CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primul text trimis de Doina Cornea la Radio Europa Liberă de dizidenta Doina Cornea în august 1982: „Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească”

Imagini pentru doina cornea photos

 

Foto: Doina Cornea (n.30 mai 1929, Braşov, România – d. 4 mai 2018, Cluj-Napoca, România

A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca unde a studiat franceză şi italiană. După terminarea studiilor, a fost profesoară la ciclul gimnazial la o şcoală din Zalău, căsătorindu-se cu un avocat din localitate. În 1958 s-a întors la Cluj unde a fost lector şi, mai târziu conferenţiar, la catedra de limba franceză din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Nemulţumită de regimul comunist, la începutul anilor ’80, Doina Cornea a trimis peste 30 de scrisori deschise de protest către Radio Europa Liberă şi ziarelor occidentale, în care denunţa „sistematizarea” satelor româneşti, dărâmarea bisericilor şi politica dusă de Nicolae Ceauşescu. Acest fapt a atras mânia dictatorului.

Securitatea i-a pus pază la casă, iar securiştii au interogat-o și au torturat-o.

Pentru curajul de a se opune regimului, a fost dată afară de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, unde preda.

A avut noroc, totuşi, că nu a păţit ceva mai grav, datorită  fiicei sale, Ariadna, fugită în Franţa, şi care, veghea ca mamei sale să nu-i însceneze securiştii vreun „accident”.

În noiembrie 1987, în timpul revoltei de la Braşov, a răspândit peste 150 de manifeste de solidaritate, împreună cu fiul ei, Leontin, gest care s-a soldat cu închiderea ei în închisoare timp de două luni pentru ca, apoi, să fie ținut în arest la domiciliu.

Eliberarea a venit în 21 decembrie 1989, când protestarii contra regimului comunist au ajuns la casa sa situată pe strada Alba Iulia din Cluj-Napoca şi au luat-o pe Doina Cornea pentru a participa la manifestaţia împotriva lui Nicolae Ceauşescu.

După victoria Revoluţiei a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), organism din care a demisionat, însă, după numai o lună, în ianuarie 1990, nefiind de acord cu transformarea acestuia în partid politic.

În acelaşi an, 1990, a fondat Forumul Democrat Antitotalitar din România, cu scopul de a uni opoziţia democrată abia născută.

A fost membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social (GDS) şi a Alianţei Civice. A intrat în PNŢCD, partid în care a activat până la sfârşit.

A publicat, la începutul anilor ’90, volumul „Puterea fragilităţii”, în care apar scrisorile sale deschise adresate lui Nicolae Ceauşescu, dar şi scrisoarea adresată muncitorilor din Braşov, după revolta de la „Tractorul” din 1987.

De asemenea, a tradus din franceză mai multe cărţi de Mircea Eliade şi Vladimir Ghika.

Pentru lupta sa împotriva regimului comunist a primit, în anul 2009, Legiunea de Onoare a Franţei în grad de Ofiţer şi, în anul 2000, cea mai înaltă disticţie a statului român, Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce , scrie www.g4media.ro/

 

 

A fost omul care a salvat onoarea unui întreg popor!

 

 

 

 

Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească.

(august 1982)

Această scrisoare este primul text trimis de Doina Cornea la Radio Europa Liberă, în 1982.

Faptul că la sfârşitul difuzării textului – în august 1982 – s-a dezvăluit numele autoarei lui s-a datorat unei neînţelegeri: Doina Cornea îşi scrisese numele la sfârşitul scrisorii numai şi numai „pentru curierul ascultătorilor“, spre a arăta redactorilor emisiunii că este vorba de o scrisoare autentică.

În urma difuzării acestui text de către Europa Liberă, Doina Cornea a fost interogată de Securitate, amendată, criticată într-o şedinţă a cadrelor didactice de la Universitatea din Cluj şi, în cele din urmă, în 1983, destituită din postul pe care îl deţinea în această universitate.

” Prin dumneavoastră, mă adresez tuturor celor care mai vor să gândească în ţara aceasta, oamenilor de bună-credinţă care doresc să contribuie, prin efortul lor, la stăvilirea prăbuşirii care ne ameninţă.

Am convingerea că nici un efort, cât de infim ar părea, nu este zadarnic şi sper că scrisoarea mea poate fi un prilej de reflecţie.

Greutăţile care s-au abătut asupra noastră m-au făcut să meditez asupra cauzelor mai adânci care le-au provocat. În emisiunile dumneavoastră invocaţi de cele mai multe ori cauzele imediate, de pildă o economie greşit concepută, centralizarea excesivă a puterii, în ultimă instanţă sistemul nostru economico-social atât de rigid.

Eu, trăind aici, ca profesoară, întrezăresc o cauză mult mai generală şi mai adâncă a acestei catastrofe: este vorba de devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideologii reducţioniste, sterilizante.

Mă întreb cum s-a putut ajunge aici, mă întreb, mai ales, dacă nu cumva fiecare dintre noi, indivizi mărunţi şi neînsemnaţi, nu are şi el o vină în toate acestea.

Dacă ne privim bine, până în adâncul sufletului, nu vom găsi oare atâtea compromisuri încheiate, atâtea neadevăruri acceptate şi difuzate?

O elită purtătoare de cultură şi de tradiţie intelectuală a fost de la început brutal suprimată.

Consecinţele acestei crime (comisă în anii ’50, dar şi în continuare, sub forme mai atenuate) faţă de poporul nostru se fac simţite acum din ce în ce mai mult.

Cât despre poporul însuşi, lipsit de modelul spiritual pe care i-l oferea elita de altădată, dislocat de la locul lui de baştină datorită nefireştilor schimbări economico-sociale, şi-a pierdut de mult conştiinţa şi tradiţia păturii sociale căreia îi aparţinea.

Ţăranii noştri, purtători de valori latente, au devenit dezrădăcinaţii de la periferia oraşelor.

Muncitorii au fost ei înşişi slăbiţi, în calitatea lor de clasă, de această invazie eterogenă.

Intelectualii, recrutaţi la repezeală în funcţie de criterii politice, fără studii solide şi fără tradiţie, sunt incapabili să constituie un model spiritual.

Datorită înlesnirilor nemeritate care stau la baza ascensiunii lor, ei acceptă pactul compromisurilor. Tradiţia veche – sau ce a mai rămas din ea – este înecată în această confuzie generală.

Am devenit un popor fără o scară de valori morale şi spirituale. Un popor hrănit doar cu lozinci reducţioniste, stereotipe, omogenizante şi care înăbuşă, prin frecvenţa lor obsedantă, orice deschidere spre adevăr, spre înnoire, spre creaţie.

Cred că acest proces de secătuire spirituală stă la baza tuturor neajunsurilor pe care le trăim, căci, prin forţa lucrurilor, societatea decade când indivizii se degradează, când indivizii îşi pierd spiritualitatea.

Noi, intelectualii de azi, asistăm pasivi la o regretabilă pervertire a conştiinţelor.

Simţim cu toţii cum valorile morale veritabile sunt discreditate şi nu ne împotrivim: solidaritate umană, dragoste de muncă, cinste, curaj, demnitate au devenit vorbe goale.

Noţiuni ca patriotismul, libertatea şi independenţa naţională servesc acum numai la trădarea istoriei şi la distrugerea sentimentului patriotic.

Locul valorilor morale a fost luat de valorile materiale.

Majoritatea concetăţenilor noştri, indiferent de categoria lor socială, nu mai cred decât în situaţie, bani, relaţii şi confort.

Rupţi de un adevăr interior, spre care şcoala şi familia au fost incapabile să-i ghideze, ei cad pradă lăcomiei şi totodată fricii de a nu şi-o putea satisface.

Dacă vrem să depăşim această tragică situaţie, se impune o întoarcere spre spiritual – valoare maximă, generatoare de inteligenţă, de etică şi de cultură, de libertate şi de responsabilitate.

Numai un astfel de climat ar putea favoriza apariţia unei noi elite intelectuale.

La formarea inteligenţei de mâine, noi, educatorii, avem un rol de primă importanţă. Totodată suntem responsabili de etica şi de spiritualitatea acestui popor.

Să nu uităm că fiecare atitudine spirituală individuală contează în mersul istoriei.

Să încetăm de a mai forma un tineret infirm: servil, lipsit de curaj şi de personalitate, interesat şi gata pregătit (încă din grădiniţă!) pentru cele mai cumplite compromisuri!

Să nu-l mai expunem, zilnic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipocrite!

Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată!) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru. „

 

Publicat de:

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=20245

02/09/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice in R.Moldova

INCREDIBIL! S-a constatat ca in R.Moldova cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice datează din anul 1920.

 

În urma accesării dosarelor care se păstrează în Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova, s-a constatat că cel mai vechi dosar al unei persoane supuse represiunii politice datează din anul 1920.

 Cum a ajuns acest dosar în arhiva SIS este greu de explicat. Probabil, odată cu venirea NKVD-ului în Basarabia, la 28 iunie 1940, discipolii lui Feliks Dzerjinski şi-au adus şi „rezultatele muncii” lor în RASS Moldovenească.

Totodată, deşi a fost dată o decizie de condamnare în anul 1921, dosarul respectiv a fost luat la evidenţă de fostul KGB al RSS Moldoveneşti abia în anul 1962.

Dosarul  numarul 9443/1920 priveşte trei persoane locuitoare în satul Roghi, plasa Lunga, judeţul Tiraspol de pe malul stâng al Nistrului şi a fost intentat la 28 iulie 1920 de Subsecţia Secretă Tiraspol a Comitetului Extraordinar (CK) din regiunea Odesa în baza unei informaţii venite de la un agent secret al CK-ului, secţia Dubăsari, aflat în misiune pe malul drept al Nistrului, în Basarabia (până la urmă, acesta nu a fost identificat şi nici interogat), precum că Palega Efimia Semionovna, de 16 ani, Pugaci Marfa Semionovna, de 35 de ani, şi Todirco Gheorghe Semionovici, de 32 de ani, toţi cetăţeni ai RSSF Ruse, transportă ilegal persoane peste Nistru, adică în România.

Arestate, aceste persoane au fost închise în aşa-numita „Casă de detenţie” din Tiraspol. Percheziţia efectuată la casele lor nu a dat niciun rezultat.

Redăm în continuare informaţia, după o Încheiere întocmită la 14 ianuarie 1921 de un oarecare Saşin, satul Roghi, plasa Lunga şi spionaj al secţiei Tiraspol a CK-ului.

Potrivit documentului, la primirea acestei informaţii, un agent secret al CK-ului din Tiraspol, însoţit de doi colaboratori ai acestei secţii – Osmanov şi Certkov – s-au deplasat în satul Roghi pentru investigaţii.

 

 

 

graniceri, mitraliera

Graniceri sovietici

 

 

 Neajungând la casa Marfei Pugaci, cekiştii Osmanov şi Certkov s-au ascuns după un stog de fân, iar agentul secret a intrat în casa M. Pugaci, prezentându-se drept „prizonier austriac”, informând-o că a fost trimis de către fraţii ei, soldaţi în Armata Roşie, cu rugămintea să-l treacă peste Nistru, în Basarabia.

 Întrucât Pugaci nu cunoştea limba rusă, iar „prizonierul” – limba română, femeia a apelat la Gheorghe Todirco, cel care a vorbit cu „austriacul” în germană, căci acesta luptase pe frontul austriac.

Ceva mai târziu, a venit şi Efimia Palega, sora Marfei, care a discutat cu „prizonierul” în limba rusă. Cei trei s-ar fi pus de acord că-l transporte pe „prizonier” peste Nistru pentru suma de 500 de lei, iar operaţia trebuia să o efectueze consăteanul lor Afanasie Stogul.

„Prizonierul” a mai comunicat că, atunci când el a scos din buzunar un pachet de 2.000 de lei, învinuiţii, crezând că el într-adevăr nu cunoaşte limba moldovenească s-au şoptit să-i sugereze lui Stogul ca, în timpul trecerii, să-l deposedeze de aceşti bani. În fine, susţine că Palega, Pugaci şi Todirco s-ar fi interesat de politica Rusiei Sovietice.

Palega, Pugaci şi Todirco nu recunosc acuzaţiile, spunând că, la solicitarea „prizonierului” de a-l transporta peste Nistru, aceştia l-au sfătuit să apeleze la soldaţii din cordonul de pe Nistru, care îl vor ajuta să treacă. „Prizonierul”, la rândul lui, le-a mărturisit că a încercat să vorbească cu militarii, care, în loc să-l ajute, l-au dezbrăcat.

Referitor la suma de bani propusă, Todirco spune că străinul într-adevăr a scos din buzunar nişte bani, dar ce fel de bani erau aceştia el nu ştie, iar lei româneşti nu a văzut niciodată.
Pentru a-şi fundamenta acuzaţiile CK-iştii au găsit şi un „martor”, sătean cu învinuiţii, care a declarat că tot satul ştie că Afanasie Stogul transportă persoane peste Nistru, iar Palega, Pugaci şi Todirco îi sunt ajutori. Întrucât, consideră anchetatorul, vina acuzaţilor este demonstrată (pe baza informaţiei şi a unei singure declaraţii a unui martor), propune, în calitate de pedeapsă, ca Palega, Pugaci şi Todirco să fie deportaţi în lagăr pentru un termen de trei ani fiecare.

Ulterior, la 20 februarie acelaşi an, se întocmeşte o altă Încheiere de către împuternicitul pentru anchetă al secţiei Tiraspol a CK-ului, care, în fond, repetă cele din prima.

Însă, în aceasta apar elemente noi, principiale: la infracţiunea imputată iniţial Efimiei Palega, Marfei Pugaci şi lui Gheorghe Todirco de „transport ilegal de persoane peste Nistru”, se adaugă şi cea de „spionaj” în favoarea României.
Având în vedere cele „confirmate”, anchetatorul propune drept pedeapsă ca Gheorghe Todirco să fie deportat într-un lagăr de concentrare pentru un termen de trei ani, Efimia Palega – pentru un an, iar Marfa Pugaci – pentru doi ani.

Decizia finală a fost pronunţată la 26 septembrie 1921, printr-un proces-verbal al Secţiei Secrete Tiraspol a Subsecţiei Odesa a Comitetului Extraordinar (ЧК) pentru lupta cu contrarevoluţia, specula şi infracţiunile de funcţie. Gheorghe Todirco este condamnat la un an de lagăr. „Judecătorii” au ţinut cont de recomandările anchetatorului, aşa încât Efimia Palega şi Marfa Pugaci au fost declarate „inconştiente” şi eliberate de pedeapsă.

La pronunţarea „sentinţei”, Afanasie Stogul se afla în arestul CK-ului.
Gheorghe Todirco a fost reabilitat de Procuratura R. Moldova la 1 martie 1996.

 

 

 

Refugiati din Rusia sovietica raniti la spitalul din Tighina

 

 

 

P.S. Arhiva SIS mai deţine alte două dosare datate cu anul 1921, inclusiv mai multe dosare intentate în anii 1924, 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, la care se adaugă câteva mii de dosare ale Marii Terori din anii 1937-1938. Numărul total al dosarelor persoanelor supuse represiunilor politice ajunge la circa 25.000.

P.P.S. În ziarul TIMPUL din 9 decembrie 2008, adresam directorului de atunci al SIS, Artur Reşetnicov, întrebarea câte dosare mai deţine SIS care încă n-au fost în proces de reabilitare şi câţi ani va mai dura reabilitarea. Întrebarea a rămas fără răspuns.

Actualmente, suntem în măsură să afirmăm că pe rafturile de arhivă ale SIS-ului sunt circa o mie de dosare şi soarta a câteva mii de persoane încă nereabilitate.

P.P.P.S. Întrebarea firească este de ce actualul SIS, care nu se identifică cu fostul NKVD şi KGB, mai ascunde asemenea crime şi când va face lumină asupra celor petrecute acum aproape 100 de ani?

dr. în drept Mihai Taşcă,
secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova

 

Sursa: http://www.timpul.md/articol/cel-mai-vechi-dosar-este-din-1920

07/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIE RESTITUITA: Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică din Basarabia. VIDEO

 

 

 

 

“Arcașii lui Ștefan” sau Organizația Națională din Basarabia (O.N.B.)  a fost o organizație antisovietică din Basarabia, județul Soroca, înființată în 1945 de către pedagogii Vasile Bătrânac, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan și studentul Școlii Pedagogice din Soroca Nichita Brumă.

 

 

 

TOLERANŢA BUNĂTĂŢII NOASTRE

 

 

 

 

Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică după 1944 se cunoaşte extrem de puţin.

În perioada sovietică era interzis să se scrie despre aceasta, iar cel care încerca acest lucru, în cel mai bun caz, era băgat la balamuc.

Mecanismul sovietic de propagandă şi agitaţie ne-a pus pe tavă o minciună gogonată care afirma că în Basarabia anului 1940 şi mai tîrziu, după 1944, nu a existat o rezistenţă antisovietică, iar populaţia locală i-a aşteptat ani de zile pe sovietici să ne ocupe, pardon să ne „elibereze”.

Pentru relevarea unor astfel de neadevăruri au fost valorificate toate mijloacele de propagandă şi de forţă ale URSS.

Pentru a nega lupta antisovietică din Basarabia, au fost scrise tone de maculatură „istorică”, turnate sute de filme „documentare” şi artistice, mobilizaţi pictorii, sculptorii, scriitorii, compozitorii, într-un cuvînt toţi care puteau contribui la falsificarea organizată a unui adevăr istoric.

Şi nu e de mirare că după 1989 nimeni dintre aceşti corifei nu au fost traşi la răspundere pentru încercarea de a îndobitoci un popor întreg (faptă care, din păcate, nu este considerată o crimă).

Lucrările acestora nu au fost supuse aprecierii din partea unei comisii nepărtinitoare pentru a fi clasate la compartimentul erori grave asupra adevărului istoric. Nimănui nu i-a fost retras titlul ştiinţific.

Şi cred că nu e corect. De ce un inginer, dacă a construit o casă care s-a prăbuşit este tras la răspundere?

De ce un farmacist, dacă a eliberat un medicament dăunător este tras la răspundere, dar un istoric, un scriitor care a scris minciuni în scopul justificării unei ocupaţii străine, nu este pus în faţa justiţiei?!

Fără îndoială, au existat şi oameni care s-au bucurat mult şi au susţinut venirea sovieticilor peste noi.

O bună parte din aceştia erau reprezentanţii comunităţilor minoritare din Basarabia.

Pe parcursul tuturor perioadelor istorice, în majoritatea cazurilor, ei au fost pe poziţii diametral opuse celor ale populaţiei autohtone. În multe cazuri au făcut front comun pentru a-şi impune propriile interese poporului care i-a primit. Întru susţinerea celor afirmate voi da cîteva nume ale luptătorilor  pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia (naţionalitatea cred că o veţi deduce):

 

 

 

1)    S. Krusser (1893-1919);

2)    Ivan Ivanovici Radcenco (1874-1942) născut în or. Konotop, regiunea Cernigov;

3)    Semion Grigorievici Roşali (1896-1917) născut în Petersburg;

4)    Ivan Fedorovici Fedico (1897-1939) născut în satul Hmeliovo, gubernia Poltava;

5)    Daniil Semionovici Ridel (1884-1933) din Corneşti, Bălţi;

6)    Samuil Samuilovici Bantke (1898-1937) din Chişinău;

7)    Piotr Ivanovici Baranov (1892-1933) din Petersburg;

8)    Evghenii Mihailovici Venedictov (1895-1918) născut în or. Melenchi, gubernia Vladimir;

9)    Gaspar Karapetovici Voscanov (1886-1937);

10)    Ilia Ivanovici Garcavîi (1888-1937) din s. Musiencovo, gubernia Ecaterinoslav;

11)    Filip Iacovlevici Levinzon (1893-1937) din or. Orhei;

12)    Mihail Livovici Meerson (1893-1918) din Chişinău;

13)    Iacov Denisovici Melioşin (1884-1918) din s. Polavscoie, gubernia Reazani;

14)    Fedor Ivanovici Rogov (1885-1958) născut în s. Iamscaia, gubernia Kursk;

15)    Asen Vasilievici Hristiev (1884-1924) născut în or. Sofia (Bulgaria);

16)    Iosif Isaacovici Badeev (1880-1937) din or. Orhei;

17)    Samuil Marcovici Bubnovschii (1902-1937) din Chişinău;

18)    Vasilii Dementievici Gherasimenco (1902- 1972) născut în s. Nestaita,  gubernia Herson;

19)    Serghei Victorovici Krivoşeev (1904-1971) născut în s. Novo-Grigorievca, raionul Pavlodar, regiunea Dnepropetrovsk;

20)    Ivan Polievchivici Malinin (1904-1942) născut în s. Zasuhino, gubernia Tveri;

21)    Ivan Semenovici Fadeev (1913) născut în s. Nababino, regiunea Novosibirsk;

22)    Andrei Ivanovici Cliuşnikov (1896-1924) din gubernia Reazan;

23)    Haia Nahmanovna Livşiţ (1903-1929) din Basarabia;

24)    Israel Marcovici Morghenştein (1903-1941) din Soroca;

25)    Alexandr Borisovici Rubinştein (1883-1941) din Chişinău;

26)    Solomon Samuilovici Timov (1898-1943) din Rezina;

27)    Abram Naumovici Talmazan (1901-1941) probabil din s. Talmaz (deoarece este binecunoscut faptul că mulţi conaţionali ai respectivului, din anumite considerente, luau numele localităţii din părţile locului – Chişinevskii, Benderskii, Beliskii, Maşcauţan etc.)

28)    Ivan Fedorovic Şimcov (1892-1961) din s. Pocrovscoe, regiunea Herson ş.a.m.d.

 

 

Unii ar putea fi şocaţi să citescă unele nume cunoscute pe care, anterior, le considerau a fi originare din Moldova.

Spre exemplu, numele Fedico, Venedictov, Melioşin, puteau fi considerate ca provenind din Străşeni sau Nisporeni.

Nu fraţilor – sînt din guberniile Poltava, Vladimir şi, respectiv, Reazan din Ucraina şi Rusia. Faptul că sînt consideraţi „de-ai noştri” este meritul mecanismului de propagandă sovietic, care, pentru a ne face să credem astfel, a valorificat la maximum şcoli, cărţi, filme şi metode draconice de falsificare a adevărului.

Adevărul este că pe tot parcursul istoriei acestui petic de pămînt, rupt din trupul Moldovei, comunităţile minoritare de aici au avut sprijinul imperiului ţarist, apoi al celui sovietic.

Unele structuri oculte internaţionale au promovat şi au impus băştinaşilor un sistem social-politic, juridic şi cultural străin românilor din părţile locului.

S-a depus un efort considerabil pentru a lichida sau cel puţin distorsiona tot ce e naţional în Basarabia.

Istoria a fost falsificată prin intermediul peniţei celor veniţi şi a multor cozi de topor, strămoşii cărora s-au stabilit în Basarabia ceva mai înainte decît respectivii venetici.

Numai aberaţiile despre holocaust în Basarabia şi Transnistria cîte minciuni conţin. Coborîndu-ne la nivelul minciunii „ştiinţifice” putem ajunge să credem că soldaţii români lucrau zi şi noapte la camerele de gazare şi cuptoare, băgînd cu lopata în interiorul cuptoarelor evrei. Chiar şi istoricii care nu au vizitat niciodată o arhivă ştiu că în Basarabia şi Transnistria n-au existat camere de gazare, crematorii sau laboratoare, în care s-ar fi făcut experienţe pe corpuri umane!

Istoria e ceva serios şi nu un joc! Cum pot fi supuse spre examinare datele recensămîntului din 1939 din România şi să se constate că pînă în 1944 au fost ucişi atîţia sau atîţia evrei.

Se trece cu vederea însă faptul că în ajun de război majoritatea evreilor s-au retras în URSS, iar cu venirea ruşilor, în 1944, s-au întors şi ei.

Consultaţi documentele de arhivă din perioada 1944-1956 ale Consiliului de Miniştri al RSSM, Sovietului Suprem al RSSM, documentele de arhivă ale CC al PCM şi comitetelor raionale ale PCM, documentele CC al ULCTM şi ale comitetelor raionale ale ULCTM şi vă veţi convinge că în Basarabia respectiva comunitate avea după război aproape 48% din toate posturile de conducere ale RSS Moldoveneşti, începînd cu NKVD, finanţe, procuratură, judecătorie, medicină, transport, cultură şi terminînd cu toate depozitele de bunuri materiale (cu modeste excepţii).

De unde s-au luat aceştia, domnule? Parcă ziceaţi că i-au ucis călăii români!!! Şi dacă i-au omorît unde le sînt mormintele, osemintele?

Cel puţin în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc nici un holocaust în perioada 1939-1944!

Alături de alţii au fost ucişi şi reprezentanţi ai comunităţilor minoritare, inclusiv a celei cu pricina, dar în majoritatea cazurilor – pentru implicare activă de partea sovieticilor.

În lagăre sau ghetouri nimereau nu după naţionalitate, ci după gradul infracţiunii comise.

Anume din acest motiv, în lista celor internaţi erau tot soiul de borfaşi, speculanţi, sectanţi, criminali ordinari şi duşmani politici activi.

 

ocupantÎn Arhiva Naţională a RM se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină asupra perioadei aflării lui Ion Antonescu în Basarabia şi Transnistria.

Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 categorii:

  • documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, ale corpurilor de armată şi ale altor structuri statale din respectiva perioadă;

  • documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

     

 

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice), în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cât şi sovietice se întâlnesc şi documente germane.

În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la sfîrşitul anului 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat şi caracterizat ca un dictator necruţător, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei.

Această afirmaţie însă, nici pe departe, nu corespunde adevărului istoric.

Termenul „antisemit” într-o descifrare mai populară ar însemna „cel ce nu-i iubeşte pe evrei”. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez” etc.

Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc.

Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta.

Un argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /secţia militară/ intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal”. Limitele cronologice ale dosarului sînt 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul 706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată cu numărul 20, pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa  diferiţilor particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vîndute. De către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R”.

Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face.

Execuţie – Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceea ce eventual s-a comis. Va discuta cu mine”.

Comentariile cred că sunt de prisos. Totuşi, în textul acestei rezoluţii, cititorul a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvîrşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan.

Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sîngeros război pe care l-a cunoscut omenirea.

Este binecunoscut faptul, că conceptul de comunism are naţionalitate, că în 1940 cînd în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (citeşte ocupat – Al. M.) armatele sovietice, populaţia de origine evreiască le-a întîlnit cu nespusă bucurie şi entuziasm.

După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii fiind lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de instigări.

Astfel în „Lista Centrului de partid”, plasat pe teritoriul Moldovei de autorităţile sovietice, din cele nouă persoane trimise ca membri ai partidului comunist român, şase erau evrei, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care pînă la război avea funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

 

 

Cei şase erau:

 

 

1)   Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască, cu documente false, pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;

2)  Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (probabil ivrit – Al. M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;

3)   Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;

4)  Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;

5)  Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna;

6)      Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici .

 

Aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimele locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM.

Acest lucru înseamnă că în 1941, cînd Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva statului român.

Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în asemenea situaţie nu mai contează de ce naţionalitate sînt ei !

Probabil că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spioni a dispărut fără urmă.

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse în baza documentelor aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.

Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă.

Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii între lagărele de muncă sau ghetourile din Basarabia şi Transnistria şi lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc., dar nu prea reuşesc, fiindcă este aberant să faci asemenea comparaţii !

În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite teste pe corpurile umane ale deţinuţilor, pe cînd în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria se lucra la drumuri, şosele, tranşee, fortificaţii, se efectuau alte munci de folos obştesc etc.

La 12 aprilie 1944 guvernul de la Kremlin a cerut capitularea necondiţionată a României şi semnarea armistiţiului, care prevedea între altele: întoarcerea armelor contra Germaniei fasciste şi a Ungariei hortiste şi alianţa cu armatele Naţiunilor Unite;graniţa dintre URSS şi România să fie cea de după 28 iunie 1940; contribuţie de război în valoare de 300 milioane de dolari; înapoierea prizonierilor; libera deplasare a trupelor sovietice în România şi asigurarea acestora cu alimente şi muniţii etc..

Guvernul lui Ion Antonescu a respins condiţiile de armistiţiu. Ca urmare s-a intensificat colaborarea forţelor opoziţioniste, care în iunie 1944 formează Blocul Naţional – Democratic.

Liderii Blocului au convenit, de comun acord cu regele Mihai, ca răsturnarea guvernului Antonescu să fie fixată pentru 26 august. Declanşarea ofensivei trupelor sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău, la 20 august, a grăbit evenimentele.

La 23 august Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au venit la Palatul Regal. Din ordinul regelui Mihai I cei doi au fost arestaţi şi închişi într-o încăpere izolată.

La 2 septembrie 1944 foştii conducători ai României au fost transportaţi la Moscova, unde au fost supuşi unor anchete şi torturi.

În aprilie 1946 sînt aduşi în ţară şi în luna mai judecaţi.

Guvernul procomunist de la Bucureşti a numit acest proces „procesul marii trădări naţionale”.

Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, se spunea:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atîta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă pînă la banul nostru, de la suflet pînă la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atîta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi !”

 

Autor:  Al.Moraru, Revista Moldova Noastra – Chisinau

Bibliografie:   Luptători pentru fericirea poporului, culegere sub red. D. E. Şemiakov, editura Cartea Moldovenească, Chişinău 1985

 

 

 


07/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: