunea. Un document al guvernului ungar, „decorat” de… Miklós Horthy”.

 

 

 

 

Foto: Stânga: „Planul Kós Károly” al Budapestei din 2017 (denumit după promotorul „transilvanismului” Kós Károly), dedicat maghiarilor din România. Dreapta: decorația „Nemzetvédelmi Kereszt” (Crucea Apărării Naționale), primită de Kós Károly în 1941, după Diktatul de la Viena, de la regentul Miklós Horthy.

Decorația a fost instituită pentru răsplătirea acelora careîn teritoriile smulse (din corpul „Ungariei Mari” n.n.) și ulterior revenite sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare, au luptat cu credință și cu riscul vieții lor împotriva forțelor străine, pentru maghiarime și susținerea Ungariei”.

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” a devenit astăzi public. „Planul Kós Károly”, adică proiectul prin care Budapesta își asuma explicit prezența socială, culturală și economică în Transilvania este astăzi la dispoziția tuturor.

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” era că planul vizează explicit cetățenii de etnie maghiară, nu toată populația Transilvaniei, cum ni se sugera, pudibond și nărod, în 2017, la vremea lansării acestuia.

Planul Kós Károly detaliază și concretizează, după cum o și spune: „decizia guvernului ungar de a iniția un program de revitalizare economică pentru cetățenii maghiari din România (subl. N.)” 

Mai clar nici că se putea. Deci, vecina noastră Ungaria, parteneră în NATO și colegă de UE, inițiază și aplică un plan amplu (doar) până la Carpați – acolo unde se termină pentru Viktor Orban Europa Centrală -, dedicat expres (doar) cetățenilor de etnie maghiară.

Un plan în care nu apare niciodată, explicit, nici „statul român”, nici „guvernul României” și care poartă numele unuia dintre personalitățile maghiare – inițiatorul și promotorul „transilvanismului” – a cărei posteritate politică este un fals grosolan.

Simbolistica documentului e totul. Căci tot planul, de la un cap la altul, este un discurs politic, o doctrină, un proiect strategic.

O cărămidă solidă în efortul de de-suveranizare a României în Transilvania și revitalizarea „transilvanismului”, așa cum a fost gândit în realitate de inițiatorii acestuia: „calea spiritului ungar în Transilvania trianonică”.

 

Cine a fost Kós Károly? Transilvanismul ca ideologie de substitut

 

Foto: afiș de propagandă ungurească anti-Trianon

 

Documentul este așezat sub egida lui Kós Károly și numele personajului ales spune tot. Oficial, totul e frumos și luminos.

După cum scrie, cu inocență ingenuă, presa de la București:

„A fost un arhitect maghiar, scriitor, grafician, etnograf și politician exponent al transilvanismului din Austro-Ungaria și România. El a militat constant pentru integrarea comunității maghiare din Transilvania în societatea din România și pentru buna înțelegere între comunitățile etnice”.

Poți să nu lăcrimezi? În această linie de interpretare, Kós Károly este considerat un adept al multiculturalismului, susținătorul unui Ardeal în care românii, maghiarii și germanii să trăiască în armonie, împreună etc. etc.

Așa îl prezintă oficial – cum altfel? – și UDMR-ul, care îi face un portret atât de alb, încât ai impresia că te uiți la o reclamă pentru detergenți pentru mașinile de spălat.

Iar guvernul de la Budapesta, pe aceeași narațiune, cu un râs disprețuitor și cinic, a decis să îl așeze pe „iubitorul” de români, Kós Károly, pe frontispiciul planului său dedicat exclusiv maghiarilor din Transilvania.

În realitate, totul este un fake-news. Căci arhitectul maghiar din Timișoara, altminteri neamț după tată, nu era un adept al conviețuirii armonioase cu majoritatea românească, ci al „transilvanismului”, ceea ce e cu totul altceva.

Ce este „transilvanismul”? O ideologie care acreditează un specific al regiunii care trebuie prezervat cu orice preț (în raport cu statul român, evident, dar asta nu se spune), iar mobilizarea maghiarimii trebuia făcută în numele acestui ideal.

Diversitatea etnică a Transilvaniei ar fi un atu major, o emblemă specifică, de aceea orice alterare a acestuia ar fi un sacrilegiu.

Dar nu trebuie să ne luăm după aparențe. În realitate „transilvanismul” este o ideologie de substitut. Rădăcina ei majoră nu a fost în niciun caz „prezervarea diversității etnice a Ardealului”, cât… înfrângerea Imperiului Austro-ungar, destrămarea imperiului și unirea Transilvaniei cu România. Intrarea regiunii în statul român este rațiunea „transilvanismului”.

„Transilvanismul” a fost, de fapt, singura ideologie care a mai rămas intelectualității maghiare pentru a NU accepta, fie și tacit, integrarea regiunii în statutul român, pentru a nu legitima 1 decembrie 1918, pentru a ridica o baricadă chiar și atunci când era evident că lupta era pierdută…

Cum avea să spună un senator maghiar de la Budapesta în interbelic, „a fi transilvanist înseamnă a trăi periculos si a rămâne maghiar.”

Acesta a fost, de fapt, mesajul lui Kós Károly, și de aceea a fost el decorat după Diktatul de la Viena de către alt „multiculturalist” celebru, Miklós Horthy.

În realitate, Kós Károly nu dădea doi bani nici pe români, nici pe multiculturalism.

Proba? Niciodată, înainte de 1918, marele arhitect nu a pledat pentru o recunoaștere reală și o integrare armonioasă a majorității românești – pe care nu o menționa niciodată și de care nu îi păsa. Transilvania însemna până atunci doar unguri, sași și secui.

„Revelația” transilvanismului ca mod de relaționare cu românii a venit doar atunci când Transilvania a intrat, prin Unire, în componența Regatului României.

Și nici asta nu s-a petrecut brusc, ci pe etape, adică doar atunci când Kós Károly s-a convins că altă posibilitate nu mai este.

Primul său gest „multicultural” îl face în primăvara lui 1919, când organizează așa numita „republică de la Călata”, o entitate de autoguvernare maghiară apărută ca reacție la Unirea de la 1 decembrie 1918. Evident, asemenea inițiative marginale nu aveau nicio șansă.

Așa că devine „transilvanist”. Recunoaște, la începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád și Zágoni István – că lupta pare pierdută și că nu mai poate fi dusă ca înainte.

De aceea a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu titlul de Kiáltó szó (Glasul care strigă), iar una din enunțurile-cheie ale documentului sună astfel:

„Trebuie să ținem cont de forțele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să știm scopul pe care vrem să îl atingem”.

Iar Kós Károly îl știa foarte bine, că de asta a fost decorat ulterior. Nu e deloc întâmplător că acest citat din 1921, ambiguu, dar limpede în ambiguitatea sa, este și motto-ul din 2017 al Planului guvernului maghiar de acțiune în Transilvania.

Încă un episod, tot relevant. „Transilvanismul” s-a manifestat și în literatură din inițiativa contelui János Kemény care, în 1926, a invitat în castelul său din Brâncovenești personaje literare maghiare din România.

Acolo a fost fondată asociația culturală Helikon, la reuniunile căreia Kós Károly se întreținea cordial cu un alt „multiculturalist” notoriu… Albert Wass, persoană condamnată printr-o sentință definitivă pentru crime de război.

 

„Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

 

 

Foto: Kós Károly.

Și în 1940 vine testul suprem pentru „transilvanism”, adică Diktatul de la Viena. Ce face Kós Károly? Simplu, se implică activ. Este decorat urgent cu cea mai importantă decorație a regimului Horty, Crucea Apărării Naționale (Nemzetvédelmi Kereszt), (ziarul „Ellenzék”, Cluj, 16 iun. 1941) după care este numit profesor universitar prin crearea la Academia Agricola din Cluj a unei catedre speciale de Construcții agricole și devine, în acest fel, și membru al Senatului

Învățământului Superior, calitate în care, spun cei care l-au cunoscut, „s-a opus numirii vreunui român ori evreu in învățământul superior”:

„În același timp… a acceptat și exercitat cu o autoritate dictatorială potrivită atmosferei epocii, funcția de președinte al «Breslei Miklós Barabas», singura organizație de artiști plastici permisă în Transilvania de Nord, în care nu a admis primirea artiștilor români și evrei”, declarând explicit unor solicitanți pentru intrarea în organizație:

Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Cei care au înțeles cel mai bine alura strategică a „transilvanismului” și valoarea sa de ideologie de substitut au fost istoricii unguri care l-au evaluat retrospectiv.

În 1942, cunoscutul istoric László Makkai, scria în studiul său „Calea spiritului ungar in Transilvania trianonica” (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben, revista „Hitel”, Cluj, nr. 7, 1942):

„Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice și umaniste de circumstanță să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan, ca principiu organizatoric al conviețuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv de ungurime.

