CÂND ȘI CUM A AJUNS RUSIA O MARE PUTERE ?

Țarul Petru I primește capitularea suedezilor. Alexei Kivșenko

Suedia a fost o mare putere timp de aproape un secol, dar după ce a învins-o, Rusia a dobândit ea însăși acest statut.

În urmă cu trei secole, la 10 septembrie 1721, a fost semnat Tratatul de la Nystad, unul dintre cele mai importante tratate din istoria Rusiei, în urma căruia a fost proclamat sfârșitul Marelui Război Nordic de 21 de ani, în care Suedia și Rusia fuseseră principalii rivali.

Iar dacă pentru Suedia acest tratat a însemnat pierderea statutului său de mare putere, pentru Rusia a semnalat începutul unei noi ere, marcând momentul în care acest imperiu s-a alăturat grupului celor mai puternice state din lume, consemnează https://www.rbth.com/history.

Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Regatul Suediei atinsese apogeul puterii sale. Deținând Finlanda și teritorii vaste din Marea Baltică și nordul Germaniei, suedezii transformaseră în esență Marea Baltică într-un „lac“ privat al lor.

Armata și marina regală suedeză erau considerate printre cele mai puternice din Europa.

Totuși, Suedia avea și punctele sale slabe, și anume o populație mică și resurse limitate, care nu i-au permis să fie la fel de eficientă în apărarea granițelor sale extinse.

În aceste circumstanțe, suedezii s-au bazat în mare parte pe eficiența ridicată în luptă a armatelor lor, pe flerul comandanților și pe hotărârea regelui.

Când Carol al XII-lea, neexperimentat, în vârstă de 15 ani, a urcat pe tronul Suediei în 1697, o serie de state europene au simțit că a venit șansa de a zdrobi împreună un rival puternic de multă vreme.

Regele Carol al XII-lea al Suediei. Michael Dahl

Alianța de Nord formată în 1699, includea Rusia, Danemarca și Uniunea polono-lituaniană, al cărei rege, Augustus cel Puternic, era și elector al Saxoniei, care s-a alăturat și ea alianței. După ce au suferit din cauza suedezilor înfrângeri în conflictele anterioare, ei sperau să restabilească teritoriile pierdute și să anexeze altele noi. Pentru Rusia, obiectivul principal era să obțină acces la Marea Baltică, pe care îl pierduse din cauza suedezilor la începutul secolului al XVII-lea. 

Regele Augustus cel Puternic.Louis de Silvestre

Spre surprinderea aliaților, la 4 august 1700Carol al XII-lea a apărut din senin în afara Copenhagăi cu o armată de 15.000 de oameni, forțând Danemarca să ceară pace. La 30 noiembrie în același an, regele suedez a învins complet armata țarului Petru I pe teritoriul Estoniei de astăzi, în bătălia de la Narva. Armata rusă a pierdut cca. 8.000 de soldați și o mare parte din artilerie.

Doar câteva regimente, care se formaseră după modelul occidental, s-au menținut în luptă, în timp ce celelalte au fugit în panică.

„Bătăliile împotriva rușilor nu aduc satisfacție”, i-ar fi spus  spus atunci regele colonelului Axel Sparre, exprimându-și dezamăgirea față de calitățile de luptă ale inamicului.

Bătălia de la Narva.Alexandru din Kotzebue

Concluzionând că Rusia era terminată, Carol al XII-lea a mers spre vest pentru a lupta cu polonezii și saxonii, însă țarul Petru I nu a renunțat atât de ușor și a format rapid o nouă armată, căreia i-a revizuit structura organizatorică și principiile de instruire.

În consecință, trupele ruse au reușit să preia în următorii câțiva ani controlul asupra teritoriului baltic ocupat de suedezi undeva fi fondată în 1703, viitoarea capitală a statului rus – Sankt Petersburg.

Țarul i-a făcut o ofertă regelui suedez lui Carol al XII-lea să pună capăt războiului cu condiția ca regiunea să rămână rusească.

Sfidător, regele suedez a răspuns  spunând : „Condițiile de pace pot fi discutate la Moscova”, indicând deschis obiectivul noii sale expediții. 

După ce a cotropit teritoriul polonez și l-a învins pe Augustus cel Puternic, armata suedeză a invadat în 1708, Rusia. Totuși, regele Carol al XII-lea, a decis să nu înainteze în inima Rusiei prin zonele rurale, pe care trupele ruse le pustiiseră, hotărând să-și croiască drum prin Ucraina , unde hatmanul (comandantul militar) Ivan Mazepa, îi promisese sprijin. Expediția nu s-a dovedit a fi călătoria fără probleme la care spera regele , iar adversarul rus cu care se confrunta acum nu mai era cel pe care îl întâlnise la Narva.

Carol al XII-lea al Suediei și hatmanul Ivan Mazepa după bătălia de la Poltava. Gustaf Olof Cederström

La 9 octombrie 1708, în satul Lesnaya din actualul Belarus, țarul rus Petru I a spulberat un corp de armată aflat sub comanda generalului suedez Adam Lewenhaupt, care era în marș de la Riga în fruntea unei coloane enorme de aprovizionare pentru armata regelui.

La 8 iulie 1709, la Bătălia de la Poltava, însuși Carol al XII-lea a fost învins, pierzând 9.000 de soldați morți sau răniți pe câmpul de luptă (pierderile rușilor au fost estimate la aproximativ 5.000).

„În această luptă faimoasă”, teoreticianul militar rus din secolul al XIX-lea, baronul Nikolai Medem, a scris că „toate ordinele țarului sunt ștampilate cu semnul geniului militar: retragerea ingenioasă a cavaleriei, care a atras inamicul spre bateriile noastre (de artilerie), alegerea momentului potrivit pentru a-l trimite pe Menșikov împotriva lui Roos. Și, în cele din urmă, ideea de a înainta din tabără pentru a înfrunta inamicul… Bătălia a demonstrat clar că, prin măsurile sale judicioase de a dezvolta trupele, țarul și-a atins pe deplin scopul și că, în ceea ce privește integritatea sa interioară, armata rusă a fost acum capabil să se compare cu cele mai bune trupe europene.” 

Bătălia de la Poltava.

Imediat după victorie, țarul rus Petru I, a invitat ofițerii suedezi capturați la o cină la care a rostit un toast pentru sănătatea lor, descriindu-i drept „profesorii săi în artele militare”.

În timp ce regele suedez Carol al XII-lea, grav rănit, s-a refugiat în Imperiul Otoman, iar armata sa învinsă și demoralizată s-a retras în orașul Perevolocina, unde, la 11 iulie, toți cei 13.000 de bărbați s-au predat și au fost luați prizonieri.

În 1714, monarhul suedez s-a întors din Turcia în țara sa, iar patru ani mai târziu își va pierde viața, împușcat în timpul asediului cetății Fredriksten din Norvegia.

Ceremonie la moartea regelui Carol al XII-lea. Gustaf Olof Cederström

Din acel moment, Rusia a fost cea care a preluat ferm inițiativa în război. „Așa s-au încheiat vremurile noastre fericite”, avea să scrie mai târziu soldatul Joachim Lyth, care a luat parte la aceste evenimente.

După triumful Rusiei de la Poltava, Danemarca și Saxonia au reintrat în război împotriva suedezilor. Trupele ruse au ajuns la Marea Baltică, au invadat Finlanda și, în 1719, au debarcat de mai multe ori chiar pe țărmurile Suediei.

În cele din urmă, în 1721, noul rege suedez Frederik I (regele Carol al XII-lea fusese ucis cu trei ani mai devreme), a decis să încheie războiul cu Rusia și a semnat, pe 10 septembrie, Tratatul de pace în orașul finlandez Nystad.

Încheierea Tratatului de pace de la Nystad la 20 august 1721. Imagine Getty

Regatul Suediei a cedat Rusiei „pentru stăpânirea sa completă, absolută și veșnică”, teritoriile Ingermanland, Lifland (centrul și nordul Letoniei), Estland (Estonia) și, de asemenea, partea de sud-est a Finlandei.  Rusia avea acum acces la Marea Baltică de la Riga la Vîborg.

La rândul lor, rușii s-au angajat să plătească suedezilor două milioane de taleri vest-europeni pe o perioadă de câțiva ani.

Această sumă era echivalentă cu jumătate din bugetul anual al Rusiei, sau cu întregul buget anual al Suediei.

Restul teritoriilor finlandeze ocupate de Rusia, au fost cedate sub controlul Stockholmului.

Foto: Împăratul Petru cel Mare al Rusiei ; n. 30 mai/9 iunie 1672, Moscova – d. 28 ianuarie/8 februarie 1725.

Un instrument al expansiunii imperiului Rus şi Uniunii Sovietice – Serviciile speciale

 

 

 

 

Imperiile în toate timpurile au dus o politică expansionistă, îndreptată spre alte teritorii şi state limitrofe.

Aşa cum preciza Nicolae Iorga, Imperiul Ţarist (format după Petru cel Mare în sec. XVII-XVIII), a fost un imperiu de imitaţie a prototipului european reprezentat de Imperiul Roman şi cel Bizantin.

Numai că acesta, având experienţa lui Ginghis Han, a acaparat şi subjugat zeci de popoare.

Multe din ele aveau statalitatea pe un teritoriu în care dăinuiau de secole, precum tătarii Crimeei, uzbecii, cazahii şi popoarele altaice.

De fapt, a fost un imperiu colonial cu cea mai numeroasă colecţie de naţiuni subjugate cuprinzând spre sfârşitul secolului XIX continentul euro-asiatic (aproape 20 mln km2).

Neoimperiul sovietic bazat pe ideologia lui Marx, Lenin, Stalin, Troţki, a devenit cel mai agresiv şi sângeros.

În numele comunismului au fost săvârşite crime apocaliptice.

După datele istoricilor ruşi şi alr cercetătorilor apuseni, Stalin şi acoliţii lui au omorât zeci de milioane (unii estimează la 100 de milioane) de „duşmani” ai U.R.S.S. Au fost suprimate Biserica Ortodoxă şi cea musulmană.

A apărut o nouă pseudo-religie, ideologia marxist-leninistă.

Toate acestea confirmă esenjţa antiumană a ideologiei comuniste.

În politica externă a Rusiei au fost antrenate două instituţii ale Statului : serviciul diplomatic şi poliţia politică.

Pe timpul lui Petru I şi urmaşilor lui, Biroul secret  (Preobrajenski Prikaz), a avut la conducere personalităţi ptrcum  Goliţân, Matveev, Tolstoi, Hilcov.

La doar câteva luni de la întronare, ţarul Nicolai I a creat serviciul său secret, aşa-numita Secţie a Treia a cancelariei imperiale, în frunte cu contele A. Benkendorf.

După pierderea războiului din Crimeea, ţarismul (Alexandru II) şi-a constituit Departamentul Poliţiei de Stat şi general Kvartirmeistvo (Serviciul militar de informaţie) care trimitea în ţările Europei agenţii militari (de regulă, aceştia erau ofiţeri ai Statului Major instruiţi pentru spionare şi în acest sens obligaţi să-şi constituie filiere de informatori).

Pe timpul împăratului Alexandru III poliţia politică se numea Ohranka care era „legea legilor”.

Până la urmă, nici poliţia secretă, nici serviciul de informare a Statului Major n-a apărat ţarismul. Nicolae II a fost detronat de cadeţii lui Kerenskii, iar mai târziu puterea, cu ajutorul serviciilor secrete germane, au preluat-o bolşevicii lui Lenin, Troţki. Aceştia au păstrat cu sfinţenie tradiţia rusească seculară.

Fiecare conducător a U.R.S.S. şi-a creat propriul serviciu special, poliţia politică.

Lenin şi Dzerjinskii au numit noua organizaţie C.E.K.A. (Всероссийская Чрезвычайная Комиссия – Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculaţiei).

Prin decretul semnat de Lenin acest monstru a primit puteri nelimitate (arestări, omucideri fără judecată etc.). De la început CEKA avea câteva zeci de angajaţi, spre 1940 erau peste 250 de mii.

De remarcat că Cominternul format de sovietici era o filială docilă a C.E.K.A., mai apoi a. (Государственное политическое управление Н.К.В.Д. Р.С.Ф.С.Р. sau Direcţia politică de Stat). Stalin, în 1934, a arestat întreaga conducere a GPU pentru a şterge urmele crimelor comise de bolşevici din ordinele lui Lenin şi ale lui.

Apoi a format un nou serviciu – N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul poporului pentru afacerile interne).

De remarcat că a lansat această structură într-o iepurare, genocid sângeros, în urma căreia au pierit după diferite date (Hruşciov, Volkogonov) de la 7 până la 9 milioane de oameni. N. Hruşciov a rebotizat poliţia politică a U.R.S.S. în K.G.B. (Комите́т госуда́рственной безопа́сности (КГБ), – Comitetul securităţii de Stat) şi a declarat că „noua” instituţie nu are nimic comun cu crimele lui Stalin.

În anul 1642 ţarul Mihail Romanov l-a trimis în cercetare la Iaşi pe Afanasii Ordân Naşciochin, unde cu daruri şi pocloane şi-a câştigat încrederea domnitorului N. Lupu şi a boierilor moldoveni.

Timp mai mult de un an în suita voievodului a cules informaţii despre situaţia militară şi planurile Porţii Otomane, a Poloniei. Şi-a constituit o vastă filieră de informatori (agenţi) din Moldova, Valahia, Stambul, Podolia ş.a.

Acest Ordân Naşcichin cunoştea limbile turcă, polonă, slavona veche. El a stabilit contacte cu episcopii români, greci, monahii pelerini şi cu mulţi boieri negustori care plecau în Stambul, Varşovia, Valahia, Serbia.

Aceştia îi furnizau informaţii despre planurile militare ce vizau Rusia ţaristă, care a suferit un atac devastator al polonezilor nu demult (1606-1612). Ei ocupaseră şi Moscova.

Mai târziu acest iscusit spion a fost trimis şi în Ţările Baltice pentru a estima forţa militară a Suediei ce domina Baltica.

În anii ’60 Afanasii Nasetocin a devenit sfetnicul ţarului şi primul conducător a Posolskii prikaz (Departamentul ce se ocupa cu politica externă a Rusiei).

Cu venirea ţarului Petru la cârma Rusiei lucrurile s-au schimbat radical. Ţara a devenit un actor de vază în câmpul de luptă al Europei.

Duşmanii ei erau la nordul Suediei şi la sudul Imperiului Otoman. Ţarul care abia îşi înfiripa armata regulată şi o flotă avea nevoie de un răgaz şi, desigur, de informaţie despre pregătirile militare a Suediei şi Turciei.

În 1702 ambasador al Rusiei la Poarta Otomană a fost numit Petru Tolstoi. El a primit de la ţar instrucţiuni de a afla starea politică şi militară a turcilor, posibila pregătire pentru un război cu Rusia.

Ce armată şi flotă în Marea Neagră are otomanii, care este armamentul lor, artileria, cavaleria, cam câte forţe pasibile pentru un război pot mobiliza paşalele sultanului.

Un rol deosebit în misiunea de spionaj politic în Balcani şi în Imperiul otoman l-a jucat ambasadorul Rusiei la Stambul Petru Tolstoi (1700-1712). Petru I l-a instruit personal şi i-a cerut să-şi facă o filieră de informaţie din cercul sultanului, domnitorii principatelor şi popoarele vasale ale turcilor.

Numitul Tolstoi, având sume considerabile, blănuri de samur, nevestuică, pietre scumpe a mituit paşale, dregători de la curte şi, de asemenea, pe beizadelele din teritoriile vasale printre care fiii domnitorilor ţărilor romane Brâncoveanu şi Cantemir, prin care a făcut cunoştinţă cu demnitarii Valahiei şi Moldovei.
De remarcat că în misiunea lui un ajutor consistent (considerabil) l-au avut ierarhii şi enoriaşii bisericilor ortodoxe a Greciei, Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, Ţărilor Româneşti, dat fiind că situaţia geopolitică impunea unirea eforturilor popoarelor ortodoxe împotriva ofensivei turceşti musulmane.

Un pilon important în misiunea lui Tolstoi a fost patriarhul Ierusalimului, Dosoftei. El a mobilizat mulţi monahi şi preoţi din Turcia, Grecia pentru a culege informaţie militară pentru ruşi.

După misiunile de succes ale lui Ordân-Nasciochin, ţarul Alexei Romanov, în 1654, a instituit aşa-numitul „Pricaz tainâh del” – un departament de cercetare în care erau antrenaţi diplomaţi, militari, negustori, monahi-pelerini.

Dar numai în timpul lui Petru cel Mare spionajul devine un instrument al politicii expansive. În statutul militar cercetarea şi culegerea informaţiei capătă legalitate. S-a format un aşa-numit „General – kvartimeiskaia slujba”, ce se supune ţarului. În corespondenţa sa a introdus cifrarea.

În acest organ al ţarului lucrau maeştrii spionajului ca A. Matveev, P. Tolstoi, A. Hîlcov şi străinii care jurau credinţă Patriei. Ca exemplu pot servi grecii D, Castrioti, Panait, românii fraţii David şi Tudor Corbea, Danilă Apostol, Bour, D. Cantemir (pe când era la Stambul, marele cărturar şi diplomat Nicolae Milescu-Spătaru).

Oamenii aceştia de o inteligenţă deosebită, cunoscători a câtorva limbi (greaca, turca, slava, sârba şi, desigur, româna) aveau posibilitatea de a călători şi a cerceta tot arealul Europei de Răsărit, Balcanii, Polonia ş.a. David Corbea, după cum afirma istoricul A. Moraru (Labirintul Documentelor Secrete, pag. 162-165), boier de la curtea lui Constantin Brâncoveanu a îndeplinit misiuni importante pentru Ţara Românească şi pentru Rusia fiind oficial angajat de Petru I.

A avut misiuni diplomatice informative în Polonia, Transilvania de unde a adus ţarului date despre intenţiile voievodului Transilvaniei, Racoţi al II-lea de a se alia cu Rusia împotriva Turciei. Scopul misiunii a fost realizat.

La Varşovia Racoti şi D. Corbea, ca reprezentant plenipotenţiar al lui Petru I au semnat un tratat de alianţă militară şi prietenie.

Un agent de forţă al serviciului secret rus (General – Kvartirmeistvo) a fost comerciantul Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) (1769-1817).

Negustor de succes în Stambul, avea trecere la curtea vizirului şi a sultanului ca furnizor de nestemate pe care le primea („cumpăra”) de la ruşi.

În schimb culegea informaţie despre politica turcilor, forţele militare care i-au servit lui Kutuzov în războiul de la începutul sex. XIX (1806-1812).

Ca agent al politicii imperiului Rus, împreună cu D. Moruzi, a participat la negocierile din 1812 pentru încheierea Tratatului de la Bucureşti dintre imperiul Rus şi cel Otoman, desfăşurat în hanul lui din capitala României. El a fost intermediarul mituirii oficialilor turci pentru cedarea Basarabiei către ruşi.

După această „reuşită” a plecat în Sibiu şi Viena unde, în 1815, a fost primit de împăratul Alexandru I. Pentru servicii aduse Rusiei a fost răsplătit cu dărnicie, a primit de la ruşi câteva sute de mii de ruble-aur, moşii întinse în Basarabia (Hânceşti, unde şi astăzi stau edificiile palatului lui), a defrişat de stejari seculari codrii Tigheciului pe care i-a vândut cu bani grei în Austria.

A avut un sfârşit tragic. În 1817, după o cafea preparată de un bucătar turc, a murit.

La începutul secolului XX contradicţiile imperiilor au căpătat agresivitate sporită. Imperiul Rus ce avea influenţă asupra slavilor balcanici – Serbia, Bulgaria, Muntenegru avea nevoie de informaţii despre planurile Imperiului Austro-Maghiar (Ungar).

Un succes în această perioadă a fost racolarea ofiţerului cartierului-general din Viena Alfred Riedl, cunoscător al limbii ruse (în 1900 a urmat stagierea în şcoala militară din Kazani).

După cum afirma ediţia „Очерки истории Российской внешней разведки” („Eseuri despre istoria serviciului de informaţie militară a Rusiei”) – (Moscova, 1996, v. 2, p. 215-218) peste câtva timp a fost contactat de colonelul I. Batiuşin, care i-a propus contra unei sume ce era de zece ori mai mare decât salariul anual al proaspătului căpitan… să colaboreze cu serviciul secret militar al ruşilor. Riedl a fost de acord.

A urmat zece ani de colaborare în care colonelul a furnizat ruşilor planurile secrete de mobilizare a armatei, numărul efectiv al ostaşilor, armamentul şi echipamentul lor, planurile de atacare a Rusiei, Serbiei, Muntenegrului ş.a.

Dar neglijenţa sa şi a ruşilor l-a adus la sinucidere. Pe numele

unui oarecare Nicetas au fost trimise 7 mii de coroane. Cei care lustrau corespondenţa au deschis-o. Finalul este melodramatic. A. Riedl a fost prins când a ridicat banii şi, probabil, fiind constrâns, s-a sinucis în cabinetul lui. Cartierul general vienez a muşamalizat cazul, rufele se spălau în familie.

Odată cu venirea la putere absolută a lui Stalin s-a procedat la formarea unui nou instrument de spionaj şi influenţă externă (I.N.O. al G.P.U.) controlat personal de el.

Conducătorii acestui departament Mihail Abramovici Trilisser (născut în Elveţia), Artur Artuzov, Abrani Sluţki, prin Comintern controlat de I.N.O. aveau sarcina să creeze „armate subterane” în fiecare ţară capitalistă.

De obicei, acestea erau comunişti-revoluţionari locali sau cei trimişi de I.N.O. în misiune de spionaj. După eşecul „revoluţiei” şi războiului civil din Spania, ofiţerii sovietici au racolat sute de agenţi din rândurile „Brigăzilor Roşii Internaţionale” care, mai târziu, au fost plasaţi în fruntea partidelor comuniste din Europa.

După biruinţa U.R.S.S. asupra lui Hitler toate serviciile de spionaj a Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei, Poloniei, României, Ungariei erau formate din foşti ofiţeri şi agenţi ai I.N.O.

Aşa s-a derulat expansiunea imperiului sovietic cu suportul serviciilor secrete, diplomaţilor acoperiţi şi a Cominternului format expres pentru revoluţie.

Ilegali în perioade interbelice în România după Mitrohin au fost peste 200 de persoane printre care Pantiuşa Bondarenko, Todres Cruteanschii (alias Carin Tudor), Pavel Tcacenco ş.a.

Un spion sovietic, ilegal trimis de I.N.O. (Иностранный Отдел) al temutului serviciu secret C.E.K.A., condus de Dzerjinskii. În 1922-1924, ca rezident a lucrat în România, Austria, Bulgaria cu nume de cod Alexandru Koritnîi.

A îndeplinit cu succes misiunea de a forma filiere de agentură în România şi instalarea conducerii partidului comunist din România.
Mai târziu a plecat rezident în China. După câteva operaţiuni în SUA şi în Franţa, unde a structurat rezidentura O.G.P.U. (fosta C.E.K.A.) a fost numit şeful Departamentului 1 al Serviciului de Informaţii Externe O.G.P.U., care opera în SUA şi Europa. După 1935 a lucrat în grupul de spionaj şi agent sovietic din China şi Japonia.

Conducătorul filierei de spionaj „Ramsau” din Japonia a fost vestitul spion sovietic, Rihard Sorge. Cel care l-a informat pe Stalin că Germania va ataca U.R.S.S. la 22 iunie 1941 (planul „Barabrosa”).

Imperiul Rus şi succesoarea sa U.R.S.S. prin forţa lor politico-militară şi cu potenţia de penetrare a serviciilor de acapararea a ţărilor limitrofe (Polonia, România, Finlanda, Ţările Baltice, a Europei de Est ş.a.).

Dacă ţarismul culegea informaţia cu „mănuşi” albe, apoi sovieticii au impus noi reguli, ca de exemplu exportul revoluţiilor (China, Ungaria, Germania ş.a.)teroarea roşie, îndreptată împotriva oponenţilor politici (L. Troţki, Raik) agenţi sovietici detectori.
Istoria civilizaţiei demonstrează că bătălia surdă a serviciilor secrete, dusă pentru asigurarea politicilor imperiilor a adus schimbări spectaculoase în Europa şi în lumea întreagă.

 

Col. (r) Alexandru Ganenco

 

Notă: Acest text  a fost publicat în https://www.art-emis.ro/istorie/5089-serviciile-speciale-instrument-al-expansiunii-imperiului-rus-si-urss.html şi face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

 

Bibliografie selectivă:

1. Boldur, Alexandru: Basarabia şi relaţiunile româno-ruse. Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional. Bucureşti, 1927.
2. Buzatu, George, Istorie interzisă. Editura Curierul doljean, Craiova, 1990.
3. Cojocaru, George, Cominternul şi originile moldovenismului. Studii şi documente. Editura Civitas. Chişinău, 2000.
4. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută. Editura Universitas, vol. 17, editura Leuseum (vol. 2-7) 1993-2010.
5. Очерки истории Российской внешней разведки. Е.М. Примаков. «Международные отношения», Москва, 1996, том I-II. (Eseuri din Istoria Serviciului de informaţie externă a Rusiei).

Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, în sec. XVIII-XIX. Prima încercare a Rusiei de anexare a Moldovei.

 

 

 

Harta Moldovei înainte de anexarea Basarabiei de către Rusia.

 

 

 

În urmă cu trei secole, în 1711, Rusia a încercat să-şi alipească  Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654.

Figura centrală a acelui proiect a fost prinţul Dimitrie Cantemir, ajuns agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Timp de 10 ani D. Cantemir a interacţionat (la Constantinopol) cu diplomatul şi agentul rus contele  Piotr Andreevici Tolstoi, primul ambasador rus în capitala Imperiului Otoman, devenit ulterior şef al poliţiei secrete ruse.

Din 1710, prinţul  D. Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul rus de spionaj, având drept misiune să afle toate detaliile legate de pregătirile de război contra Rusiei, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene, scrie istoricul Veaceslav Stavila din Chişinău, în „Jurnalul istoricului de veghe”.

De asemenea, la indicaţia ţarului rus, D. Cantemir  dezinforma turcii în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.

Pe de altă parte, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, D. Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei…

După 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a semnat cu ţarul rus – Petru I, tratatul de la Luţk, care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.

 http://miaorth.narod.ru/D.Kantemir.html: (istoricul Petru Şornikov despre D. Cantemir-agent secret rus/aliniatul 8).

 

 

 

 

 

 

 

În mai-iunie 1711, în contextul războiului cu Imperiul Otoman declanşat în noiembrie 1710, trupele ţarului Petru I au trecut Nistrul, intrând în Moldova.

Era pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei ţariste pătrundea pe teritoriul Principatelor Române [1].

Avea însă să fie prima dintr-un lung şir de asemenea intruziuni, care au influenţat considerabil istoria României în secolele XVIII-XX.

În pofida faptului că domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a alăturat ţarului, otomanii s-au dovedit superiori, obţinând o victorie hotărâtoare în bătălia de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711) [2].

Deşi marele vizir Baltaci Mehmet paşa a renunţat la distrugerea armatei ruse pe care o încercuise şi a preferat să încheie un tratat de pace cu ţarul, per total, victoria otomană a fost extrem de clară.

Rusia a trebuit să renunţe pentru mai multe decenii la planurile de expansiune spre sud-estul Europei, iar Dimitrie Cantemir şi-a pierdut tronul şi a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa, survenită în 1723 [3].

(După ce ruşii au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești , neputând rămâne în Moldova, Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia însoţit de circa 4000 persoane.

Împăratul rus le făgădui tuturor fugarilor pământ, pe care în curând l-a şi dat   în Ucraina, punând pe toţi moldovenii refugiaţi sub jurisdicţia lui D. Cantemir, însă curând mulţi dintre ei hotărâră să revină în Moldova.

După câţiva ani, cam jumătate din fugari erau reîntorşi în patrie.(http://blog.nistru-prut.info/?p=833)

Înfrângerea din 1711 a avut  un impact negativ asupra Moldovei, care a continuat să se afle sub dominaţie otomană pentru mai mult de un secol.[4]

Multe dintre analizele referitoare la evenimentele din 1711 s-au focalizat fie asupra aspectelor militare, fie asupra aspectelor diplomatice ale războiului.

Opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman a suscitat, la rândul ei, destule discuţii.

Contrazicând opiniile potrivit cărora eruditul domn moldovean a pus în aplicare un plan îndelung premeditat de a dobândi independenţa principatului său faţă de Imperiul Otoman, Ştefan Lemny evidenţiază jocul dublu al lui Cantemir până în momentul când a trebuit „să depăşească tradiţionala duplicitate a predecesorilor săi şi să aleagă răspicat tabăra în care se poziţionează” [5].

 

 Potrivit lui Neculce, agitaţia antiotomană care a cuprins societatea moldovenească încă înainte ca domnul să-şi anunţe opţiunea politică antiotomană a făcut ca slujitorii,„cine cum putusă, să dusesie şi nu mai vinia nice la o slujbă” [7], în schimb, când un prim eşalon al armatei ruse, comandat de Şeremetiev, a intrat în Moldova, „s-au ridicat toţi orheianii, sorocenii şi lăpuşnenii, de au venit cu dânsul pân-au trecut Prutul” [8]. Iar un raport rusesc din acele zile relatează că „moldovenii vin la noi fară încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă mujici vor să intre în slujba militară” [9].

După ce Cantemir a anunţat că se alătură ţarului, la Iaşi populaţia s-a năpustit asupra turcilor aflaţi în oraş şi

„să vedzi ispravă: îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, şi pe turci îi purta tot legaţi pre uliţă bătându-i şă-ş spune banii pe la cine sântu. Aşijdere şi pe la alte târguri au purces din slujitori, cine cum au putut pentru turci; pre unii i-au tăiat, pre alţii s-au poftit de i-au botedzat” [10].

În schimb, ţarul a fost primit la Iaşi cu un entuziasm evident:

„mergându-elu prin târgu, eşia norodul de-l privea, mulţămind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat Creştinu, nădăjduind că vor ieşi de subt giugul păgânilor” [11].

Această atitudine nu a fost specifică doar moldovenilor. În Ţara Românească

„au făcut sfat întru ascunsu vlădica [Antim Ivireanul) cu o seamă de boieri: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pe Constantin vodă[Brâncoveanu]” [12],

iar drept rezultat, armata munteană a trecut de partea ruşilor, atacând alături de aceştia Brăila, deşi domnul Constantin Brâncoveanu se hotărâse să rămână alături de otomani.

Radu Greceanu, cronicarul de curte al lui Brâncoveanu, condamnând violent aceste fapte, dezvăluie că nu era vorba de o simplă acţiune a unei facţiuni politice aflate în opoziţie faţă de domn, ci că Toma Cantacuzino „făcut-au cu mişcarea lui pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boerinaşii curţii dă s-au alunecat cu firea şi după dânsul au urmat” şi că Brâncoveanu a trebuit să dea dovadă de întreaga sa autoritate pentru a se opune

„sfaturilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală a unora şi altora dintre boieri, carii necontenit îl supăra şi pă afară multe zicea […] îndemnându-l ca de către turci să să hainească şi moscalilor precum şi Dumitraşco Cantemir să să alcătuiască” [13].

Dacă în Ţara Românească domnul a ţinut piept presiunilor de a se ridica împotriva otomanilor, fără a putea însă împiedica trecerea unei părţi semnificative din oaste de partea ruşilor împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, în schimb, mişcări antiotomane au izbucnit şi în alte părţi din sud-estul Europei, până în Muntenegru [14].

Această stare de spirit antiotomană nu era întâmplătoare, ci constituia momentul culminant al unor acumulări anterioare [15].

Pentru români, ca şi pentru mulţi dintre locuitorii sud-estului Europei, dominaţia „păgânilor osmanlîi” reprezenta o traumă, ceea ce făcea ca nădejdea eliberării să găsească mai mereu un teren fertil.

Sub impulsul unui catalizator extern, această speranţă latentă se putea transforma într-o adevărată explozie colectivă. Bineînţeles, adesea asemenea momente erau urmate de dezamăgiri colective, care însă, la rândul lor, alimentau dorinţa de eliberare, reluând astfel ciclul şi provocând o instabilitate emoţională extremă la toate nivelurile sociale [16].

O asemenea undă a speranţelor colective a zguduit societatea românească în anii 1709-1711.

Victoria lui Petru I la Poltava a potenţat imaginea acestuia ca ţar pravoslavnic, mereu biruitor şi potenţial eliberator (De remarcat totuşi faptul că speranţele într-o eliberare cu ajutorul ţarului erau mai vechi în spaţiul românesc.

Nu mă voi referi aici la tratatele lui Gheorghe Ştefan (1656) şi Ştefan Petriceicu (1674) cu ţarul Aleksei Mihailovici, ci la apelul din anul 1700 al mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti ca „cel mai mare şi mai puternic Ţar şi monarh al acestei mari şi puternice împărăţii” să aducă ortodocşilor „mântuire şi mângâiere” atât faţă de păgâni (otomani), cât şi faţă de „eretici” (austrieci).

La rândul său, Brâncoveanu îl compara pe ţar cu un „al doilea Mesia” şi îl ruga ca „Măria Voastră creştinească prealuminată să ne izbăvească de [robia] diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici”.

În fine, dar nu în cele din urmă, după o întâlnire la Bucureşti dintre patriarhul Ierusalimului, Dosithei Notaras, Constantin Brâncoveanu şi fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, ceauşul David Corbea informa autorităţile ruse că, pe lângă cei menţionaţi mai sus, „toţi grecii şi sârbii, bulgarii, arnăuţii, moldovenii, precum şi românii din Transilvania” cer „izbăvirea tuturor pravoslavnicilor creştini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc şi sunt tare năpăstuiţi de eretici, duşmani ai Bisericii răsăritene” [17].

Nădejdea venirii sale a fost întreţinută şi amplificată printr-o propagandă abilă şi susţinută, care folosea o gamă variată de mijloace de difuzare, circulaţia diverşilor călugări şi negustori de icoane [18], relaţiile cu intelectualii balcanici [19], „buletinele de ştiri militare” [20] şi, după declanşarea oficială a războiului, proclamaţiile generoase ale ţarului (Eficienţa acestei propagande poate fi cel mai bine măsurată după fascinaţia pe care ţarul Petru cel Mare a exercitat-o asupra cărturarilor români, moldoveni, munteni şi chiar transilvăneni din secolul al XVIII-lea) [21].

Rezultatul a fost o stare de exaltare, în care „Moldavos, Valacos et Bulgares, qui Serenissimum Moschorum Czarum, uti Judei Messiam, ansi expectant” [22].

Dimensiunea mesianică a aşteptărilor este confirmată şi de Axinte Uricariul, care îşi aminteşte că „erau înfiaţi mai toţi pământenii cu nădejdile cele deşerte […] se ţineau că sunt scăpaţi de sub giugul robiei” [23].

Entuziasmul a fost vizibil şi în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir:

„Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsau pre boieri, argaţii lăsau pre stăpâni, şi altă prostime mulţi au mers de au luat bani şi s-au scris la steaguri, mai mulţi fără de arme, că nu aveau de unde” [24].

Neculce arată deosebit de limpede că mişcarea cuprinsese mai ales pe micii boieri, pe slujitori şi pe orăşeni:

„Deci boierii mazilii au şi început a veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit[…]. Aşijderea şi slujitorii, dac-au audzit, au şi început a veni toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scria, ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârşmarii. Slugile boereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scria la steaguri” [25].

Spontaneitatea trăirilor determina atât virtuţile, cât şi limitele mişcării. Într-o primă ciocnire, elanul a putut suplini lipsa de pregătire şi de experienţă, astfel încât – se miră şi Neculce – „sta oarece bine şi bieţii moldoveni, măcar că era oaste de strânsură” [26], dar în momentul în care s-a ajuns la lupte de uzură, moldovenii nu au mai putut face faţă şi -după expresia aceluiaşi Neculce – „le-au dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi” [27].

Sfârşitul rapid al războiului a împiedicat armata moldoveană să acumuleze experienţă şi să conteze efectiv în determinarea deznodământului conflictului.

Deşi atitudinea antiotomană şi filorusă exprimată de segmente largi ale societăţii româneşti în 1711 nu a putut influenţa cu adevărat deznodământul războiului, ea este cu atât mai semnificativă cu cât a fost recurentă în mai multe momente din secolul al XVIII-lea.

Aici nu ar fi de menţionat doar cariera pe care au făcut-o în Rusia membrii refugiaţi sau emigraţi ai elitelor politice din Ţările Române – Dimitrie şi Antioh Cantemir [28] sunt numai cazurile cele mai cunoscute dintr-o serie mult mai lungă, ce începuse înainte de 1700 cu Nicolae Milescu Spătarul.

Speranţa într-o solidaritate ortodoxă a făcut ca şi românii din teritoriile stăpânite de Habsburgi să le adreseze ţarilor ruşi frecvente solicitări de protecţie şi sprijin, stârnind serioase îngrijorări autorităţilor habsburgice [29].

Dar, mai important poate, Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) [30].

Cum până şi un istoric extrem de reticent faţă de politica rusă ca Vlad Georgescu admite, într-un text redactat în exil, că, per ansamblu, „politica rusă a fost favorabilă Principatelor, a avut un netăgăduit rost pozitiv, principalele revendicări politice româneşti au fost sprijinite de ea, principalele împliniri de până la 1831 au fost obţinute cu ajutorul ei” [31], nu trebuie să ne mire faptul că în cursul războaielor care au urmat în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea foarte mulţi locuitori ai Ţărilor Române au întâmpinat trupele ruse ca eliberatoare, iar unii dintre ei s-au înrolat, chiar luptând ca voluntari alături de ele împotriva otomanilor.

Mai mult, nu au lipsit nici solicitările unei anexări complete la Rusia, cum a fost cea exprimată în cererile delegaţilor munteni trimişi în 1770 în solie în Rusia :

„a. Ţara noastră să se facă tot una cu Eparhiile ce stăpâneşte prea puternica împărăţia Rusiei, şi la vremea păcii ce se va face, nicidecum să nu se lase să cadă iarăşi la tirăneasca cea dintăi a Agarinenilor.

b. De vremne că locul nostru, din nestatornicia Turcilor, au căzut sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se aşeze în ţara noastră legile şi rânduielile Rusiei prea deplin” [32].

Filorusismul elitelor româneşti s-a epuizat treptat în prima jumătate a secolului al XlX-lea.

Deja în timpul războiului din 1806-1812 [33] atitudinile boierilor au fost destul de împărţite, moldovenii fiind totuşi mai apăsat filoruşi decât muntenii.

Astfel, un grup de boieri şi ierarhi moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin, au trimis memorii solicitând încorporarea la Rusia, în timp ce mitropolitul Ţării Româneşti s-a refugiat la Braşov şi solicita protecţia Austriei, iar alte grupuri de boieri se orientau spre Franţa.

La nivelurile sociale inferioare, atitudinile au fost mai pronunţat pro-ruse, astfel încât bucureştenii i-au alungat şi măcelărit pe turci încă înainte de sosirea trupelor ruse în decembrie 1806, iar mulţi voluntari au luptat alături de ruşi împotriva otomanilor.

Totuşi, experienţa ocupaţiei a fost atât de traumatizantă, încât, în 1811, potrivit unei relatări franceze, dorinţa generală în Principate era ca trupele ţarului să plece cât mai repede. Abandonarea unei mari părţi a Principatelor în favoarea otomanilor prin Pacea de la Bucureşti şi anexarea Basarabiei, au contribuit şi ele la estomparea filorusismului din Ţările Române.

Cu toate acestea, el a rămas semnificativ, mai ales în rândurile boierilor şi clerului. Pe de altă parte, deşi experienţa războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei militare care a durat apoi până în 1834 a fost mai puţin rea decât cea din 1806-1812, intrarea Principatelor în orbita culturii occidentale în anii 1830 şi 1840 [34] a făcut ca locul Rusiei ca principal reper să fie luat de Occident, iar Rusia să fie percepută tot mai mult ca bastion al reacţiunii la nivel european şi în raport cu aspiraţiile naţionale ale românilor.

  

Sursă: Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012.

ADDENDA:

 

Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească, fiind alimentată de periodicitatea  agresiunilor la care s-a dedat o Rusie aflată în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 , ocupaţia armată rusă a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire.

În toată această perioadă, armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, aduseseră Principatele române într-un un înalt grad de mizerie.

 

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra pentru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

Cronologia prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în secolul XX.

Prima pătrundere pe pământ românesc a ruşilor avea să se producă, aşa cum am văzut la 10 iunie 1711, când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând după aceea, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”

Ulterior, invaziile ruşilor se vor repeta cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta era atacată de o Rusie aflata în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812, năvălirile armatelor ruse au provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire a lor.

Armatele ţariste şi-au arătat atunci întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, transformaseră Principatele noastre în ţări ajunse într- un înalt grad de mizerie.

Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni îndată ce se întrema puţin situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

 

A şasea invazie rusească s-a produs în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea. 

 Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează pentru a şaptea oară  Moldova şi Dobrogea, pe care le ocupă timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă:  Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului.

 Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia  trupelor ruse care invadaseră pentru a opta oară spaţiul românesc.

Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman stipula între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

 1853. Se produce onouă invazie rusească. Este jefuită visteria ţărilor ocupate. În 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul, în Crimeea. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei, ocupat de ruşi în 1812.

 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoşteau drepturile româneşti şi integritatea teritorială a ţării, ne răpesc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei. Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi obligată să rămână dincolo de Prut.

În 1941, România, în alianţă cu fosta prietenă a ruşilor, Germania lui Hitler, trece înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordin de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!”, reuşind să recupereze Basarabia şi Bucovina de nord, străvechile pământuri româneşti .  

 A douăsprezecea, şi  ultima invazie rusească, a avut loc pe 23 August 1944. Trupele sovietice (ruseşti) au reanexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa  şi au ţinut sub ocupaţie întreaga Românie, pe care au jefuit-o până în anul 1958, când s-au retras. 

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/12/ziua-de-12-iulie-in-istoria-romanilor/

 

Note:

 

[1]. Facem abstracţie aici de trecerea prin teritoriile româneşti a unor forţe militare aparţinând Rusiei kievene, cum a fost expediţia lui Sviatoslav în Bulgaria în anii 969-971.

[2]. Cea mai completă prezentare a desfăşurării războiului, în Kurat Akdes, Prut seferi ve bariși 1123 (1711), Ankara, 1951-1953.

[3]. Pentru detalii, vezi recenta monografie Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 89-153.

[4]. Am argumentat pe larg de ce nu se poate vorbi de o schimbare de regim politic în 1711/1716 şi de un veac distinct al aşa-numitelor domnii fanariote în interiorul perioadei de peste trei secole a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române în Murgescu Bogdan, Istorie românească – istorie universală (600-1800), București, 1999, P. 178-185.

[5]. Lemny Ștefan, Op. cit., P. 85.

[6]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 153-164.

[7]. Neculce Ion, Opere, București, 1982 P. 535.

[8]. Ibid., P. 543.

[9]. Panaitescu Petre P., Dimitrie Cantemir. Viața și opera, București, 1958 P. 110.

[10]. Costin Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, P. 327.

[11]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 46.

[12]. Popescu Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963 P. 201.

[13]. Greceanu Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, București, 1970 P. 183, 188.

[14]. Papahagi Valeriu, Informații venețiene relative la războiul ruso-turc din 1711, la Carol al XII-lea, și la intenția turcilor de a recuceri Moldova, Revista istorică, 1932, Nr. 18, P. 109-114; Pippidi Andrei, Politică și istorie în proclamația lui Dimitrie Cantemir din 1711, Studii, Revistă de istorie, 1973, P. 929-931.

[15]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 156-157.

[16]. Constantiniu Florin, Sensibilități și mentalități în societatea românească a secolului al XVII-lea, Revista de istorie, 1980 Nr. 33, P. 147-157; Pippidi Andrei, Cărturarul între cărturarii vremii, Viața românească, 1973, Nr. 9, P. 83-87.

[17]. Dragomir Silviu, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice, seria II, 1912 P. 1227-1229; Cernovodeanu Paul, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, 1997, P. 24, 90.

[18]. Cvetkova Bistra, Analyse d’un document ottoman concernant les relations entre la Russie et les terres balkaniquesnau debut du XVIII siecle, Cahiers du monde russe et sovietique, 1968, Nr. 9, P. 65-69.

[19]. Karathanassis Athanasios, Pierre le Grand et l’intelligentsia grecque (1685-1740), în Les relations greco-russes pendant la domination turque et la guerre d’independance grecque, Tesalonik, 1983, P. 43-52.

[20]. Velciu Dumitru, Un ”Universal” al lui Petru cel Mare folosit în Letopisețul Țării Moldoveipe anii 1661-1709 (Pseudo-N. Costin), Revista de istorie, 1975, Nr. 28, P. 345-363.

[21]. Bezviconi George, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1962, P. 109-110.

[22]. Apud Pippidi Andrei, Ecouri ale evenimentelor din 1711 în corespondența diplomatică, în Gorovei Ștefan, Izvoare străine pentru istoria românilor, Iași, 1988, P. 404-405. Un raport austriac relata că românii aşteaptă cu ardoare „mortuoram ressurectionem” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, 1878, Vol. VI, P. 75), confirmând astfel tenta milenaristă a aşteptării unui izbăvitor mesianic. Pentru analogii balcanice, vezi Stoianovich Traian, Les structures millenaristes sud-slaves aux XVII et XVIII siecles, Actes du premier congres international des etudes balkaniques et sud-europeennes, 1969, P. 809-819.

[23]. Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. II, P. 125.

[24]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 45.

[25]. Neculce Ion, Op. cit., P. 546.

[26]. Ibid., P. 572.

[27]. Ibid., P. 577.

[28]. Pentru cariera acestuia din urmă, vezi Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 157-265.

[29]. Dragomir Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Sibiu, 1914; Florovsky A. V., Russo-Austriac Conflicts in the Early 18th Century, The Slavonic and East European Review, N. 47, 1969, P. 106-114.

[30]. Text republicat în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-168.

[31]. Georgescu Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Munchen, 1987, P. 311.

[32]. Text republicat, la fel ca şi un memoriu al clerului şi boierilor din Moldova, în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-167. Pentru situaţia Principatelor în contextul războiului din 1768-1774, vezi şi Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, 1986, P. 160-206.

[33]. În prezentarea din acest paragraf ne-am bazat pe informaţiile din Boicu, Principatele române în raporturile politice internaționale (1792-1821), Iași, 2001, P. 248-254.

[34]. Pentru această mutaţie, vezi analiza magistrală din Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranziție, București, 1986.