CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Senzația că în urma liniștii va veni furtuna. Mărturiile unei profesoare care predă Istoria Românilor la o şcoală din Transnistria ocupată de armata rusă. VIDEO

 

Mărturiile unei profesoare de Istoria Românilor de la Tiraspol. „Este o senzație că în urma liniștii începe furtuna”

 

Într-un interviu pentru Radio România Chișinău, Veronica Pozneac, profesoară de Istoria Românilor la Liceul „Lucian Blaga”  din Tiraspol, a vorbit despre problemele cu care se confruntă aceste instituții, cum e să fii profesor de Istoria Românilor în Transnistria, despre luptele continue pe care le duc acolo dascălii împreună cu copiii în numele adevărului și limbii române.

Conform deciziilor protocolare semnate, în luna decembrie, de către reprezentanții Chișinăului și ai Tiraspolului, școlile cu predare în limba română din stânga Nistrului ar trebui să funcționeze nestingherit, iar pedagogii, elevii și părinții acestora să nu mai fie persecutați.

După semnarea acordurilor, Tiraspolul a redus chiria pentru sediile școlilor, la o mie de lei pe lună, după ce liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, spre exemplu, achita 600 de mii de lei pe an. Atmosfera este una aparent calmă, spun profesorii din stânga Nistrului, dar experiența îi învață să fie vigilenți.

Veronica Pozneac predă Istoria Românilor de aproape trei decenii, dintre care, de peste 20 de ani la Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol. Fiecare zi a românilor din stânga Nistrului este o adevărată luptă. Sunt supuși la presiuni constante din partea așa-numitelor autorități transnistrene, așa încât de la 900 de elevi, cât studiau în 2004 la liceul ”Lucian Blaga” acum sunt doar 150. Presiunile îi determnă să se solidarizeze și mai mult pentru salvarea școlii.

”Au fost și nopți nedormite, au fost și lacrimi amare. După 2004 când a fost devastată școala, jumătate de an am făcut naveta împreună cu copiii. Mergeam câte o oră într-o direcție, schimbând trei transporturi. Era foarte greu, era iarnă și frig. Dar am reușit, am rezistat, am făcut tot posibilul să păstrăm școala și asta și ăsta este principalul scop al nostru, al profesorilor”, spune Veronica Pozneac.

Nu se consideră erou, ci mai degrabă un om care are de dus o misiune și una nu ușoară în condițiile în care la liceu vin copii care, anterior, au studiat în alte școli din stânga Nistrului unde se predă istoria Rusiei sau a ținutului natal, cum este numită, o istorie supusă propagandei ruse.

„Ei vin cu niște concepții gata formate, greșite. Un simplu exemplu vă pot da. Acești copii consideră că provin de la  slavi. Când le spunem că noi venim de la daci și geți ei nu știu cine sunt aceștia.  Atunci când le spunem că suntem frați cu România, e clar că sunt niște emoții, pe undeva chiar opuse. Ca să-i formezi este nevoie de foarte multă muncă, de multe exemple. Acasă buneii sau chiar părinții  uneori neagă ceea ce le spunem noi la școală. Este o muncă colosală, este foarte greu dar ne bucurăm că totuși se trezesc. Terminând liceul sau facultatea ei spun mulțumesc că uite am nimerit aici și am aflat adevărul și nu minciunile care se spuneau până acum”, a povestit profesoara.

După semnarea deciziei între Chișinău și Tiraspol prin care chiria pentru clădirea în care activează Liceul Lucian Blaga a fost redusă de la 600 de mii de lei pe an la o o mie de lei pe lună, situația este una, aparent, calmă spune, în continuare, Veronica Pozneac.

„Au mai pus niște semnături, dar undeva este o senzație că în urma liniștii începe furtuna. Nu aș putea spune că această liniște aduce calm în suflet. Stăm și așteptăm ca ceva rău neapărat stă gata să se întâmple”, mărturisește Veronica Pozneac.

Amintim că  în stânga Nistrului activează 8 școli cu predare îm limba română subordonate Chișinăului. Ca urmare a migrației, dar în cea mai mre parte ca urmare a presiunilor constante din partea administrației ilegale de la Tiraspol, în ultimii 10 ani numărul elevilor la aceste instituții a scăzut de la aproximativ 5.000 la mai puțin de 800.

 Ina Guțu

http://radiochisinau.md/interviu-marturiile-unei-profesoare-de-istoria-romanilor-de-la-tiraspol-este-o-senzatie-ca-in-urma-linistii-incepe-furtuna

Audio:

 

 

 

VIZIONAŢI ŞI:

 

Publicitate

13/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

19 martie 1907 – Parlamentul Ungariei a votat legile şcolare (Legile Appónyi), în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar

 

 

CENTENARUL MARII UNIRI. DIN CAUZELE PROFUNDE ALE UNIRII

 

 

 

 Cu 111 ani în urmă, în data de 19 martie 1907,  Parlamentul ungar vota legile şcolare (Legile Appónyi) vizând desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace şi sârbe şi înlocuirea lor cu şcoli de stat cu limba de predare maghiara, în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar (19.III/1.IV)

Legile Appónyi veneau  în continuarea altor reglementări care după  creerea statului dualist austro-ungar  în 1867, urmăreau creerea unui cadru legal pentru maghiarizarea forţată şi desfiinţarea ca naţiune a românilor majoritari în Transilvania.

 Transilvania intrând atunci sub stăpânirea directă a Ungariei, guvernele de la Budapesta s-au axat de la început pe principiul creerii unui stat uninaţional, oficializând în consecinţă mai vechea politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare aflate sub stăpânirea sa, în principal a celor 3 milioane de români majoritari între naţionalităţile care trăiau aici şi care erau supuşi unei deznaţionalizări ridicate la rangul de politică de stat.

    Din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre corifeii politicii de maghiarizare, conţii Iuliu Andrássy, ministru de interne, şi Albert Appónyi, ministru al cultelor şi instrucţiunii, s-a elaborat un voluminos tratat intitulat (în traducere) „Românii din Ungaria”, Budapesta, 1907, 953 p., semnat de Antal Huszár, translator în ministerul de interne, care conţinea planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor ca naţiune.

Tratatul a fost tipărit în număr de doar 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, având caracter strict secret şi confidenţial, şi a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice ale învăţământului ale lui Appónyi.

Se pare că în Ungaria nu i se poate da de urmă, în schimb în România există două exemplare, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (ca să nu existe nici un dubiu, are pe ea şi semnătura autografă a autorului), al doilea la Biblioteca Academiei Române.

Statul Ungar a pus în aplicare în perioada 1867- 1918  un complex de  legi  al căror scop era maghiarizarea şi desfiinţarea ca naţiune a românilor ardeleni.   

După realizarea dualismului, în 1867, în luna decembrie a acestui an, Imperiul austro-ungar a adoptat o nouă Constituţie.

În problema naţională, Constituţia a fost completată de Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, cu denumirea oficială „Despre regularea amănunţită a uniunii Ungariei cu Transilvania” (articolul de lege 43 din 1868) şi cu Legea de naţionalităţi, sau „Despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor” (articolul de lege 44 din 1868), legi sancţionate la 6 decembrie 1868; legi care au ajuns a ordona menţinerea privilegiilor unora şi a introduce măsuri excepţionale în folosul hegemoniei ungare, în fond, actul „uniunii” devenind în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta o armă împotriva poporului român.

Legea de naţionalităţi a proclamat existenţa unei singure naţiuni politice, „indivizibila, unitara naţiune maghiară” şi a declarat limba maghiară ca singura limbă oficială, prevăzând şi posibilităţi de „întrebuinţare oficială” a limbilor naţionalităţilor, ceea ce însă nu s-a respectat.

O Lege electorală aspră, din 1868, diferită de cea aplicată în Ungaria, şi mai mult agravată prin modificările din 1874, la care se adăugau abuziva şi nedreapta arondare a cercurilor electorale în zonele locuite compact de români, teroarea, falsurile şi presiunile administrative în timpul campaniilor electorale, a făcut ca doar un număr infim de deputaţi români să fie aleşi în Parlamentul Ungariei.

O lege în virtutea căreia, datorită sensului, nu s-a recunoscut dreptul de vot decât la 3,3% din populaţia Transilvaniei, în timp ce în Ungaria beneficiau de acest drept 6,5%, baza dreptului electoral formându-se după alte criterii. Cu ajutorul unei confuzii intenţionate în dispoziţiile principale ale legii electorale, ungurii şi-au făcut parlamentele, au declarat „uniunea” legală şi au creat legile de maghiarizare şi asuprire pentru majoritatea populaţiei Ungariei.

În ceea ce priveşte instrucţiunea publică, pentru 3 milioane de români transilvăneni, 2/3 din populaţie, şi deci o masă imensă de contribuabili, guvernanţii unguri nu au întreţinut şcoli de stat în limba română.

Sarcina întemeierii şi susţinerii şcolilor a revenit Bisericii Române – prin cele două confesiuni – sprijinită de instituţii financiare, culturale şi fundaţii româneşti, atâtea câte erau. După date statistice din anul şcolar 1891/1892, Biserica Românească întreţinea în Transilvania, din mijloacele sale proprii, 3083 şcoli primare, 4 şcoli civile de fete, 5 şcoli secundare, 7 şcoli normale (preparandii), 7 seminarii pentru preoţi.

Comunităţile bisericeşti au făcut serioase eforturi pentru înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, aceasta socotind-o ca o datorie şi un drept al lor, drept pe care au căutat să şi-l asigure prin legile fundamentale ale statului.

Autonomia Bisericii Române fiind asigurată printr-o lege specială, constituind o piedică serioasă pentru progresul ungarismului, guvernul pentru a o ştirbi a dat ordonanţe care loveau în legi, iar parlamentul a votat legi care loveau în autonomia Bisericilor nemaghiare.

Şcolile confesionale susţinute din banii românilor au fost supuse unei presiuni formidabile, numărul orelor şi al disciplinelor în limba română fiind redus progresiv, în aceeaşi proporţie fiind introdusă predarea unor obiecte de învăţământ în limba maghiară.

Legea pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile primare (prima lege Tréfort, 1879), legea a doua Tréfort (1883), care impunea limba maghiară şi în şcolile secundare româneşti, Legea azilelor (grădiniţelor) de copii (1891), care îndatora pe toţi părinţii şi tutorii de a trimite copiii în vârstă de la 3 la 6 ani în „institutele azilului”, unde urmau să fie instruiţi în „exerciţii evlavioase” interconfesionale şi unde urmau să înveţe limba maghiară, încălcându-se prin această dispoziţie chiar drepturile sfinte ale mamei şi ale credinţei – sunt câteva din legile discriminatorii pentru învăţământul ungar doar în intervalul 1867-1900.

Ca urmare a acestei legislaţii pe teritoriul Ungariei, între 1867 şi 1892, numărul şcolilor nemaghiare a scăzut, în procente, de la 58% la 44%, iar numărul şcolilor maghiare a crescut de la 42% la 56%.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de Legile Apponyi pentru sistemul de învăţământ (1907). În art.12 din lege se preciza că guvernul are facultatea de a suprima orice şcoală românească, dacă acest lucru este reclamat de „interese superioare de stat”, iar hotărâre a ministrului de resort era inatacabilă.  

Diabolicul plan de maghiarizare a fost pus în aplicare imediat de guvernul ungar. În acelaşi an, 1907, prin cele două legi şcolare Appónyi, şcolile româneşti puteau fi desfiinţate oricând, „din raţiuni superioare de stat” (fără să se explice care sunt raţiunile), putând fi înlocuite cu şcoli de stat în limba maghiară; în 3 ani de zile de la aplicarea legii, şcolile româneşti s-au redus cu 600.

În institutele de învăţământ superior maghiare (româneşti nu putea fi vorba să existe – n.a.), nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, ci s-a interzis chiar folosirea ei şi în timpul pauzelor dintre orele de curs.

    În 1912, prin fals şi dezinformare a Vaticanului, a fost înfiinţată prin hotărârea parlamentului Ungariei Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog, încorporând şi 83 de parohii, 382 filii şi 172 cătune româneşti luate de la episcopiile româneşti ale Oradiei, Gherlei şi Blajului, cu un total de 73.225 de credincioşi. În bisericile episcopiei limba liturgică urma să fie maghiara.
   

O nouă lege maghiară de colonizare, votată de parlamentul ungar în 1910, sporea fondul de colonizări în Transilvania a unor ţărani aduşi din Ungaria, împroprietăriţi cu zeci de mii de hectare de pământ şi oferindu-li-se un trai mai mult decât decent, urmărindu-se spargerea masei compacte a românilor şi separarea complexelor româneşti de cele săseşti.
    După intrarea României în război în 1916 împotriva Austro-Ungariei, în anul 1917 acelaşi ministru al învăţământului, contele Appónnyi înfiinţează în Transilvania, la graniţa cu România, „Zona culturală”: pe toată lungimea graniţei cu România, din nordul Ardealului şi până jos la Dunăre; pe o adâncime în interior între 60-120 km, toate şcolile româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu şcoli de stat maghiare; românii au pierdut 1600 de şcoli.
   

Era pus într-un grav pericol însuşi viitorul naţiunii române. Noroc cu izbăvitorul an 1918.

  P.S. Observăm cum încă de multă vreme politicienii unguri au făcut din fals, minciună, dezinformare, o adevărată artă.

,,Moderaţii’’ politicieni maghiari din România de astăzi au avut de la cine învăţa şi ne dau oricând lecţii de perfidie.

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/08/actiuniperfide-ale-autoritatilor-ungariei-de-maghiarizare-a-romanilor-din-transilvania/

 

Sursa:

http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/centenarul-marii-uniri-din-cauzele-profunde-ale-unirii-cartea-secreta-maghiara-din-1907-un-atentat-la-existenta-nationala-a-romanilor-transilvaneni-133070.html

19/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

1940 – Anul remaghiarizării forţate aTransilvaniei de Nord

 

 

 

Intrarea lui Miklós Horthy la Satu Mare,   în toamna anului 1940. Ca o consecință a hotărârilor Dictatului de la Viena,   teritoriile nordice și vestice ale Transilvaniei au fost anexate la Regatul Ungar.

Foto: Intrarea lui Miklós Horthy la Satu Mare, în toamna anului 1940.

România a fost silită să cedeze Ungariei horthyste aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. Actul a fost impus de Germania nazistă şi Italia fascistă, sub titlul de „arbitraj”.

În 29 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României şi Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. Frontiera trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe.

 

 

Imagini pentru harta ardealului dupa dictatul de la viena

 

 

Dictatul punea în vedere guvernului român să evacueze teritoriul cedat în 15 zile şi prevedea asimilarea populaţiei româneşti în 6 luni, prin primirea naţionalităţii ungare.

În 30 august 1940, sub presiune italo-germană, România semna la Viena, acordul prin care  ceda Ungariei o parte din teritoriul transilvan.

România pierdea 42.360 de km pătraţi din Transilvania, cu o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români.

 

 

Imagini pentru harta ardealului dupa dictatul de la viena

 

 

După doar câteva zile, armata ungară intra în Oradea în frunte cu amiralul Horthy şi îşi continua înaintarea în aria desemnată în acord.

 

Foto: 6 septembrie 1940 –  Miklós Horthy la Oradea

Luarea în stăpânire a teritoriului cedat de statul român s-a făcut într-o atmosferă de teroare menită să-i determine pe români să ia calea refugiului.

 Ziarul american The New York Times estima că, deja în 3 septembrie, 7000 de români au părăsit Clujul, iar o comisie formată din italieni şi nemţi care supraveghea respectarea de către cele două guverne a prevederilor Arbitrajului de la Viena arăta că, în februarie 1943, unul din şase români părăsise Transilvania de Nord, ca urmare a expulzărilor sau a emigrării.

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănţuit represiunile împotriva populaţiei civile româneşti la Nuşfalău.

Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiţi să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la peste 200.000 la finalul lui 1943.

Vizitând Transilvania, în primăvara anului 1942, premierul ungur Kallay a anunţat un plan de zece ani pentru „reconstrucţia şi reabilitarea Transilvaniei” în care ungurii ar fi urmat a avea anumite drepturi speciale, „după toată suferinţa şi privaţiunile lor”.

În fapt, imediat după ce a luat în stăpânire Transilvania de Nord, administraţia ungară a acţionat în forţă pentru maghiarizarea zonei. Datele pe care le prezentăm în continuare sunt extrase din rapoartele şi recomandările pe care Guvernele Germaniei şi Italiei le-au înaintat României şi Ungariei urmare a investigaţiilor efectuate de diferite comisii, aşa cum sunt ele prezentate în volumul „Al doilea Război Mondial, Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944)”, editat de profesorul clujean Vasile Puşcaş, sub egida Fundaţiei Culturale Române.

Astfel, în 31 octombrie, Raportul Comisiei Altenburg-Roggeri consemna faptul că ungurii se dedaseră la omoruri în masă în Transilvania de Nord.

„Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către unguri”, se arată în raport.

Forfetar pe etnie

În februarie 1943, comisia Roggeri-Hencke constata că „în urma diverselor măsuri luate de Guvernul maghiar, situaţia economică a românilor din Transilvania de Nord a devenit atât de grea, încât în numeroase cazuri au fost lipsiţi de baza lor de existenţă.

Astfel, de exemplu, admiterea avocaţilor români la exercitarea activităţii lor profesionale este, prin aplicarea unor măsuri discriminatorii, foarte dificilă. (Autorităţile fiscale au calculat pentru avocaţii români un venit impozabil între 3.000 şi 25.000 de pengo, în timp ce ungurii sunt impuşi doar pe venituri între 2.400 şi 6.000 de pengo. Astfel, din 877 de avocaţi români, în doi ani au rămas 161).

Medicilor şi farmaciştilor români li se cerea o dovadă cu certificat asupra loialităţii lor naţionale, înainte de a li se acorda permisul şi dreptul de concesiune.

„Greutatea procurării unor astfel de certificate, expulzările, presiunile politice şi economice, au avut drept consecinţă o scădere simţitoare a numărului medicilor români din Transilvania…

După informaţiile româneşti, numai 12 farmacii din Transilvania ar mai fi încă în mâini româneşti, dintre care câteva sub conducerea unor curatori unguri.

Pentru lichidarea farmaciilor s-a acordat românilor un termen de numai 6 luni, în timp ce evreilor s-au acordat amânări până la 5 ani”, se arată în raport.

La fel, vânzători, meseriaşi, comercianţi, cât şi proprietari de cârciumi şi de tutungerii români suferă considerabil din cauza măsurilor administrative luate de autorităţile ungare. Numeroşi muncitori şi angajaţi români, făcând parte din diverse categorii, şi mai ales acei ce aveau situaţii de conducere, au fost concediaţi din întreprinderi din cauza originii lor etnice.

„Atât măsurile autorităţilor, cât şi concedieri în masă, pensionări pretimpurii (în parte cu micirea pensiei), transferări şi expulzări precum şi emigrări datorate unor cauze diverse au făcut ca numărul funcţionarilor şi angajaţilor români în adminsitraţia Transilvaniei de Nord să fie foarte redus”, se consemnează în raport.

Românii au rămas cu un singur liceu, la Năsăud

Dramatică a devenit în scurt timp situaţia şcolilor şi a bisericilor româneşti. Dintre cele 17 şcoli superioare care existau în august 1940, Guvernul ungar a menţinut ca şcoală de stat unică pentru minoritatea română, liceul român de la Năsăud.

Raportul arată că pentru românii din Transilvania de Nord, în număr de 1 milion 200 de mii de suflete, există 692 de şcoli primare de stat cu limba de predare română sau secţiuni româneşti pe lângă şcolile primare de stat ungare şi o şcoală secundară de stat.

În schimb, cei 970 de mii de unguri dispun de 766 de şcoli primare de stat, cu limbă de predare exclusiv ungară şi 54 de şcoli secundare.

„La Universitatea din Cluj, puţinii studenţi români sunt deseori expuşi la maltratări din partea studenţilor unguri, care au ajuns uneori până la a constrânge pe români, prin injurii şi acte de violenţă, să părăsească sălile de cursuri”, se arată în raportul comisiei italo-germane.

Şi Bisericile româneşti au fost atacate. Aproape toate episcopiile şi parohiile române au trebuit să suporte deposedări, mai ales de acele terenuri care le fuseseră atribuite prin reforma agrară română.

Cercurile conducătoare politice şi o mare parte chiar din populaţia ungară văd în reprezentanţii Bisericii ortodoxe căpeteniile naţionale române. „În octombrie 1942, în timpul demonstraţiilor antiromâneşti de la Cluj numeroase biserici au fost distruse sau profanate.

Preoţii ortodocşi au fost obiectul batjocurei publice fără ca autorităţile să fi intervenit cu eficacitate.

Dintre cele 442 de parohii ortodoxe ce existau în Transilvania de Nord în august 1940, nu se mai găsesc astăzi nici măcar jumătate.

Aceasta e datorită, în parte, lăsând la o parte numeroasele expulzări şi arestări de preoţi ortodocşi, emigrării în România a multor preoţi şi a credincioşilor lor; un anumit număr de parohii a fost suprimat de autorităţile ungare care vedeau în ele, de multe ori pe bună dreptate, creaţii oportuniste ale Guvernului român cu scopuri politice”, menţionează raportul Comisiei Roggeri-Hencke din 8 februarie 1943.

Nu în ultimul rând, în zelul remaghiarizării rapide a regiune, autorităţile ungare au interzis instituţiile culturale româneşti şi, cu mici excepţii, ziarele şi revistele în limba română au trebuit să-şi suspende publicarea.

 

 

Surse:

 – http://transilvaniareporter.ro/esential/desteptarea-unei-natiuni-la-multi-ani-transilvania-mea/

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/dictatul-de-la-viena-cum-a-fost-cedata-transilvania-catre-ungaria/

 

 

 

10/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: