CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Jaful OMV Petrom în România şi denunţul public făcut de un ofiţer de contrainformaţii economice. VIDEO

 

 

 

Imagine similară

Denunţ public făcut de un ofiţer de contrainformaţii economice privitor la jaful OMV Petrom în România!

Colonelul (în rezervă) prof. univ. dr. ing. Marian Rizea a lansat o scrisoare deschisă în care acuză conducerea OMV Petrom că „ascunde” anual milioane de tone din producţia de ţiţei, pentru a nu plăti redevenţa corspunzătoare statului român.

Publicăm integral scrisoarea acestui ofiţer de informaţii şi contrainformaţii economice:

„Sunt col (r). prof. univ. dr. ing. Marian Rizea. Cei mai mulţi dintre destinatarii acestui mesaj mă cunoaşteţi, cu bunele şi mai puţin bunele lucruri pe care le-am făcut în cei 25 de ani ca ofiţer de informaţii şi contrainformaţii economice.

Sunt inginer petrolist şi mi-am dat doctoratul în 2001, după mai bine de 5 ani de cercetări în care, sub coordonarea distinsului prof. univ. dr. ing. George Iordache de la UPG Ploieşti, am studiat, în schelele Tg. Ocna, Ocnele Mari, Ocna Mureş, etc. exploatarea zăcămintelor de sare, prin dizolvare cu ajutorul sondelor, cu o teză în premieră naţională.

Grupul petrolier OMV Petrom, care a obţinut anul trecut un profit de aproape un miliard de euro, este cel mai mare contribuabil la bugetul de stat, plătind taxe şi impozite în valoare de 8 miliarde de lei, în 2012.

În total, primii zece contribuabili la bugetul de stat au plătit aproximativ 30 de miliarde de lei, în 2012, reprezentînd 15 procente din buget, relatează Digi24.

Pe al doilea loc se află producătorul de ţigări British American Tabacco (5,6 miliarde de lei) şi Rompetrol Rafinărie (4,6 miliarde de lei), urmată de Petrotel-Lukoil Ploieşti.

Iată clasamentul:


1. OMV Petrom: 8 miliarde de lei
2. British American Tobacco Trading: 5,6 miliarde de lei
3. Rompetrol Rafinare: 4,6 miliarde de lei
4. Petrotel-Lukoil 2,2 miliarde de lei

Întrebare: ESTE POSIBIL CA DIFERENŢA DINTRE PROFITUL OMV PETROM ŞI O COMPANIE DE ŢIGĂRI SĂ FIE DE DOAR 2,4 MILIARDE LEI?

SĂ ÎNŢELEG CĂ FUMĂM DE APROAPE CÎT CONSUMĂM PRODUSE ENERGETICE???

GUVERNANŢILOR, DACĂ AŢI TRECUT PE LA ŞCOALA ŞI NU AŢI CHIULIT LA ORELE DE ARITMETICĂ, UITAŢI-VĂ ÎN OGLINDĂ, PRIVIŢI-VĂ ÎN OCHI ŞI DAŢI-VĂ UN RĂSPUNS CARE SĂ NU VĂ CRAPE OBRAZUL!

 

 

 

 

 

Colonelul (în rezervă) prof. univ. dr. ing. Marian Rizea a lansat o scrisoare deschisă în care acuză conducerea OMV Petrom […]

 

Acum 2-3 ani, la o conferinţă pe tema energiei, la Hilton, după ce reprezentantul OMV prezenta realizările de excepţie ale grupului OMV-Petrom, m-am ridicat în picioare (deşi aplauzele celor din sala nu se terminaseră) şi am făcut următoarele precizări:

1. Înainte de privatizare, producţia de ţiţei extras era de cca. 6 milioane de tone/an. În 1976, România înregistrase 14,2 milioane tone şi 33,4 miliarde Nmc (normali metri cubi) gaze naturale.

2. În anul în care se discută problema, 2010, OMW, care se laudă cu investiţii de miliarde şi aport de tehnologie, producea 4 milioane tone de ţiţei! (Din sală, cineva – o voce feminină – a strigat „4,7 milioane tone!”)

3. Corect, am spus, aşa să fie… Dar dacă în ţară, în România, nu prelucraţi decât cel mult 1,8 milioane tone ţiţei, la rafinăria Brazi (ARPECHIMUL fiind închis), ce faceţi cu restul producţiei? Unde o stocaţi? Sau o duceţi în Austria pe barje, încălcând normele internaţionale, în materie vamală…

Sau nu o declaraţi, să nu plătiţi acea infimă redevenţă de 4% (în lume, redevenţa este de 16-22%)!

Liniştea şi stupoarea celor de faţă, inclusiv a unor înalte feţe oficiale guvernamentale şi consilieri de rang înalt, au fost întrerupte de un zgomotos ropot de aplauze!

4. Din grupul OMV-Petrom, cineva a întrebat “pe ce mă bazez” (replica celebră din MOROMEŢII) şi am realizat că este un român, o coadă de topor…

Calm, deşi mi se ridicase sângele la cap, i-am răspuns că sunt ofiţer de informaţii (înainte şi după “loviluţie”), petrolist practicant on/offshore, am avut atribuţii în sectorul energetic peste 15 ani, profesor în informaţii strategice şi riscuri energetice şi pasiunea mea este aceea de a face bilanţuri energetice, sectoriale, pe care le public semestrial, la sesiunile de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională… (Cât petrol se extrage, cât se raportează, cât se prelucrează, cât se vinde la pompă, dar şi produse auxiliare…)

Aplauzele au continuat, spre deznădejdea celor de la OMV-Petrom!

După şedinţă, am fost abordat de reprezentanţii Grupului şi mi-au propus să le devin partener în echipă… Mi-au spus că citiseră cartea publicată la Editura ANI Bucureşti, “PETROL, DEZVOLTARE ŞI (IN)SECURITATE”.

Am cerut (conform uzanţelor, fiind ofiţer în activitate) timp de gândire (spre a mă consulta cu şefii).

Nici nu vă puteţi închipui ce şuturi verbale şi morale am primit, a doua zi, de la un şef tembel, ajuns ulterior general la apelul bocancilor: că nu am fost orientat, că nu am pic de bun simţ faţă de cei care aduc nu ştiu cât la bugetul de stat.

L-am ascultat şi, în final, în cea mai sănătoasă atitudine de copil trăit la ţară (în câmpia Buzăului şi munţii Zarandului), instruit şi educat la şcolile înalte din bariera Bucureşti (zona Mimiu Ploieşti – liceul de petrol-chimie, Universitatea de petrol și gaze) l-am băgat în p…a mă-sii, pe româneşte, şi i-am spus că-l aştept să ieşim la pensie, să-i pot trage una în botul lui de nemernic.
La cîteva zile, un alt mare şef, un om deosebit, care mă aprobă scrâşnind din dinţi, m-a sfătuit să fiu mai blând…

După cîteva săptămîni, ajuns aproape la câteva luni de vârsta biologică a trecerii în rezervă şi a peste 25 de ani de militărie, scârbit şi informat că ni se vor micşora salariile şi, evident, cuantumul soldelor compensatorii şi pensiile, m-am pensionat!

De atunci, sunt liniştit personal, dar nu împăcat cu soarta! Sper că, într-o zi, trădătorii de neam şi ţară să dea socoteală în faţa neamului românesc, pentru încălcarea art. 136, “Proprietatea”, alin. (3) din Constituţia României!

Iar cei care simt şi gândesc româneşte, să le fie judecători!!!

Doamne, ocroteşte România, Europa şi întreaga lume!

Cu mare amărăciune,

Prof. univ. dr. ing. Marian RIZEA

 

12/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

Imagini pentru Resurse petroliere photos

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

Imagini pentru putin si petrolul fotos

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com 

27/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

În timp ce românii plătesc cel mai mare preţ la benzină din Europa, Austria prosperă de pe urma petrolului românesc  

Austria prosperă de pe urma petrolului românesc în timp ce românii platesc cel mai mare preţ la benzină din Europa, scrie https://ziarulonline.com/austria-prospera-de-pe-urma-petrolului-romanesc- 

Aceasta este trista realitate pe care trebuie s-o infrunte astazi romanii.

Imbecilitatea si tradarile celor care „au condus” România în ultimile doua decenii si jumatate ne-au adus la acest paradox.

Cu toate ca Romania este prima tara din lume cu o productie de tiţei, prima ţară din lume care a deţinut o rafinărie, prima ţară din lume care a exportat benzină la începutul anilor 1900, etc, românii au ajuns la trista si crunta performanţă de a plati cea mai scumpă benzina din Europa, cu toate ca salariile românilor sunt liliputane, în comparaţie cu cele ale altor europeni.

Austria prosperă de pe urma petrolului românesc in timp ce românii plătesc cel mai mare preţ la benzină din Europa şi îşi intorc buzunarele pe dos pentru a putea plati pentru propriul lor petrol.

În ţările cu rezerve de petrol, acesta este considerat de economişti a fi „motorul” economiei locale, el reprezentând unul dintre factorii foarte importanţi care stau la baza schimburilor comerciale şi introducerii rapide a produselor pe pieţele de desfacere.

Există o dependenţă directă între pretul petrolului si pretul produselor de pe piaţă, astfel incat daca pretul petrolului variaza, atunci vor varia proportional si pretul la anumite produse.

Cu alte cuvinte, daca am avea in România un preţ mai scăzut al produselor petroliere, atunci sigur am avea si alimente şi alte produse care s-ar ieftini.

Aceeasi situatie o regăsim in România şi in domeniul energetic.

Oficial, România produce mult mai multa energie electrică decât ar avea nevoie, asta fiind o consecinţă directă a dispariţiei marilor consumatori industriali, cu predilecţie a combinatelor siderurgice sau a altor coloşi industriali.

In aceasta situatie ar fi normal ca energia electrica sa fie mai ieftina pentru consumatorii romani si pretul acesteia sa fie reglat de vesnica lege a economiei, de raportul intre cerere si oferta, însă se preferă exportul energiei foarte ieftine catre ţări ca Ungaria, Serbia şi Bulgaria, pentru ca apoi sa fie revandută chiar României la preţuri mult mai mari.

Un alt procedeu artificial si impus cu o graba total nefireasca in tara noastra cu scopul de scumpi foarte mult pretul la energia electrica, este introducerea asa numitelor certificate verzi, care la noi in România s-a facut pe baza unui calendar extrem de accelerat in comparatie cu alte tari care au preferat sa amane cat mai mult posibil introducerea acestor norme, pentru a nu reprezenta un soc pentru buzunarele consumatorilor casnici.

Asa se face acum ca românii plătesc un preţ foarte mare si la energia electrică, in conditiile in care productia de energie electrica este oricum mult mai mare decat cerintele pietei.

Momentul a fost speculat la maxim atat de „baieţii destepti” din mafia politica romaneasca, dar si de anumiti intreprinzatori straini, care au gasit astfel o metoda de imbogăţire rapida în România, livrând „energie verde” la preţuri prohibitive pentru buzunarul consumatorului casnic român.

Am ajuns practic să subvenţionam din resursele noastre şi să oferim preţuri foarte scăzute la energie electrică pentru Ungaria, Serbia şi Bulgaria, iar Austriei, o ţară fără resurse petroliere, să-i oferim o nesperată sursa de prosperitate, prin cedarea resurselor de petrol romanesc.

 Mai aveţi cumva vreo indoială că se duce o politică total criminală, îndreptată impotriva poporului român? 

 

 

CITIŢI  ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/26/ziua-de-26-octombrie-in-istoria-romanilor/

26/10/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: