BASARABIA – 200 DE ANI DE INSTRAINARE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

ISTORIE RESTITUITA: Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică din Basarabia. VIDEO

 

 

 

 

“Arcașii lui Ștefan” sau Organizația Națională din Basarabia (O.N.B.)  a fost o organizație antisovietică din Basarabia, județul Soroca, înființată în 1945 de către pedagogii Vasile Bătrânac, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan și studentul Școlii Pedagogice din Soroca Nichita Brumă.

 

 

 

TOLERANŢA BUNĂTĂŢII NOASTRE

 

 

 

 

Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică după 1944 se cunoaşte extrem de puţin.

În perioada sovietică era interzis să se scrie despre aceasta, iar cel care încerca acest lucru, în cel mai bun caz, era băgat la balamuc.

Mecanismul sovietic de propagandă şi agitaţie ne-a pus pe tavă o minciună gogonată care afirma că în Basarabia anului 1940 şi mai tîrziu, după 1944, nu a existat o rezistenţă antisovietică, iar populaţia locală i-a aşteptat ani de zile pe sovietici să ne ocupe, pardon să ne „elibereze”.

Pentru relevarea unor astfel de neadevăruri au fost valorificate toate mijloacele de propagandă şi de forţă ale URSS.

Pentru a nega lupta antisovietică din Basarabia, au fost scrise tone de maculatură „istorică”, turnate sute de filme „documentare” şi artistice, mobilizaţi pictorii, sculptorii, scriitorii, compozitorii, într-un cuvînt toţi care puteau contribui la falsificarea organizată a unui adevăr istoric.

Şi nu e de mirare că după 1989 nimeni dintre aceşti corifei nu au fost traşi la răspundere pentru încercarea de a îndobitoci un popor întreg (faptă care, din păcate, nu este considerată o crimă).

Lucrările acestora nu au fost supuse aprecierii din partea unei comisii nepărtinitoare pentru a fi clasate la compartimentul erori grave asupra adevărului istoric. Nimănui nu i-a fost retras titlul ştiinţific.

Şi cred că nu e corect. De ce un inginer, dacă a construit o casă care s-a prăbuşit este tras la răspundere?

De ce un farmacist, dacă a eliberat un medicament dăunător este tras la răspundere, dar un istoric, un scriitor care a scris minciuni în scopul justificării unei ocupaţii străine, nu este pus în faţa justiţiei?!

Fără îndoială, au existat şi oameni care s-au bucurat mult şi au susţinut venirea sovieticilor peste noi.

O bună parte din aceştia erau reprezentanţii comunităţilor minoritare din Basarabia.

Pe parcursul tuturor perioadelor istorice, în majoritatea cazurilor, ei au fost pe poziţii diametral opuse celor ale populaţiei autohtone. În multe cazuri au făcut front comun pentru a-şi impune propriile interese poporului care i-a primit. Întru susţinerea celor afirmate voi da cîteva nume ale luptătorilor  pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia (naţionalitatea cred că o veţi deduce):

 

 

 

1)    S. Krusser (1893-1919);

2)    Ivan Ivanovici Radcenco (1874-1942) născut în or. Konotop, regiunea Cernigov;

3)    Semion Grigorievici Roşali (1896-1917) născut în Petersburg;

4)    Ivan Fedorovici Fedico (1897-1939) născut în satul Hmeliovo, gubernia Poltava;

5)    Daniil Semionovici Ridel (1884-1933) din Corneşti, Bălţi;

6)    Samuil Samuilovici Bantke (1898-1937) din Chişinău;

7)    Piotr Ivanovici Baranov (1892-1933) din Petersburg;

8)    Evghenii Mihailovici Venedictov (1895-1918) născut în or. Melenchi, gubernia Vladimir;

9)    Gaspar Karapetovici Voscanov (1886-1937);

10)    Ilia Ivanovici Garcavîi (1888-1937) din s. Musiencovo, gubernia Ecaterinoslav;

11)    Filip Iacovlevici Levinzon (1893-1937) din or. Orhei;

12)    Mihail Livovici Meerson (1893-1918) din Chişinău;

13)    Iacov Denisovici Melioşin (1884-1918) din s. Polavscoie, gubernia Reazani;

14)    Fedor Ivanovici Rogov (1885-1958) născut în s. Iamscaia, gubernia Kursk;

15)    Asen Vasilievici Hristiev (1884-1924) născut în or. Sofia (Bulgaria);

16)    Iosif Isaacovici Badeev (1880-1937) din or. Orhei;

17)    Samuil Marcovici Bubnovschii (1902-1937) din Chişinău;

18)    Vasilii Dementievici Gherasimenco (1902- 1972) născut în s. Nestaita,  gubernia Herson;

19)    Serghei Victorovici Krivoşeev (1904-1971) născut în s. Novo-Grigorievca, raionul Pavlodar, regiunea Dnepropetrovsk;

20)    Ivan Polievchivici Malinin (1904-1942) născut în s. Zasuhino, gubernia Tveri;

21)    Ivan Semenovici Fadeev (1913) născut în s. Nababino, regiunea Novosibirsk;

22)    Andrei Ivanovici Cliuşnikov (1896-1924) din gubernia Reazan;

23)    Haia Nahmanovna Livşiţ (1903-1929) din Basarabia;

24)    Israel Marcovici Morghenştein (1903-1941) din Soroca;

25)    Alexandr Borisovici Rubinştein (1883-1941) din Chişinău;

26)    Solomon Samuilovici Timov (1898-1943) din Rezina;

27)    Abram Naumovici Talmazan (1901-1941) probabil din s. Talmaz (deoarece este binecunoscut faptul că mulţi conaţionali ai respectivului, din anumite considerente, luau numele localităţii din părţile locului – Chişinevskii, Benderskii, Beliskii, Maşcauţan etc.)

28)    Ivan Fedorovic Şimcov (1892-1961) din s. Pocrovscoe, regiunea Herson ş.a.m.d.

 

 

Unii ar putea fi şocaţi să citescă unele nume cunoscute pe care, anterior, le considerau a fi originare din Moldova.

Spre exemplu, numele Fedico, Venedictov, Melioşin, puteau fi considerate ca provenind din Străşeni sau Nisporeni.

Nu fraţilor – sînt din guberniile Poltava, Vladimir şi, respectiv, Reazan din Ucraina şi Rusia. Faptul că sînt consideraţi „de-ai noştri” este meritul mecanismului de propagandă sovietic, care, pentru a ne face să credem astfel, a valorificat la maximum şcoli, cărţi, filme şi metode draconice de falsificare a adevărului.

Adevărul este că pe tot parcursul istoriei acestui petic de pămînt, rupt din trupul Moldovei, comunităţile minoritare de aici au avut sprijinul imperiului ţarist, apoi al celui sovietic.

Unele structuri oculte internaţionale au promovat şi au impus băştinaşilor un sistem social-politic, juridic şi cultural străin românilor din părţile locului.

S-a depus un efort considerabil pentru a lichida sau cel puţin distorsiona tot ce e naţional în Basarabia.

Istoria a fost falsificată prin intermediul peniţei celor veniţi şi a multor cozi de topor, strămoşii cărora s-au stabilit în Basarabia ceva mai înainte decît respectivii venetici.

Numai aberaţiile despre holocaust în Basarabia şi Transnistria cîte minciuni conţin. Coborîndu-ne la nivelul minciunii „ştiinţifice” putem ajunge să credem că soldaţii români lucrau zi şi noapte la camerele de gazare şi cuptoare, băgînd cu lopata în interiorul cuptoarelor evrei. Chiar şi istoricii care nu au vizitat niciodată o arhivă ştiu că în Basarabia şi Transnistria n-au existat camere de gazare, crematorii sau laboratoare, în care s-ar fi făcut experienţe pe corpuri umane!

Istoria e ceva serios şi nu un joc! Cum pot fi supuse spre examinare datele recensămîntului din 1939 din România şi să se constate că pînă în 1944 au fost ucişi atîţia sau atîţia evrei.

Se trece cu vederea însă faptul că în ajun de război majoritatea evreilor s-au retras în URSS, iar cu venirea ruşilor, în 1944, s-au întors şi ei.

Consultaţi documentele de arhivă din perioada 1944-1956 ale Consiliului de Miniştri al RSSM, Sovietului Suprem al RSSM, documentele de arhivă ale CC al PCM şi comitetelor raionale ale PCM, documentele CC al ULCTM şi ale comitetelor raionale ale ULCTM şi vă veţi convinge că în Basarabia respectiva comunitate avea după război aproape 48% din toate posturile de conducere ale RSS Moldoveneşti, începînd cu NKVD, finanţe, procuratură, judecătorie, medicină, transport, cultură şi terminînd cu toate depozitele de bunuri materiale (cu modeste excepţii).

De unde s-au luat aceştia, domnule? Parcă ziceaţi că i-au ucis călăii români!!! Şi dacă i-au omorît unde le sînt mormintele, osemintele?

Cel puţin în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc nici un holocaust în perioada 1939-1944!

Alături de alţii au fost ucişi şi reprezentanţi ai comunităţilor minoritare, inclusiv a celei cu pricina, dar în majoritatea cazurilor – pentru implicare activă de partea sovieticilor.

În lagăre sau ghetouri nimereau nu după naţionalitate, ci după gradul infracţiunii comise.

Anume din acest motiv, în lista celor internaţi erau tot soiul de borfaşi, speculanţi, sectanţi, criminali ordinari şi duşmani politici activi.

 

În Arhiva Naţională a RM se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină asupra perioadei aflării lui Ion Antonescu în Basarabia şi Transnistria.

Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 categorii:

• documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, ale corpurilor de armată şi ale altor structuri statale din respectiva perioadă;

• documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

   

 

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice), în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cât şi sovietice se întâlnesc şi documente germane.

În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la sfîrşitul anului 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat şi caracterizat ca un dictator necruţător, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei.

Această afirmaţie însă, nici pe departe, nu corespunde adevărului istoric.

Termenul „antisemit” într-o descifrare mai populară ar însemna „cel ce nu-i iubeşte pe evrei”. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez” etc.

Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc.

Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta.

Un argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /secţia militară/ intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal”. Limitele cronologice ale dosarului sînt 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul 706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată cu numărul 20, pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa  diferiţilor particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vîndute. De către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R”.

Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face.

Execuţie – Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceea ce eventual s-a comis. Va discuta cu mine”.

Comentariile cred că sunt de prisos. Totuşi, în textul acestei rezoluţii, cititorul a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvîrşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan.

Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sîngeros război pe care l-a cunoscut omenirea.

Este binecunoscut faptul, că conceptul de comunism are naţionalitate, că în 1940 cînd în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (citeşte ocupat – Al. M.) armatele sovietice, populaţia de origine evreiască le-a întîlnit cu nespusă bucurie şi entuziasm.

După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii fiind lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de instigări.

Astfel în „Lista Centrului de partid”, plasat pe teritoriul Moldovei de autorităţile sovietice, din cele nouă persoane trimise ca membri ai partidului comunist român, şase erau evrei, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care pînă la război avea funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

 

 

Cei şase erau:

 

 

1)   Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască, cu documente false, pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;

2)  Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (probabil ivrit – Al. M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;

3)   Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;

4)  Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;

5)  Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna;

6)      Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici .

 

Aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimele locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM.

Acest lucru înseamnă că în 1941, cînd Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva statului român.

Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în asemenea situaţie nu mai contează de ce naţionalitate sînt ei !

Probabil că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spioni a dispărut fără urmă.

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse în baza documentelor aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.

Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă.

Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii între lagărele de muncă sau ghetourile din Basarabia şi Transnistria şi lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc., dar nu prea reuşesc, fiindcă este aberant să faci asemenea comparaţii !

În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite teste pe corpurile umane ale deţinuţilor, pe cînd în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria se lucra la drumuri, şosele, tranşee, fortificaţii, se efectuau alte munci de folos obştesc etc.

La 12 aprilie 1944 guvernul de la Kremlin a cerut capitularea necondiţionată a României şi semnarea armistiţiului, care prevedea între altele: întoarcerea armelor contra Germaniei fasciste şi a Ungariei hortiste şi alianţa cu armatele Naţiunilor Unite;graniţa dintre URSS şi România să fie cea de după 28 iunie 1940; contribuţie de război în valoare de 300 milioane de dolari; înapoierea prizonierilor; libera deplasare a trupelor sovietice în România şi asigurarea acestora cu alimente şi muniţii etc..

Guvernul lui Ion Antonescu a respins condiţiile de armistiţiu. Ca urmare s-a intensificat colaborarea forţelor opoziţioniste, care în iunie 1944 formează Blocul Naţional – Democratic.

Liderii Blocului au convenit, de comun acord cu regele Mihai, ca răsturnarea guvernului Antonescu să fie fixată pentru 26 august. Declanşarea ofensivei trupelor sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău, la 20 august, a grăbit evenimentele.

La 23 august Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au venit la Palatul Regal. Din ordinul regelui Mihai I cei doi au fost arestaţi şi închişi într-o încăpere izolată.

La 2 septembrie 1944 foştii conducători ai României au fost transportaţi la Moscova, unde au fost supuşi unor anchete şi torturi.

În aprilie 1946 sînt aduşi în ţară şi în luna mai judecaţi.

Guvernul procomunist de la Bucureşti a numit acest proces „procesul marii trădări naţionale”.

Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, se spunea:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atîta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă pînă la banul nostru, de la suflet pînă la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atîta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi !”

 

Autor:  Al.Moraru, Revista Moldova Noastra – Chisinau

Bibliografie:   Luptători pentru fericirea poporului, culegere sub red. D. E. Şemiakov, editura Cartea Moldovenească, Chişinău 1985

 

 

 

Publicitate

FENOMENUL EMIGRARII IN BASARABIA TARISTA

 Harta Moldovei dintre Prut si Nistru  (Basarabia)

 

 

 

Emigrările în Basarabia Ţaristă

 

 

Tocmai pentru a slăbi acest bloc compact, principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei, net favorabil românilor.

Pentru aceasta, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atâţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.

În vederea obţinerii unui succes cât mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.

Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei.

Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.

Nu puţine erau cazurile când ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sângerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului.

În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei.

Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. (1) Mişcarea ajunsese atât de intensă, încât la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerându-le stoparea ei.

Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se până spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut. (2)

Dar şi după aceea continuarea lor era posibilă. La începutul secolului al XX-lea, sătenii din Verejeni îşi justificau astfel acţiunea faţă de guvernatorul provinciei: „Mizeria din cale afară de grea, lipsa de pământ, sărăcia ne-au silit să ne părăsim patria, scumpa noastră Basarabie, şi să plecăm într-un ţinut cu desăvârşire străin, necunoscut, numai ca să avem o bucată de pâine, şi să nu pierim cu copiii noştri de foame şi de frig.” (3)

Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia. (4)

Ajunşi în adâncul Rusiei şi pierduţi între străini, ţăranii români dispăreau cu desăvârşire în masa acestora. Expulzările românilor peste Nistru erau astfel descrise în 1896, conform mărturiei scriitorului rus Starostavski: „Coloniştii moldoveni, crescuţi în alte împrejurări, veniţi acolo pentru a-şi găsi o patrie mai bună, au găsit în loc de rai, cum li s-a făgăduit, nevoie, boală şi moarte.

Un şir lung de morminte de-a lungul ţărmului Caucazului, iată tot ce a rămas din această nereuşită colonizare.” (5) „În timpul călătoriei şi mai ales pe locurile noi, coloniştii duceau lipsuri mari.

Din pricina subalimentaţiei şi condiţiilor antisanitare, se răspândeau în mijlocul lor diferite boli epidemice, creştea mortalitatea. Şeful secţiei de strămutări din regiunea Semipalatinsk a menţionat în octombrie 1910 că bieţii basarabeni… «în cel mai bun caz se vor plânge amar de soarta lor, în cazul cel mai rău vor pieri de scorbut şi tifos.»” (6)

De aceea, aproximativ 40% dintre aceşti nenorociţi se întorceau în satele lor. (7)

Totuşi, în timpul primului război mondial, o misiune militară română la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, a găsit în regiunea învecinată oraşului circa 30.000 de agricultori români, care cereau cu disperare să fie repatriaţi. (8)

Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.” (9)

Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.” (10)

Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” (11)

Însuşi ţarul Alexandru I îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.” (12)

Perspectivele erau înspăimântătoare. Cneazul Kurakin arăta: „Va fi cu adevărat regretabil dacă această ţară populată din abundenţă până acum, pentru dobândirea căreia statul a plătit scump, va trebui în cele din urmă să rămână pustie.” (13)

În 1816, Kiseliov se adresa în acest sens ţarului: „Am dori ca Măria Voastră să dea ordin pentru a face calcule, din care să se vadă câţi locuitori au fost la încheierea păcii, câţi bulgari au trecut la noi, câţi au rămas mai apoi, şi câţi dintre ei au plecat înapoi, preferând guvernarea turcească în locul guvernării noastre.” (14)

Între 1816, când Bahmetiev a efectuat recensământul populaţiei Basarabiei, şi 1818, când el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane.

Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” (15) Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.

Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.” (16)

Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii. (17)

Câţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat.

Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete. (18)

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” (19)

Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia. Dar despre felul cum au decurs colonizările şi cât de intense au fost ele în Basarabia, vedem în articolul Colonizările în Basarabia Ţaristă.

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa:Istoria md.

Note:
1    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 457.
2    Ibidem.
3    Ibidem, p. 622.
4    Ibidem, p. 456.
5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 211.
6    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 622.
7    Ibidem.
8   1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1986, p. 495.
9   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 87.
10  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 159.
11  Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 3.
12  Ştefan Ciobanu, La continuité Roumaine dans la Bessarabie annexée en 1812 par la Russie, Bucarest, 1920, p. 11.
13  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 116-117.
14  Ibidem, p. 117.
15  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 93.
16  Mihai Adauge, op. cit., p. 117.
17  Ion Nistor, op. cit., p. 183.
18  Anton Crihan, op. cit., p. 87.
19  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 11.