CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

COMUNICAT AL ACADEMIEI ROMÂNE – Apel către politicienii români, pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor

 

Imagine similară

 

 

 

Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor

Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său primordial. 

Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă.

Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. 

În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume.

Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale.

Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei.

Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare. 

Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiţi gata!“). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. 

Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România! 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă. 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie. 

A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român. 

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon. 

Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este naţională, nu individuală.

Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor. 

Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.

Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

BIROUL PREZIDIULUI ACADEMIEI ROMÂNE

20 iunie 2017

 

Vezi documentul: http://www.acad.ro/com2017/apelAR/d0620-ApelAR-15MartieZiuaMaghiarilorRomania.pdf

21/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PAGINI NATIONALISTE MAGHIARE, PE ROMANESTE.

 

 

 

 

Sándor Petőfi s-a nascut la  1 ianuarie 1823, Kiskőrös, comitatul Pest-Pilis-Solt-Kiskun și a murit  probabil  la 31 iulie 1849 in localitatea  Albeşti, comitatul Târnava Mare .A fost un poet romantic maghiar, erou al revoluţiei de la 1848 din Ungaria şi Transilvania.

S-a născut într-o familie de oameni simpli, tatăl  sau Stefan Petrović fiind un meşter măcelar de origine sârbă, iar mama  Maria Hrúz de origine slovacă.

 Când poetul a împlinit 15 ani, familia lui şi-a pierdut toată averea, ca urmare a inundaţiilor din 1838 şi a girării unei rude, astfel incat tanarul  Sándor a trebuit să părăsească şcoala şi să incerce diverse meserii,cum ar aceea de  învăţător la Ostffyasszonyfa,soldat în Sopron sau actor la Pesta.

În 1846 face o călatorie în Ardeal, la Carei, unde îi cunoaște pe contele  Sándor Teleki și pe viitoarea sa soție, Júlia Szendrey.

Dupa casatorie,tanara pereche Petőfi locuiește în localitatea  Colțău,între 8 septembrie 1847 și 20 octombrie 1847.

În timpul acesta, poetul  a scris cele mai frumoase dintre poeziile sale de dragoste.

În 1848 participă  activ la revoluţie. La 16 septembrie scrie o proclamaţia in care propovaduia idealurile  de egalitate si libertate,dupa care  se înrolează în armată.

Cere să fie primit în armata comandata de generalul  Bem, în Ardeal. La 19 ianuarie 1849 pleacă prin Mediaş la Slimnic, unde participa prima oara la lupta. Este distins cu “Medalia pentru merite în război”.

La 30 iulie 1849, armata  intervenționista ţarista  incercuieste trupele maghiare revolutionare în bătălia de la Albeşti,iar  poetul Sándor Petőfi este dat dispărut. Unii susţin că şi-a aflat moartea în timpul retragerii, alţii că a fost dus prizonier în Rusia.

Sándor Petőfi este unanim  considerat a fi poetul național al ungurilor si este pentru poporul maghiar,ceea ce reprezinta Eminescu pentru poporul roman.

 Doar că la fel de uriaş ca şi talentul său, a fost şovinismul  acestui mare poet, ura pe care a avut-o împotriva celor care nu împărtăşeau necondiţionat ideile dominatoare ale fruntașilor maghiari ai Revoluţiei ungare de la 1848, pentru că doreau să-şi păstreze identitatea naţională: germani, români, sârbi, croaţi,cehi sau slovaci.

Cu toate ca  Petőfi  nu era de origine maghiară,el, fiul sârbului Stefan Petrovici şi al slovacei Maria Hrúz,fiind un minoritar asimilat, se simţea obligat să-şi afirme permanent şi ostentativ, maghiaritatea.

 Iar cel mai simplu mijloc , era ultragierea permanentă a nemaghiarilor.

 Toate aceste consideraţii nu-mi aparţin.Ele sunt extrase din cartea „Imaginea germanului în literatura ungară”, scrisă de reputatul istoric literar Johann Weidlein,care a trăit mulţi ani în Ungaria la jumătatea secolului trecut.

 Ea este accesibilă oricui,pentru că a apărut în urmă cu câţiva ani la Cluj Napoca în traducerea lui Petre Forna.

 

Ce putem citi în aceasta carte?

 

Ne rezumăm strict la citate: „Petőfi a cântat cu entuziasm sfânta libertate a lumii („szent világszabadság”), însă asa cum o înţelegea el si asta  dovedesc poeziile sale despre „Războiul de eliberare” ungar din 1848-1849.

Maghiarii cereau pe atunci Libertate si  Egalitate si  pretindeau de la statul austriac unitar să le confere independenţă şi autonomie, insa  în cazul popoarelor nemaghiare din ţară,ei au  urmat o politica  de dominare.

 Petőfi a instigat în poeziile sale împotriva tuturor nemaghiarilor” (…)

 

„Căci doar maghiarul este stăpân în ţară”,

declară el în poezia „Magyar Nép” (Poporul maghiar), din iunie 1848:

 

„Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,

 Iar cei care vor să ni se urce în cap

Vor simţi pe capetele lor paşii noştri,

Înfingându-le pintenii în adâncul inimii”…

 

   ”Accente şi mai „poetice”, scrie Weidlein, răzbat din poezia „A nemzethez” (Către naţiune).

Pe atunci, în august 1848, sârbii, românii şi croaţii,se ridicaseră deja împotriva intenţiilor de hegemonie ale maghiarilor si  cele mai mari nenorociri ameninţau ţara şi popoarele sale.

 

 Doar el (Petőfi – n.t.) cânta:

„Acolo stau fraţii nesinceri, răufăcătorii…

De i-ar ajunge sentinţa la moarte!

 Chiar de-ar curge înmiit sângele,

Astfel ca pârâul însângerat din stradă

Să se reverse prin ferestre.

Căci ne scăpăm ușor de duşmani din afară

Dacă pe butucul călăului le stă capul” (…)

 

   Despre libertatea lumii nemaghiarilor, Petőfi nu suflă nici un cuvânt, căci aceştia n-au vrut să-şi plece grumazul sub jugul maghiar.

 

În septembrie 1848 se desfăşura deja o lupta

 

„Pe viaţă şi pe moarte” (Élet vagy halál):

 

“De la Carpaţi, până la Dunărea de Jos,
Un strigăt de groază, o furtună sălbatecă!

Cu părul zbârlit şi fruntea plină de sânge,
Maghiarul stă singur în lupte şi nenorociri…
Croaţi, germani, sârbi şi români,
Ce vă repeziţi cu toţii la Ungaria?

Sabia care v-a cruţat de turci şi de tătari
Sclipeşte în mâna maghiarului…
Căci, nu sunteţi decât corbi, nişte corbi scârboşi,
Dar maghiarul încă nici vorbă să moară.

Doamne fereşte! Ba, chiar cu sângele vostru,
El va zugrăvi pe cer purpuriul zorilor…
N-o să mai fie duşmani, când ultimul strop
De sânge va curge din blestematele voastre inimi…

Ridică-te, deci, maghiare, împotriva acestei hoarde,
Căci doar binele şi sângele tău preţuiesc…
Cândva ne-am luptat cu leii,
Acum să ne devoreze lepădăturile de păduchi?”

 

 

 

În ziua de anul nou

 

 

“Patria ungară a supravieţuit şi acestui an. Pe cerul furtunos steaua lui s-a întunecat puţin, dar n-a apus. Mâna ne este rănită adânc, dar mai poate purta armele, iar acolo unde izbeşte, lasă urme însângerate.

 Lasă urme însângerate, hoardă de tâlhari, pe mutrele voastre. Ca la judecata de apoi acestea să te învinovăţească: să te învinovăţească în faţa lui Dumnezeu.

 Ce bine ar fi dacă ele l-ar face pe Dumnezeu să-şi reverse groaznica mânie împotriva ta, care ne arăţi colţii tăi turbaţi. Dar ce ne pasă nouă de judecată?

Chiar dacă va exista una, mai e mult până atunci. Iar lucrul cel mai important este că domnul e îndurător, poate că o să-i ierte.

Să nu aşteptăm: noi înşine rostim verdictul în cazul acestor câini sângeroşi …pronunţăm o asemenea condamnare la moarte, încât lumea să înmărmurească.

Vom presăra atâta timp asupra lor nenorocirile
îngrozitoare şi aducătoare de moarte, până ce nu va mai rămâne decât unul singur de-al lor, care să povestească acasă tremurând: vai de cel care nu-l cinsteşte pe maghiar.

Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; către tine mă întorc în rugăciune, oh, iadule, în această dimineaţă de anul nou: răsădeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, ca să nu cunoaştem ce înseamnă îndurarea până ce pe acest pământ mai mişcă vreunul dintre blestemaţii ăştia”

 

 

Să vedem concluzia lui Johann Weidlein:

„Printre apostolii urii, Petőfi, care este unul dintre cei mai periculoşi agitatori ai istoriei, merită cea mai mare atenţie, căci sămânţa răspândită de el într-un popor care se lasă uşor instigat a dat roade, ducând la lucruri rele şi, în cele din urmă, la fapte oribile.”

Petőfi revolutionarul ultranationalist si sovin, nu ar trebui sa umbreasca imaginea luminoasa a romanticului si a poetului de geniu.

Cred ca tocmai geniul sau romantic si frumusetea dragostei care razbate din multe dintre poeziile sale, acopera partea din creatie depașita de timp, cea care ar trebui sa fie obiect de studiu pentru istoricii literari si nu un  manifest ale urii, de care sa se serveasca  sovinii unguri din zilele noastre.

 

 

Surse: Wikipedia, Dorin Suciu si agonia.ro

04/11/2014 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sándor Petőfi – un geniu romantic revendicat de șovinii unguri. VIDEO

 

 

 

 

 

Sándor Petőfi s-a născut la 1 ianuarie 1823, Kiskőrös, comitatul Pest-Pilis-Solt-Kiskun și a murit  probabil  la 31 iulie 1849 în localitatea  Albeşti, comitatul Târnava Mare din Transilvania.

A fost un poet romantic maghiar, erou al revoluţiei de la 1848 din Ungaria şi Transilvania.

S-a născut într-o familie de oameni simpli, tatăl  sau Stefan Petrović fiind un meşter măcelar de origine sârbă, iar mama, Maria Hrúz, de origine slovacă.

 Când poetul a împlinit 15 ani, familia lui şi-a pierdut toată averea, ca urmare a inundaţiilor din 1838 şi a pierderilor bănești suferite după girarea unei rude, astfel incât tanarul  Sándor a trebuit să părăsească şcoala şi să incerce diverse meserii, cum ar aceea de  învăţător la Ostffyasszonyfa , soldat, sau actor la Pesta.

În 1846 a făcut o călatorie în Ardeal, la Carei, unde îi cunoaște pe contele opoziționist Sándor Teleki și pe viitoarea sa soție, Júlia Szendrey.

Dupa căsătorie, tânara pereche Petőfi a locuit în localitatea  Colțău  între 8 septembrie 1847 și 20 octombrie 1847.

În timpul acesta, poetul  a scris cele mai frumoase dintre poeziile sale de dragoste.

În 1848 participă activ la revoluţie. La 16 septembrie scrie o proclamaţie în care propovăduia idealurile  de egalitate și libertate, după care  se înrolează în armată.

 

 

 

Fişier : Szendrey julia.jpg

Soţia sa, Júlia, dă naştere fiului lor Zoltán, la 15 decembrie.

În timpul Revoluției de la 1848, a cerut să fie primit în armata comandata de generalul  Bem, în Ardeal.

La 19 ianuarie 1849 pleacă prin Mediaş la Slimnic , unde participa prima oara la lupta. Este distins cu „Medalia pentru merite în război”.

La 30 iulie 1849, armata  intervenționista ţaristă  incercuieste trupele maghiare revoluționare în bătălia de la Albeşti , iar  poetul Sándor Petőfi este dat dispărut.

Unii susţin că şi-a aflat moartea în timpul retragerii, alţii că a fost dus prizonier de război în Rusia.

Sándor Petőfi este unanim  considerat a fi poetul național al ungurilor si este pentru poporul maghiar,ceea ce reprezinta Eminescu pentru poporul roman.

 Doar că la fel de uriaş ca şi talentul său, a fost şovinismul  acestui mare poet, ura pe care a avut-o împotriva celor care nu împărtăşeau necondiţionat ideile dominatoare ale fruntașilor maghiari ai Revoluţiei ungare de la 1848, pentru că doreau să-şi păstreze identitatea naţională: germani, români, sârbi, croaţi ,cehi sau slovaci.

Cu toate ca  Petőfi  nu era de origine maghiară, el, fiul sârbului Stefan Petrovici şi al slovacei Maria Hrúz, fiind un asimilat, se simţea obligat să-şi afirme permanent şi ostentativ, maghiaritatea.

 Iar cel mai simplu mijloc era ultragierea permanentă a nemaghiarilor.

 Toate aceste consideraţii sunt extrase din cartea „Imaginea germanului în literatura ungară” scrisă de reputatul istoric literar Johann Weidlein, care a trăit mulţi ani în Ungaria la jumătatea secolului trecut.

 Ea este accesibilă oricui,pentru că a apărut în urmă cu câţiva ani la Cluj Napoca în traducerea lui Petre Forna.

            Ce mai putem citi în această carte?

Ne rezumăm strict la citate:

„Petőfi a cântat cu entuziasm sfânta libertate a lumii („szent világszabadság”), asa cum o înţelegea el însă și asta  dovedesc poeziile sale despre „Războiul de eliberare” ungar din 1848-1849.

Maghiarii cereau pe atunci Libertate si  Egalitate și  pretindeau de la statul austriac unitar să le confere independenţă şi autonomie, însa  în cazul popoarelor nemaghiare din ţară , au  urmat o politica  de dominare a acestora.

 Petőfi a instigat în poeziile sale împotriva tuturor nemaghiarilor” (…)

„Căci doar maghiarul este stăpân în ţară”,

declară el în poezia „Magyar Nép” (Poporul maghiar) din iunie 1848:

Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,

 Iar cei care vor să ni se urce în cap

Vor simţi pe capetele lor paşii noştri,

Înfingându-le pintenii în adâncul inimii…

   ”Accente şi mai „poetice”, scrie Weidlein, răzbat din poezia „A nemzethez” (Către naţiune).

Pe atunci, în august 1848, sârbii, românii şi croaţii se ridicaseră deja împotriva intenţiilor de hegemonie ale maghiarilor si  cele mai mari nenorociri ameninţau ţara şi popoarele sale.

 Doar el (Petőfi – n.t.) cânta:

 

Acolo stau fraţii nesinceri, răufăcătorii…

De i-ar ajunge sentinţa la moarte!

 Chiar de-ar curge înmiit sângele,

Astfel ca pârâul însângerat din stradă

Să se reverse prin ferestre.

Căci ne scăpăm ușor de duşmani din afară

Dacă pe butucul călăului le stă capul” (…)

 

   Despre libertatea lumii nemaghiarilor, Petőfi nu suflă nici un cuvânt, căci aceştia n-au vrut să-şi plece grumazul sub jugul maghiar.

În septembrie 1848 se desfăşura deja lupta…

 

„Pe viaţă şi pe moarte” (Élet vagy halál):

Croaţi, germani, sârbi şi români,

Ce vă repeziţi cu toţii la Ungaria? (…)

Căci nu sunteţi decât corbi, nişte corbi scârboşi,

 Dar maghiarul încă nici vorbă să moară,

Doamne fereşte! Ba chiar cu sângele vostru

Va zugrăvi pe cer Dumnezeu purpuriul zorilor…

N-o să mai fie duşmani, când ultimul strop

De sânge va curge din blestematele voastre inimi…”

 

 

       Şi s-ar putea continua…

 

 

Să trecem însă la concluzia lui Johann Weidlein:

„Printre apostolii urii, Petőfi, care este unul dintre cei mai periculoşi agitatori ai istoriei, merită cea mai mare atenţie, căci sămânţa răspândită de el într-un popor care se lasă uşor instigat a dat roade, ducând la lucruri rele şi, în cele din urmă, la fapte oribile.”

Petőfi revoluționarul ultranaționalist și șovin, nu ar trebui sa umbreasca imaginea luminoasă a romanticului și a poetului de geniu.

Cred ca tocmai geniul său romantic și frumusețea dragostei care răzbate din multe dintre poeziile sale, acoperă partea din creație depășită de timp, cea care ar trebui sa fie obiect de studiu pentru istoricii literari și nu un  manifest al intoleranței de care să se servească extremiștii unguri din zilele noastre pentru a propovădui șovinismul și ura față de popoarele vecine.

 

 

 

 Poezia

 

 

Cum te-njosesc, o, sfânta poezie,
Toti nătărăii, si-n ce chip iți calcă
Intreaga demnitate în picioare
Tocmai când vor sa te slăveasca. Toti
Acesti neunși pontifi ai tai
Proclama-n gura mare ca ai fi
O boiereasca sala stralucita,
In care cuviincios nu poti sa intri
Decât in sclipitori pantofi de lac.
Taceti, voi, minciuna-i pe de-a-ntregul.
Nu-i casa de palavre poezia
Pentru inzorzonatii guralivi,
Alesii pe-o spranceana din saloane:
Mai mult e poezia! E-o cladire
Deschisa orisicui vrea sa se roage,
Cu un cuvânt : un templu–n care-i slobod
Sa intri in opinci, si chiar desculț.

 

Cand nu iubeste inima-i un sloi

 

Cand nu iubeste, inima-i un sloi;
Si cand iubeste, e-o vapaie vie.
Acesta-i raul. Dar din doua rele
Care-i mai bun?… doar Cerul stie!

 

 

Nu piere sufletul…

 

Nu piere sufletul, fireste,

Dar nici nu trece-n alta lume…

Aicea, printre noi, ramane,

Pe huma sta si pribegeste,

In alte vremi, mi-aduc aminte,

In Roma fost-am Cassius,

Si Wilhelm Tell la elvetieni,

Si-n Franta, Camille Desmoulins…

Poate si-aici voi fi ceva.

 

 

Cântec Național (NEMZETI DAL) este cel mai cunoscut poem – mesaj al Revoluției și al Războiului de Independență din 1848-1849 scris de  poetul  Petőfi Sándor, o lucrare extrem de iubită de poezie patriotică care i-a înflăcărat pe maghiari de-a lungul timpului, până în zilele noastre.

 

 

NEMZETI DAL

 

 

Talpra magyar, hí a haza!
Itt az idő, most vagy soha!
Rabok legyünk vagy szabadok?
Ez a kérdés, válasszatok! –
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

Rabok voltunk mostanáig,
Kárhozottak ősapáink,
Kik szabadon éltek-haltak,
Szolgaföldben nem nyughatnak.
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

Sehonnai bitang ember,
Ki most, ha kell, halni nem mer,
Kinek drágább rongy élete,
Mint a haza becsülete.
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

Fényesebb a láncnál a kard,
Jobban ékesíti a kart,
És mi mégis láncot hordtunk!
Ide veled, régi kardunk!
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

A magyar név megint szép lesz,
Méltó régi nagy hiréhez;
Mit rákentek a századok,
Lemossuk a gyalázatot!
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

Hol sírjaink domborulnak,
Unokáink leborulnak,
És áldó imádság mellett
Mondják el szent neveinket.
A magyarok istenére
Esküszünk,
Esküszünk, hogy rabok tovább
Nem leszünk!

(Pest, 1848. március 13.)

 

 

 

VIDEO: NEMZETI DAL

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: Wikipedia, Dorin Suciu și agonia.ro

 

 

02/10/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , | 10 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: