OMENIREA ESTE ÎN CĂUTAREA ALTOR TIPURI DE IMPERII

Încă de de la începutul istoriei omenirii, până în zilele noastre, în lume au existat imperii.

Astăzi, o mare parte a planetei, inclusiv noi, suntem în cătarea altor tipuri de imperii: Marile corporații, imperiile mascate ale noilor vremuri.

Așa cum probabil știți, există corporații care sunt mult mai puternice financiar sau ca influență globală decât o țară ca România. Adică societăți comerciale cu cifre de afaceri mult mai mari decât PIB-ul României și cu pârghii de influență în diverse guverne, de pe toată planeta.

De altfel, orice observator inteligent a înțeles deja că o parte dintre legile care se votează la noi sau în alte țări, au o formă și un conținut menit să servească interesele corporatiste, iar corporațiile acumulează tot mai multe active pe toată planeta, în detrimentul națiunilor lumii.

O consecință a acestor vremuri dominate de acest tip de imperialism, este faptul că România, o țară foarte bogată, cu resurse mari de orice fel și cu un potențial turistic de poveste, are datorii imense și tot mai puține active care să îi aducă profit.

Asta înseamnă că, în acest ritm, nu vom putea plăti niciodată datoria externă, care va tot crește și, probabil, ne vom pierde chiar și puțina suveranitate pe care o mai avem.

Forbes: O poveste despre patru imperii/ Ce au reușit Marea Britanie, Franța și Spania și de ce a eșuat Rusia?

O analiză semnată de Frank Lavin, pentru Forbes

Imperiile britanic, francez și spaniol au dispărut, toate trei, iar aceste puteri imperiale istorice care au marcat istoria ultimei jumătăți de mileniu s-au împăcat de mult cu această evoluție, chiar dacă i s-ar fi putut opune, în timp ce aceasta se derula.

Deși pierderea imperiului a fost uneori dureroasă, iar retragerea uneori dezordonată (sau sângeroasă), a existat o dezlegare reușită, chiar dacă a fost nevoie de decenii pentru a fi implementată.

Spania a trebuit să se împace cu Simon Bolivar și cu sentimentul crescând al națiunii în America Latină.

Franța a experimentat aceeași mișcare anticolonială, cel mai puternic în Vietnam și Algeria. Marea Britanie și-a dat seama, după cel de-al Doilea Război Mondial, că imperiul nu mai era sustenabil sau convenabil, iar retragerea cu demnitate a fost cea mai bună cale.

Și sfârșitul imperiului s-a dovedit a fi cel mai bun nu doar pentru fostele colonii, ci și pentru fostele puteri coloniale.

Cu unele excepții, toate cele trei țări se bucură de relații pozitive și chiar ocazional de bunăvoință cu fostele lor posesiuni imperiale.

Nu s-a pus niciodată în colonii prea mult întrebarea dacă Londra, Paris și Madrid au ceva de oferit pentru o relație, dar alte considerații precum suveranitatea și autonomia au contat mai mult. Conducătorii coloniali au avut resentimente, dar cu independența și cu puțin timp, majoritatea țărilor au fost fericite să negocieze cu fosta putere colonială.

Commonwealth-ul se mândrește cu 54 de membri, Organizația Internațională a Francofoniei are 88 de membri.

Și Spania are relații constante cu alte douăzeci de țări vorbitoare de spaniolă, pe chestiuni variind de la politica de vârf, la fotbal.

Cu alte cuvinte, țările apreciază aceste relații istorice, dacă pot discuta cu puterea colonială, în propriile lor condiții.

Dacă sunt tratate cu respect, dacă sunt autentice consultările, poate exista o utilitate considerabilă în aceste organisme – atât pentru fostele colonii, cât și pentru fosta putere colonială. Argumentul meu nu este că aceste trei puteri au fost fără vină. Argumentul meu este că s-au împăcat cu greșelile lor.

Foto:

Foto:Soldați rușiîn Piața Roșie din Moscova. MLADEN ANTONOV/AFP 

De ce a urmat Rusia o cale atât de diferită în călătoria către o lume post-imperială? Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și națiunile din acel imperiu sovietic au fost libere să facă alegeri, multe dintre ele au manifestat o dorință puternică de a evita legăturile strânse cu Moscova.

Niciunul dintre cei șase aliați ai Uniunii Sovietice, națiunile din Tratatul de la Varșovia – Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia și România (Albania s-a retras în 1968) – nu a ales să mențină un tratat militar cu Moscova.

Această respingere generală trebuie să fi fost greu de acceptat pentru Moscova. La urma urmei, Uniunea Sovietică a furnizat toate antrenamentele și armament acestor țări, zeci de ani, dar pare să fi eșuat în cultivarea de prietenii sau a unei relații de durată.

Germania de Est a fost absorbită pașnic în Germania de Vest, iar toate celelalte națiuni din fostul Pact de la Varșovia s-au alăturat NATO între 1999 și 2009.

Acest model s-a repetat în afara Pactului de la Varșovia, întrucât trei foști membri ai Uniunii Sovietice s-au înscris și ei în NATO: Lituania, Letonia și Estonia.

Cu toate acestea, Rusia nu a eșuat complet. A stabilit propria sa alianță, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, prin care alte cinci țări (Belarus, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan) s-au alăturat Rusiei într-un pact de securitate reciprocă.

De ce în general Marea Britanie, Franța și Spania au reușit, iar Rusia, în general, a eșuat în relațiile post-coloniale? Unii susținători ai lui Putin încearcă să susțină că acest colaps s-a datorat provocărilor SUA sau altor intenții de rău augur.

Permiteți-mi să ofer câteva explicații alternative.

În primul rând, imperialismul este atât o atitudine, cât și o structură politică. Franța, Marea Britanie și Spania au oferit scuze și ajutor fostelor lor colonii. Rusia respinge orice greșeală și, în ceea ce privește Polonia, de exemplu, afirmă că subjugarea ei a fost pe cât de necesară, pe atât de binevenită.

În al doilea rând vine experiența internă cu societăți deschise și sisteme politice deschise. Marea Britanie, Spania și Franța se laudă cu democrații înfloritoare, cu libertăți larg stabilite. Aceste țări se simt confortabil cu diferențele de opinie și au obrazul gros atunci când întâmpină divergențe. Rusia, din păcate, a devenit mai puțin tolerantă și mai puțin deschisă pe plan intern, sub Putin. Nu ar trebui să fie o surpriză că are o viziune mai puțin tolerantă față de criticile venite din fostele sale colonii.

În al treilea rând e incompetența soft power. Rusia are un număr extraordinar de mari maeștri de șah și ingineri de talie mondială. De ce nu oferă propria sa bursă Rhodes pentru ingineri? Unde este programul său Fulbright pentru matematică?

Rusia a avut relații comerciale dominante cu fostele sale colonii. SUA au oferit privilegii comerciale unilaterale națiunilor din Caraibe. Unde este Inițiativa Rusiei de tipul celei din Bazinul Caraibelor, pentru Europa de Est și Asia Centrală?

În sfârșit, e conducerea personală. Harold Wilson a scris despre „Vântul schimbării” și a reușit să scoată Marea Britanie din colonialismul din Africa, iar De Gaulle și-a pus președinția – și viața – la bătaie pentru a realiza retragerea Franței din Algeria.

Acești doi oameni de stat știau că ceea ce făcea ca o Mare Putere să fie „mare” nu era atât afirmarea puterii, cât controlul puterii.

Vedem că toate acestea se desfășoară, din păcate, în Ucraina. Rusia pare incapabilă să se împace cu sfârșitul imperiului, incapabilă să încerce să ajungă la o relație de egalitate cu fostele sale colonii și încă susține miturile imperiale potrivit cărora ar fi fost bine primită în teritoriile pe care le-a ocupat. Rusia are nevoie de un de Gaulle. Are un Bonaparte.

sursa: Forbes (traducere: Rador/ C. Zaharia)

Publicitate

Un raport al Bancii Centrale a Germaniei care priveste şi Romania

 

 

Statele est-europene s-au apropiat economic de celelalte țări ale Uniunii Europene.

Datorită creșterii puternice din ultima perioadă, s-a micșorat semnificativ diferența de salarii față de media UE. Raportul a fost publicat în august de Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank).

România a avut a doua creştere a PIB din Uniunea Europeană, în cel de-al doilea trimestru al anului 2019, după Ungaria, în comparaţie cu trimestrul precedent, dar şi cu T2 2018, conform Eurostat.

România a avut o creştere economică de 4,6% în comparaţie cu T2 2018, după Ungaria (5,2%) şi înaintea Poloniei (4,2%), informează MEDIAFAX, citat de https:/digi24.ro.

Faţă de trimestrul anterior, creşterea economică a României a fost de 1%, după Ungaria (1,1%) şi înaintea Poloniei, Ciprului, Bulgariei, Danemarcei, Greciei şi Lituaniei, cu creşteri de 0,8%.

Creşterea economică a UE a fost de 1,4% în comparaţie cu T2 2018 şi de 0,2% faţă de trimestrul precedent.

În zona euro economia a crescut în cel de-al doilea trimestru cu 0,2% faţă de trimestrul anterior şi cu 1,2% faţă de perioada similară a anului trecut.

Economia Marii Britanii a înregistrat un regres de 0,2%, Germania şi Suedia consemnează reduceri de 0,1%, în timp ce Italia stagnează.

Creşterea economică a SUA a fost de 0,5% faţă de trimestrul precedent şi 2,3% faţă de trimestrul 2 din 2018.

România a facut progrese mari in ultimii ani.
 Datorita creşterii puternice din ultima perioadă, în ţara noastră şi în alte ţări est europene s-a micşorat semnificativ diferenţa de salarii faţă de media UE.

Raportul a fost publicat in august de Banca Centrala a Germaniei (Bundesbank).

În ultimii cinci ani, în ceea ce priveşte puterea de cumpărare, România s-a situat pe primul loc în clasamentul PIB-ul pe cap de locuitor, urmată de Letonia si Lituania.

Creşteri ceva mai mici au fost inregistrate în Ungaria, Croaţia, Polonia şi în Slovacia.

În toate aceste ţări, datoria publică a scăzut în raport cu performanţa economică.

Şi datoria externă netă a scăzut în raport cu PIB-ul, în aproape toate aceste ţări.

Cele mai slabe rezultate în UE sunt înregistrate în Italia (0% creştere), care deja de trei trimestre la rând nu înregistrează nicio creştere economică.

Pe locul doi în clasamentul negativ privind creşterea economică este Germania (o creştere de 0,4% din PIB). Economia Germaniei a înregistrat chiar o scădere de 0,1% faţă de trimestrul anterior, scrie https://romania.europalibera.org. 

Prognoze

Unul dintre motivele principale ale apropierii noastre din punct de vedere economic, de media UE a fost, spune Banca Centrala a Germaniei, integrarea tot mai puternica a statelor pe piaţa comună europeană şi mondială.

Dar pentru o evoluție în continuare ascendentă, este esențial ca instituțiile să devină din ce în ce mai performante.

O analiză de evaluare a costurilor reunificării Republicii Moldova cu România

 

 Cât ar putea costa Unirea Republicii Moldova cu România?

Departamentul geoeconomic al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN), coordonat de Petrişor Peiu, a realizat o analiză a costurilor reunificării Republicii Moldova cu România, pe baza grilei germane de evaluare a costurilor reunificării.

Se poate observa că, pur aritmetic,  având în vedere coeficientul de accelerare a creşterii PIB ca urmare a investiţiilor masive în Republica Moldova, PIB /capita poate avea o creştere exponbenţială, dublându-şi valoarea globală (România+Republica Moldova) şi ajungând ca, în valori absolute să devenim o economie în primele 40 de ţări de pe glob, concurând cu Belgia şi Suedia.

În valori nominale, respectând modelul german, am putea avea urmatoarele cifre:

1. Dacă reunificarea s-ar face mâine şi dacă toate costurile asociate adică 180 miliarde USD; probabil că cel puţin 20% ar reprezenta investiţii private ; în acelaşi timp, în cazul României, probabil că o cifra chiar mai mare ar reprezenta contribuţia Uniunii Europene, adică încă 40-50 miliarde USD, mai ales că vorbim despre 20-25 ani.

2. Practic, România ar avea de cheltuit în jur de 90 miliarde USD din surse bugetare în următorii 20-25 ani, dar practic, adică între 3,6  şi 4,5 miliarde USD/an. Acest lucru ar permite ca raportul între performanţele celor două economii să se reducă spre nivelul din anul 1990, adică 1 : 1,5, ceea ce ar reprezenta o uniformizare acceptabilă .

3. Simplificând am putea spune că, respectând „modelul german“ am avea un cost de 4  miliarde USD /an, timp de 20-25 de ani pe care să-l plătim pentru a avea o ţară reîntregită, uniform dezvoltată, fără dezechilibre majore .

Este acesta un preţ prea mare pentru noi?  

 

În primul rând, să fixam contextual discuţia: Este indubitabil că reîntregirea unei ţări trebuie făcută, indiferent de raţiunile financiare sau de plusurile şi minusurile economice de moment;

Este, la fel de clar că, indiferent cât de mult va costa sau cât de mult va dura, o ţară va găsi suficiente resurse să-şi finanţeze reunificarea, aşa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei, de curând sau aşa cum s-a întâmplat chiar în cazul României, după Unirea din 1918.

Este  deja previzibil, cursul „călduţ“ pe care s-au încadrat economiile din România şi din Republica Moldova, cu creşteri anuale modeste, între 2 şi 3 procente, cu exod masiv de forţă de muncă calificată, cu plafonare a investiţiilor străine .

În plus, nu există nicio iluzie privind parcursul modest, chiar cenuşiu al economiei fostei republici sovietice: Republica Moldova nu va fi niciodată nici Austria, nici Elveţia, nici măcar Slovenia sau Croaţia.

Orice unificare costă. Istoria de după 1918 ne arată acest lucru, ca și evenimentele mai recente.

De exemplu, reunificarea germană a fost extrem de costisitoare şi se numără în mii de miliarde de euro.

 

 

 

 

 

 

Reunificarea României – obiectivul unei generații

Din anul 1990 existau, din punct de vedere formal, două state românești, România și Republica Moldova. Atunci când Republica Sovietică Socialistă Moldova devenea Republica Moldova, câștigându-și formal independența față de vechea putere colonială rusească și apoi sovietică, PIB-ul noii entități era de 3,5 miliarde USD, cu un PIB/capita de puțin sub 1000 USD (972) și cu o populație de 3,7 milioane locuitori.

Tot atunci, în 1990, România avea un PIB de aproape 40 miliarde USD, cu un PIB/capita de 1650 USD și o populație de 23 milioane locuitori.

Practic, performanța economică a României (PIB/capita) se afla la 150% față de cea a celuilalt stat românesc.

Evoluțiile economice, determinate în această regiune de către cele politice, au făcut ca România să ajungă la un PIB de aprox. 180 miliarde USD astăzi, având o populație de 21 milioane de locuitori cu un PIB/capita de puțin peste 8000 USD.

Tot astăzi, Republica Moldova a atins un PIB de 7,3 miliarde USD, având o populație de 3,5 milioane locuitori și un indicator PIB/capita de 2000 USD.

Referindu-ne la paritatea puterii de cumpărare, PIB/capita în România, respectiv în Republica Moldova, sunt cam în același raport, adică 16 000 USD la 4000 USD (cifre Banca Mondiala 2012).

În fapt, raportul dintre performanța economică a României și a Republicii Moldova a crescut în 20 de ani de la 1,5:1 la 4:1, adică, mai pe românește, Republica Moldova „merge” cu jumătate din viteză cu care merge România; problema este că accelerațiile sunt diferite și că acest raport dintre cele două performanțe economice crește.

Dar în 20 de ani, în ipoteza menținerii actualei poziționări geo-strategice ale ambelor țări, România va atinge un PIB/capita de 32 000 USD, iar Republica Moldova unul de 5 000 USD, adică raportul va crește la peste 6.

De aici se desprind următoarele concluzii:

• Reunificarea României ar urma probabil „scenariul german” din punct de vedere financiar, cifrele fiind comparabile, adică populația este în raportul 1:6 în cazul nostru și 1:4 în cazul german, iar raportul între PIB/capita de 1:4 în cazul nostru și de 1:3 în cazul german;

• Diferența de performanță economică între România și Republica Moldova „crește cu pantă lină”, făcând posibilă reunificarea cam în orice moment din următorii 20 ani, dar asta numai în condițiile în care Republica Moldova nu va avea accidente de parcurs gen „episodul Voronin 2001-2009”;

• În cazul repetării unui episod Voronin (cu o probabilitate de peste 50%), raportul de performanță economică va crește cu altă accelerație, putând atinge cifra de 10.

Trecând la semnificația cifrelor, observăm că:

• Dacă vom continua să creștem în ritmul actual, atât România cât și Republica Moldova își vor dubla PIB-ul (în dolari 2013 și la un curs neschimbat) în 24 de ani;

• Dacă se va realiza reîntregirea, PIB-ul cumulat va avea un coeficient de accelerare a creșterii care ar duce creșterea medie de la 3 la 5 procente anual, ceea ce ar permite dublarea PIB-ului în doar 14 ani, în aceleași ipoteze ca și în cazul precedent;

• Adică, reunificându-ne, am câștiga, fiecare dintre noi câte 10 ani din „vârsta economică”.

• Precizăm că nu am luat în considerare, în cadrul acestui raționament, ipoteza, absolut credibilă, a unei taxări suplimentare care să alimenteze un „fond de solidaritate”, ceea ce ar face și mai accesibilă finanțarea reunificării. 

 

Concluzii

 

 

1. Costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului pentru că ele sunt asociate reducerii diferențelor de performanță economică;

2. Modelul cel mai adecvat și mai apropriat probabilei reunificări a celor două state românești este cel german (1990);

3. Costul reunificării pare mare, dar privit în contextual economiei unei națiuni este suportabil;

4. Beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României și Republicii Moldova, evoluția în următorii 25 de ani se comprimă în doar 15 (un plus de eficiență de 40%);

5. Există un plus de PIB, respectiv de PIB/locuitor, datorate creșterii dimensiunii pieței și a creșterii importanței geostrategice a țării.

Unirea României cu Republica Moldova ar fi mai presus de toate o unire economică.

În acest moment, România are de șapte ori mai mulți locuitori decât Moldova și un Produs Intern Brut de 25 de ori mai mare, ceea ce înseamnă un PIB pe cap de locuitor de patru ori mai mare.

Unirea ar trebui să închidă această prăpastie, însă efortul financiar ar fi unul mare, îndeosebi din partea României.

Cea mai mare problemă ar fi în administrația publică și în sectorul asigurărilor sociale, unde diferența între pensii și salarii este semnificiativă.

Studiul realizat de Fundația Universitară a Mării Negre arată că în Republica Moldova sunt 670.000 de pensionari, care primesc în medie pe lună aproape 66 de euro.

După o eventuală unire, dacă toți pensionarii din nou formata țară ar primi 180 de euro pe lună, efortul suplimentar pe buget ar fi de un miliard de euro anual.

În același timp, studiul spune că ar exista un efort suplimentar de 550 de milioane de euro din egalarea salariilor bugetarilor români și moldoveni.

Însă pensiile și salariile bugetarilor reprezintă doar o mică parte din costurile unei uniri cu Moldova. Nivelul de trai de peste Prut nu poate crește fără investiții, atât de stat cât și private.

Din cifrele bugetelor României și Moldovei reiese că numai pentru investițiile de stat efortul sumplimentar ar fi de 7,5 miliarde de euro pe an, bani care ar putea fi acoperiți parțial și din fonduri europene.

Pe 20 de ani, investițiile publice ar trebui să se ridice la 150 de miliarde de euro.

Iar experiența altor uniri din istorie arată că investițiile private nu vor depăși cu 20-30% această sumă.

Prin urmare, efortul va trebui să fie susținut de guvernul nou-înființatei țări, care ar urma să aibă granița de est pâna la Nistru, căci o unire nu ar include Transnistria.

Având în vedere dimensiunile teritoriale și economice ale României și Republicii Moldova, o unire ar putea fi înfăptuită după mecanismele reunificării Germaniei.

Cel mai recent sondaj de opinie, realizat peste Prut arată că 52% dintre moldoveni sunt de acord cu unirea, în vreme ce 32% sunt împotrivă, iar 11% sunt indiferenți.

Un alt sondaj realizat de IRES  arăta că 76% dintre români își doresc o unire cu Republica Moldova și doar 18% sunt împotrivă.

Aşadar, în vreme ce basarabenii sunt cei care vor trebui să decidă dacă vor Unirea, românii din România sunt cei care trebuie să hotărască dacă vor să îşi asume costurile.

 

 

Surse:

http://fumn.eu/video-reportaj; ziarulnational.md/ Digi24 și Agora.md