Prin „transilvanism” Ardealul și-a creat propria-i ideologie sanstefaniana (…) Statul nu poate fi altceva decât expresia spirituală a unui singur popor, iar acel stat care poartă spiritul națiunii ungare constituie singura forma de viață și pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic…”.

Acesta este Kós Károly, inițiatorul „transilvanismului”, cel pe care autorii Planului din 2017 – guvernul ungar și UDMR-ul -, au decis să îl transforme în steag de luptă.

Limbajul documentului

 

 

Foto: premierul Viktor Orban arătând harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.

Nu doar numele ales de oficialii maghiari este un semnal elocvent, ci și tonul întregului text. Iată doar câteva elemente care, fiecare, se constituie într-un mesaj politic indubitabil:

  1. În document nu apare niciodată, explicit, „statul român”. Este surprinzător că Budapesta își bazează acțiunile pe un document care vizează cetățeni români trăitori în România, dar în text nu se face nicio referire explicită la „statul român” (doar la România, când aceasta apare în denumiri oficiale). Este o performanță greu de egalat.

  2. Transilvania devine… o țară. Iată ce spune documentul: „În economia de piață care s-a instaurat după schimbarea de regim (din 1989), deși una dintre condițiile competitivității este capacitatea de cooperare, cultura unei înalte cooperări la nivel înalt, specifică statelor occidentale, s-a format cu greu în fostele state comuniste, și așa a fost și în Transilvania”. Această afirmație contorsionată, ambiguă, care dislocă Transilvania din geografia ei firească, are un singur scop, de a evita utilizarea sintagmei „România” și evidențierea în continuare a unei entități politice și economice distincte, respectiv „Transilvania”.

  3. În document nu se face nicio referire la guvernul României. Nici guvernul României nu este menționat niciodată în document. Iată cum vede Budapesta implementarea documentului pe teritoriul României și cine ar fi partenerii: „Planul de acțiune finală bazat pe principiile acestui document va fi posibilă prin colaborarea dintre guvernul Ungariei, UDMR, reprezentanții bisericilor ungurești istorice din Transilvania, respectiv asociațiile fermierilor unguri din România și a Uniunii oamenilor de afaceri maghiari din România”. Guvernul României? Care guvern? Care Românie?…

  4. Acreditarea ideii de „Ținutului Secuiesc”. Dacă nu menționează statul român și nu se sinchisește de guvernul României, de ce documentul ar avea vreo sensibilitate față de poziția Bucureștiului și în alte chestiuni? De pildă, așa zisul „Ținut Secuiesc”. Poziția oficială a României e cunoscută: nerecunoașterea așa-zisului „Ținut Secuiesc”, care nu există ca unitate administrativ-teritorială în România şi nu are fundament constituţional, legal sau chiar istoric. Documentul unguresc îl abordează ca pe o realitate certă, incontestabilă, în răspăr vădit cu pozițiile românești, fără măcar să introducă o notă de subsol. Descrierea e amplă, cuprinzătoare. Chiar te întrebi pentru cine e făcut documentul dacă necesită o asemenea prezentare detaliată – totul făcut, evident, din perspectiva maghiară. Cu ceva vreme în urmă (2011), Ministerul Român de Externe convoca ambasadorul Ungariei pentru clarificări privind găzduirea reprezentanței „Ținutului Secuiesc” în Casa regiunilor maghiare din Bruxelles… Nu e clar care vor fi implicațiile acceptării (?) de către partea română a unui document în care așa-zisul „Ținut Secuiesc” este prezentat pe larg ca o realitate concretă.

  5. Ceangăii sunt secui. Dacă tot e vorba să se scrie un plan exclusiv din perspectivă ungară și să fie acceptat de partea română, de ce să nu se „clarifice” toate chestiunile, inclusiv cea a ceangăilor? Iar autorii documentului exprimă și aici, fără nicio tresărire, strict poziția maghiară pe această chestiune: ceangăi nu sunt români maghiarizați, ci secui sau urmașii lor, consecință a migrației uneori în masă a acestora inclusiv în Moldova. De ce este nevoie ca într-un document „tehnic” să fie menționată și chestiunea ceangăilor, aparent e greu de înțeles. Dar răspunsul este clar: Planul Kós Károly este orice altceva, dar nu (doar) un document „tehnic”.

  6. Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu sunt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horváth Anna, Kozma Mónika, Molnár Zsolt, Pásztor Sándor, Péter Ferenc, Tamás Sándor, Winkler Gyula). Practic, aceștia semnează un document programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără intermediari, având un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcția, UDMR execută și scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?

Un șir lung de confuzii, bâlbâieli și ambiguități

 

Planul a fost elaborat în 2017, acceptat – fie și tacit! – de către partea română. În 2018, partea maghiară mulțumește oficialilor români pentru sprijinirea proiectului.

Agenția maghiară de presă MTI scria că „Levente Magyar, secretar de stat pentru relaţiile cu parlamentul în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior din Ungaria, a considerat important faptul că guvernul român a primit în mod pozitiv programul şi manifestă în continuare o atitudine pozitivă”.

În septembrie 2019, Péter Szijjártó, ministrul maghiar de Externe, a anunțat că guvernul Ungariei va extinde în aproape tot vestul României programul de dezvoltare economică transilvăneană, care până acum se derulase doar în Ținutul Secuiesc.

Două luni mai târziu, în noiembrie 2019, ambasadorul României la Budapesta, Marius Lazurca, i-a transmis public vicepremierului maghiar Zsolt Semjen că programul guvernului Ungariei nu a fost discutat cu guvernul României și că România nu şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri.

Ambasadorul a fost ferm: „În consecință, o spunem din nou, România NU şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri şi, prin urmare, solicită ca acest program să fie derulat doar cu implicarea autorităților române, în mod transparent și nediscriminatoriu”.

Proiectul guvernului Ungariei e gestionat în România de fundația Pro Economica, condusă de Monica Kozma (membru UDMR).

Directorul executiv al Fundaţiei, care canalizează milioane de euro către fermierii din Transilvania, a reacționat, la vremea respectivă, la declarațiile ambasadorului român, afirmând că pentru derularea programului „nu este nevoie de niciun acord bilateral, conform normelor europene”.

Într-un interviu din decembrie 2019 acordat cotidianului Krónika, Hunor Kelemen, președintele UDMR, îl contrazice și pe ambasadorul român și pe Monica Kozma și confirmă că partea română și-ar fi dat acordul pentru programul inițiat de Ungaria pentru investițiile din Transilvania.

Ați înțeles ceva? Planul este lansat în 2017, intră în implementare, în 2018 Budapesta mulțumește oficial autorităților române pentru sprijin, în 2019 Budapesta vrea extindere, un oficial român (ambasadorul României la Budapesta) spune că statul român nu și-a dat acordul pentru plan, o deputată UDMR (cea prin care se implementează programul) spune că nu este nevoie de niciun acord bilateral, iar liderul UDMR (adică șeful celor care l-au scris/semnat) spune că Bucureștiul oficial și-ar fi dat acordul!…

Ne poate și pe noi lămuri cineva, până la urmă?

 

Există vreo celulă de criză pentru pandemia hugaro-virusului?

 

Foto: premierul ungar Viktor Orban și amiralul Miklós Horthy.

Am mai avertizat asupra faptului că o Ungarie în care Soros e obsesie națională și 70% dintre cetățeni votează FIDES și JOBBIK își pierde direcția din multe puncte de vedere (analiza aici).

România ar trebui să intervină din timp, preventiv – inclusiv în parteneriate cu Bruxelles-ul și Washington-ul – pentru ca această pierdere a busolei să nu genereze acțiuni care necesită sau vor necesita reacții dure ale Bucureștiului și care riscă să escaladeze într-o spirală a violenței pe care Ungaria lui Viktor Orban o dorește. Era/este nevoie de acțiuni ferme tocmai pentru ca un rău mai mare să nu se producă.

Ce urmează după publicarea Planului Kós Károly?

  1. Simplu fapt că Budapesta își permite să așeze întregul ei travaliu din Transilvania sub egida unui personaj disprețuitor la adresa românilor și care a fost decorat de Miklos Horty ar fi trebuit să atragă după sine o respingere fără discuții a acestui document și, pe cale de consecință, a acțiunilor care derivă din acesta.

  2. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare la cetățeni români care trăiesc în România fără să menționeze explicit statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roșii în relația bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce am numit de-suveranizarea României în Transilvania.

  3. Acceptarea acestui document în 2017 și lipsa de reacție ulterioară au fost, din această perspectivă, o eroare strategică. Faptul că un plan fără nicio referință la România și la guvernul de la București intră în vigoare și se implementează, este, pentru Ungaria, deja o victorie în acest joc al de-suveranizării României și a transmiterii mesajului că Budapesta este, cel puțin, co-participantă la decizie în regiune (pasul spre co-suveranitate).

  4. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat și urmat consecvent de diplomația maghiară a regimului Orban. Inclusiv înincidentul recent cu Ambasadorul României – deocamdată nu pe speța Planului – Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomației maghiare: „…și ambasadorul român – adică România, n.n. – trebuie să înțeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara granițelor sunt parte a națiunii maghiare. De aceea, și în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o și până acum”;

5. Își mai amintește cineva de faimoasa declarație din anii 90, a așa numitului „guvern de istorici” de la Budapesta, în care șeful guvernului se identifica drept „premierul a 15 milioane de unguri”?

La vremea respectivă, mesajul a stârnit reacții furioase, deși, atunci, oficialii unguri nu îndrăzneau să facă afirmații atât de tranșante – declarația completă a premierului era că „sunt premierul, în spirit, a 15 milioane de unguri”.

Acum, oficialii maghiari spun asta cotidian, fără să le tresară niciun mușchi, și fără să aibă vreo teamă de consecințe. O tempora…

6. Uluitor este altceva. Cum se face că un regim precum „regimul Orban”, care a fost și este pus sub oprobiu de instituțiile europene, contestat – nu de România! – la nivelul familiei politice din care face parte, un regim care dansează cu Moscova de câte ori are prilejul și a adus investiții rusești de zeci de milioane în UE și NATO, și, în plus, este recipientul cel mai deschis investiților chineze în regiune – cum se face deci că un asemenea regim complexează incredibil Bucureștiul și paralizează încă o reacție firească?

Tăcerile care s-au acumulat până astăzi, de la acceptarea fără reacție a investițiilor rusești de la Centrala nucleară de la Paks, lăsarea slobodă a oricărui oficial maghiar să se plimbe prin România ca la el acasă și să spună ce vrea, acceptarea umilitoare, fără reciprocitate, a refuzului părții maghiare de a ne onora Ziua Națională pe 1 decembrie, până la Planul Kós Károly – sunt inexplicabile din perspectivă românească, dar, din perspectivă ungurească, au fost citite, de fiecare dată, ca o încurajare. Și Budapesta a mers tot mai departe, iar Bucureștiul pare acum fără replică.

7. Cu un an în urmă, LARICS prezenta în Aula Academiei Române, Barometrul de opinie publică un tablou amplu al percepţiei chestiunii maghiare la nivelul publicului din România: circa 62% din populaţia României crede că Budapesta doreşte, într-o formă sau alta, controlul Transilvaniei, se implică nepermis în treburile interne ale României, are interesul ca România să fie un stat slab şi nu poate fi considerată un prieten al ţării noastre.

În acelaşi timp, Rusia este privită negativ şi în termeni inamicali de circa… 64-65% dintre români. Păstrând proporţiile, în termeni de percepţii publice, avem de-a face cu „o altă Rusie“, aproape la fel de negativ privită de către populaţia românească.

Sigur, Ungaria nu este Rusia, dar, tocmai de aceea, temerile aproape egale ale românilor faţă de Budapesta şi Moscova ar trebui obligatoriu să devină subiect de clarificare publică.

8. Vremurile care vin nu vor fi nici calme, nici liniștite. Criza economică care se prefigurează va fi momentul perfect pentru cei care vor să pescuiască în ape tulburi.

Astăzi, prin implicarea sa nemijlocită, aproape nefiltrată de către statul român – de la expunere mediatică la investiții în agricultură, de la baze sportive la grădinițe, de la terenuri de fotbal la cetățenii –dependența și loialitatea maghiarilor din Transilvania față de regimului Orban este mai mare ca oricând.

Asta îi va permite lui Viktor Orban la un moment dat să joace cartea naționalistă și revizionistă (referendumuri pentru autonomie teritorială etc.) inclusiv pentru a-și acoperi eventuale probleme politice interne.

Nu e vorba că va reuși ceva concret. Dar încă un eșec unguresc nu va consola pe nimeni: e vorba că riscă să arunce în aer stabilitatea unei regiuni și așa complicată.

Și aici e bomba care ticăie astăzi și trebuie dezamorsată până nu e prea târziu. (autor: Dan Dungaciu, sursa: LARICS). 

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

03/05/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: