CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ROMANII UITATI DIN KAZAHSTAN. VIDEO

 

 

 

 

SimleulSilvaniei1 300x225 Românii din Kazahstan

 

 

 

Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, ţară fostă sovietică din Asia Centrală, unde convieţuiesc cca.120 de naţionalităţi, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – “moldoveni”.

Majoritatea acestora provin din regiunile istorice româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei şi astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilaţi de populaţia locală.

Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni şi transnistreni nu se cunoaşte aproape nimic la nivelul societăţii kazahstaneze de astăzi. În această ţară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii şi “moldovenii” sunt două popoare distincte.

Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaţionalizare şi mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spaţiul URSS.

 

 

 

CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN

 

 

I. La sfârşitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan indică apariţia în jurul anului 1890 în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului a primelor “colonii pentru strămutaţi din raioanele cu populaţie deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau aduşi în mod organizat, dar şi voluntar, ţărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns şi ţărani din Bucovina de Nord (Cernauţi, Noua Suliţă), din majoritatea judeţelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componenţa Imperiului Ţarist.

Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Ţarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de ţărani români basarabeni au fost transmutaţi în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) şi Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk şi am întâlnit, după lungi căutări, urmaşi ai acelor ţărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune.

Ei mi-au relatat din povestirile părinţilor despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de ţăranii basarabeni până în Kazahstan, despre “surpriza neplăcută” pe care au avut-o aceştia când în loc de “pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre condiţiile extreme în care au trăit în primii ani (şi-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc.

În regiunea Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au intemeiat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care şi astăzi mai trăiesc urmaşi ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniţă, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Ţărus.

Am vizitat aceste sate izolate şi am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc şi obiceiurile tradiţionale.

 

 

 

Deportari3 300x222 Românii din Kazahstan

II. Valurile de deportări

După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.

1. 12-13 iunie 1941- Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale.

Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).

Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.

În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) şi Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941.

Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă, urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor 40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan.

Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia şi Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni şi alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă şi publicaţii de specialitate dupa 1990.

2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea, care prevedea “deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni“, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie“, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.

Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de “lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul).

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fasciştii”, de “apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor “deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operaţiunea s-a numit conspirativ “SEVER”/Nord şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea “deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.

Acţiunea a început la ora 04,00 şi s-a încheiat la ora 20,00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”.

La această operaţiune au participat 546 de “lucrători operativi” ai Securităţii, 1127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.

NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia.

Am cunoscut mai mulţi români basarabeni deportaţi în iulie 1949 şi aprilie 1951 în Siberia şi Kazahstan pe motiv de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităţi din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Aceştia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi.

De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile şi tradiţiile populare.

4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu “rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte “elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951.

Potrivit lui Brejnev, “în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-I dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: “…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti -1700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1100 de persoane“.

Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect “strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS “Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

III. Recrutările forţate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică.

Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus “recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului I s-au cerut “recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română.

 În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an.

 Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de “moldoveni” au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.

IV. Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hruşciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost aduşi la “lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare).

Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti “moldoveni”.

 Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau.

Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig…au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a “moldovenilor” la Desţelenit era trimiterea prin “detaşamentele de komsomoli”/tinerii comunişti, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la “ridicarea agriculturii si tarii sovietice”.

 În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.

V. Alte modalităţi prin care au ajuns românii basarabeni şi bucovineni în Kazahstan

– prin repartiţii ca specialişti şi forţă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituţiilor de învăţământ mediu şi superior (anii 60-80);

– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desţelenit sau obiectivele industriale şi minele de cărbune;

– atraşi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunţuri despre “marile şantiere sovietice” care existau în Kazahstan;

– urmare căsătoriilor mixte şi serviciului militar.

În total, urmare politicii sovietice de deznaţionalizare a românilor în Basarabia şi Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baştină), la sfarşitul anilor 80, peste 500 mii de “moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulţi “moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 şi în Kazahstan – 33.098.

VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 şi a mărturisirilor unor supravieţuitori, în timpul celui de-al II -lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari şi civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.

Cel mai mare lagăr a fost “Spassk nr. 99″, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului “Spassk”.

 Pe tot timpul funcţionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemţi, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română.

La aceştia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistraţi ca evrei, ucraineni, armeni, “moldoveni”.

În acest lagăr au fost concentraţi şi 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naţionalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenţie în lagarul Spassk nr. 99 au murit.

 Din totalul acestora, 827 au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă alţi cca.200 de prizonieri de alte naţionalităţi, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni.

Mai mulţi prizonieri “moldoveni” care au murit sunt înregistraţi separat de cei români.

Prizonierii morţi au fost înmormântaţi fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepţie, o inventariere clară în acest sens.

Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumaţi prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravieţuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncaţi” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropaţi în zăpadă.

La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autorităţile regiunii Karaganda şi a obţinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morţi în lagărele din Karaganda.

Astfel, la 9 septembrie 2003, preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morţi în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.

Deşi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriaţi în anii 50, există informaţii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferaţi în alte lagăre – “colonii de muncă”.

Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deţinuţi, de alte naţionalităţi) care ne-au povestit despre “foşti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucureşti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate şi prizonierii repatriaţi. Este posibil să existe astăzi urmaşi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistraţi oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.

 

COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI

 

Dacă înainte de destrămarea URSS “moldovenii” ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de naţionalităţi înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această ţară şi-a proclamat independenţa, mulţi s-au întors în Basarabia şi Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.

Aşa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/”moldoveni” erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -”moldoveni”. Majoritatea acestora trăiesc în localităţi situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările şi trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distribuţia româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).

În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunităţii românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia “Mărţişorului”, “Pastelui”, a “Zilei Nationale” a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociaţii/Societăţi culturale româneşti care să promoveze conştientizarea originii etnice comune a românilor si “moldovenilor” din Kazahstan, prezervarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor comune.

La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăieşte în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare româneşti “Românaş” la o şcoală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea oraşului Alma-Ata. Astăzi, “Românaş” este singurul ansamblu de dansuri româneşti din Asia Centrală şi are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice.

Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitaţi să participe pentru prima dată la un festival în România – Festivalul “La Fântâna Dorului” de la Şimleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.

La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociaţia Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executive este Mihail Groza. La ceremonia dedicata naşterii primei Asociaţii româneşti în această ţară au fost prezenţi doi artişti populari români – Dumitru Zamfira şi Mihai Căluşaru, prezenţi la Alma-Ata la un festival internaţional de folclor. Conform statutului, “Asociaţia s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si “moldovenii” sunt una şi aceeaşi naţie, vorbesc o limbă comună – limba română, au cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri comune”.

În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociaţiei care doresc să înveţe limba română.

Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociaţiei Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociaţiei ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorinţa de a stabili legături cu Ţara şi asociaţii similare din întreaga lume.

În prezent, Asociaţia se află în proces de reorganizare, ca urmare a apariţiei unui “curent moldovenesc” prin care se încearcă iarăşi dezbinarea comunităţii româneşti din Alma-Ata în români şi “moldoveni”.

Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, au continuat şi la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociaţie a românilor din Kazahstan – “Societatea Culturală Română DACIA” din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).

La sediul societăţii DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Şcolii Duminicale “Mihai Eminescu”.

O figură marcantă a comunităţii româneşti din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ’50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova.

Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ’50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o şcoală românească de pe malul Prutului.

Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română şi rusă prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a “moldovenilor”. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri şi sunt publicate periodic în presa locală.

Conducerea Societăţii DACIA a fost invitată şi a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romaneşti din Europa, Bucureşti, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul şi a intrat în contact cu lideri de asociaţii din întreaga Europă.

Începând cu anul 2002, din rindul comunităţii etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi şi studenţi de origine română din Kazahstan).

 În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimişi gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identităţii naţionale a conaţionalilor noştri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan şi sunt privite ca modalităţi concrete de sprijin din Ţară pentru existenţa identitară a acesteia.

În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această ţară, difuzat în câteva episoade pe TVR şi TVRI. Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.

În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunităţile româneşti din Karaganda şi Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu participarea unor artişti de la Ansamblul “Ciocarlia” din Bucuresti.

În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.

 

 

Vasile Soare,

fost ambasador al Romaniei in Kazahstan

 

 

29/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

TRANSILVANIA SI OCUPATIA MAGHIARA

Fişier:Siebenbuergen Karte.jpg

 

 

Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

 

 

Scurta istorie a Ungariei

 

Teritoriul Ungariei de astazi era locuit in trecut de triburi dacice, tracice si ilire. Imperiul Roman a cucerit acest teritoriu in anul 35 i.e.n, transformandu-l in  provincie sub numele de Panonia.

Intre anii 400 – 600 e.n., Panonia a fost invadata de popoare migratoare, precum hunii, ostrogotii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

 Hunii, condusi de Attila, au facut alianta cu Imperiul Roman, care i-a  folosit in luptele impotriva galilor.

In anul 453 Attila moare, o data cu el dezmembrandu-se si imperiul sau , iar hunii au fost alungati de catre triburile germanice ale lombarzilor si  gepizilor, care au pus stapanire pe acest teritoriu.

In jurul anului 560, avarii il cuceresc si il pastreaza sub controlul lor timp de 200 de ani.

A urmat o perioada de dominatie a francilor, a regatului slav Moravia Mare si a principatelor Balatonului pana in secolul IX, cand maghiarii au pastruns in Panonia.

 

 

  Invazia maghiarilor

 

Ungurii descind din ramura ugrica a familiei de triburi fino-ugrice,fiind  originari din Asia, din regiunea muntilor Altai.

 Erau mici de statura cu  pometii obrajilor iesiti in afara, ochii putin oblici, pielea de culoare mai inchisa, iar parul il purtau de obicei impletit in cozi.

Au patruns in Europa pe cursul mijlociu al Volgai si muntii Urali, iar mai apoi, in jurul anului 830 au trecut intre Don si Nipru , intrand in Campia Panonica prin trecătorile Carpaţilor Păduroşi din Nord, urmând văile cursurilor de apă din acea regiune.

Cele şapte triburi maghiare şi-au stabilit aşezările definitive pe locurile de la şes, ocolind regiunile muntoase, puţin prielnice felului lor de viaţă.

S-au asezat in campia Tisei in anul 896, unde au intalnit o populatie de limba latina, dar si sclavi aproape asimilati.

Acestia s-au autodenumit „maghiari”, insemnand „om / fiinta umana”.

Etimologia cuvântului folosit în limba română, isi are originea in limba turcă veche, On-Ogour, care se traduce prin Zece săgeţi.Etnonimul a aparut in diverse izvoare medievale  sub mai multe forme precum: „Uggroi”, „Ugry”, „Ungari”, „Hungari”.

 

 

 

Fişier:Hungarian migration.png
Harta migratiei ungurilor

 

 

I. Alföldul

 

Pe câmpiile întinse ale Panoniei – Alföldul cum îl numesc maghiarii – străjuite la răsărit şi la miază-noapte de munţii Bihorului şi ai Maramureşului, strămoşii ungurilor de azi au găsit cadrul cel mai prielnic  pentru  dezvoltarea lor  istorică.
„Pe această câmpie unită cu marea – zice marele poet naţional ungur Petöfi – mă simt acasă”, iar francezul Sayous prezintă următorul tablou sugestiv al legăturii inextricabile între unguri şi vastele câmpii ocupate de ei: „Adevărata patrie a maghiarului este Alföldul, câmpia joasă.

Acolo şi-au stabilit populaţiile cuceritorilor aşezările lor compacte sub Arpad; acolo, mai ales, trebuia să se împlinească, în cursul secolelor, istoria lor; acolo, această istorie, trăieşte şi astăzi în plenitudinea ei.”

 

 

II. …Şi Transilvania

 

Transilvania, cu platoul ei, cu depresiunile muntoase şi cu şirurile de munţi ce o înconjoară, din toate părţile, nu a fost deci, pentru poporul ungar – popor al şesului, popor al pustei – o împlinire geografică, după cum ea nu a fost nicio împlinire istorică.
În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident. De acest ţinut îi despărţeau pe unguri munţii acoperiţi de păduri.

Pentru ei, ţara Transilvaniei era un ţinut  aflat peste munţii acoperiţi de păduri: Ultrasilvaniae = Erdély (erdö = silva şi elu = ultra).
Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor din Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânirea lor.

Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge.

Ceea ce Alföldul reprezenta pentru strămoşii ungurilor de azi, pământul Transilvaniei reprezenta pentru strămoşii românilor, o citadelă de aparare împotriva atacurilor din afară.

În munţii împăduriţi şi în cetăţile de pe coline au rezistat populaţiile paşnice din Dacia Traiana invaziilor care s-au succedat în cursul veacurilor. Acolo s-a zămislit însăşi fiinţa neamului românesc.

 

 

III. Cucerirea Transilvaniei

 

Întreaga istorie a acestui ţinut, din clipa în care cuceritorii unguri şi-au întins stăpânirea asupra lui şi până în epoca contemporană, este un exemplu viu al voinţei sale neclintite de a-şi păstra nealterată românitatea.

Cucerirea Transilvaniei este cu mult ulterioară cuceririi Panoniei de către triburile maghiare.

Ea s-a înfăptuit în etape şi a fost urmarea unor lupte crâncene purtate de populaţiile româneşti cu noii năvălitori.
Aceste lupte, care s-au terminat cu actele de supunere ale populaţiilor româneşti din cele trei voievodate din Transilvania – sunt amintite pe larg în cântecele şi baladele populare ungare străvechi.

Timp de un secol au dus lupte aprige cu romanii pentru cucerirea Transilvaniei.
In Crisana era voievodatul condus de Menomorut, in Banat era voievodatul lui Glad, iar in Transilvania de nord–est cel al  lui Gelu Romanul.

Abia sub Ladislau cel Sfânt, care a domnit între anii 1077-1095, Transilvania a fost înglobată Ungariei (Röesler).
În voluminoasele memorii prezentate de unguri la Conferinţa de Pace din 1920, se spune textual: „Istoria Transilvaniei, după moartea Sfăntului Ştefan până în epoca Sfântului Ladislau, este învăluită într-o mare întunecime”.
Vechile cronici ungureşti au înlăturat în mare parte negura care învăluia acele timpuri, dar, fapt curios: tocmai ungurii se ocupă mai puţin de vechile lor cronici, adică de primele surse naţionale ungare privitoare la cucerirea Panoniei şi la supunerea teritoriilor de la răsărit.

 

 

IV. Luptele cu românii

 

Mult hulitul notar anonim al regelui Bela ne oferă o descriere, bogată în detalii, cu privire la luptele pe care cele trei triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud le-au purtat cu ducii provinciilor româneşti pe care le-au supus: Menumorut (în Dacia Porilissensis), Gelu (în Dacia Apulensis) şi Glad (în Dacia Malvensis).

Părerile ungurilor cu privire la valoarea istorică a operei lui Anonymus sunt împărţite, tocmai din cauza extinderii pe care notarul anonim al regelui Bela o dă descrierii populaţiilor autohtone româneşti găsite de unguri în Transilvania.
Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că, în secolul al XII-lea, un scriitor ungur afirma în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie.
Istoricii unguri trec cu vederea faptul ca „Gesta Hungarorum” ale notarului anonim, nu sunt singurele cronici care relatează despre existenţa românilor în Transilvania în momentul invaziei ungare.

Avem mărturii precise despre existenţa românilor în Transilvania în acele timpuri si  în cronica lui Simonis de Kéza (Chronicon Hungaricum), în cronica pictată de la Viena, în cronica germană de la Hildesheim şi în toate diplomele regilor unguri în care se  menţioneaza   Transilvania.

 

 

V. Bloc maghiar pe fundament românesc

 

Maghiarizarea românilor din sud-estul Transilvaniei nu este rezultatul unui proces natural, ci consecinţa deznaţionalizării forţate a românilor din aceste regiuni.

Iată un adevăr de care  s-a tinut  prea puţin   seamă atunci când s-a procedat la ciuntirea ţinuturilor româneşti, împlântându-se pintenul maghiar în inima românismului .
După una sau două generaţii de la secuizare, românul secuizat îşi renegă obârşia, sau dacă nu şi-o renegă, îşi împroşcă cu noroi foştii conaţionali .
Ar fi, desigur, imposibil să se stabilească, pe bază de simple mărturii şi de  documente genealogia românească a fiecărei familii secuizate de mai bine de două generaţii.S-a recurs atunci la metoda ştiinţifică.

„Într-o conştientă acţiune de deznaţionalizare – spunea profesorul Iuliu Mordovan din Cluj-Napoca -, secuii şi-au sporit forţa lor numerică şi cu sânge românesc.”
S-a procedat deci, pe cale ştiinţifică, la cercetarea originii etnice pe baza compoziţiei serologice a sângelui. Experienţa a îmbrăţişat un număr fără precedent de mare în istoria medicinii.

Doctorii P. Rîmneanţu şi P. David, care au întreprins această vastă experienţă, au efectuat 10.600 analize serologice asupra secuilor şi 3.856 asupra românilor.

Rezultatul  are  deci, tăria unei certitudini . Cercetătorii au ajuns la următoarele concluzii: indicele sanguin al românilor din secuime este egal cu acela al românilor de dincoace de Carpaţi şi, ceea ce este mai concludent încă, în quasiunanimitatea cazurilor, el este egal cu cel al secuilor şi diferă radical de cel al ungurilor propriu-zişi.

Din rezultatele obţinute s-a putut trage concluzia că secuizarea românilor datează din secolul al XII-lea.
Iată un auxiliar al istoriei, pe care nu îl puteau, desigur, prevedea ungurii la începutul operei lor nefaste de transformare a unui pământ curat românesc, într-unul cu aspect „curat maghiar”.
O altă dovadă peremptorie a obârşiei româneşti a unei părţi importante din masa secuiască de astăzi, o formează numele de localităţi, de văi, de dealuri, lunci, câmpii din această regiune. Cităm, printre altele, numele topice: Desiş, Coasta, Frumoasa, Fântâna, Zăpada, Lunca, Vadu, Murgu, Izvor, purtând pecetea indiscutabilă a românismului.
Odată cu românii au intrat în secuime şi multe cuvinte din limba românească de origine latină.

Pentru multe dintre aceste cuvinte împrumutul este direct, iar pentru altele, el trece prin filiera slavă.
Dar în ce domeniu oare nu se oglindeşte influenţa veche românească?

În artă avem construcţii de lemn, copii fidele ale construcţiilor caracteristice românilor; avem motivele muzicale care apropie mai mult muzica secuiască de aceea a românilor decât de aceea a ungurilor din Pustă.
Până în ultimul timp, de altfel, secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de unguri, pe care-i socoteau drept străini.

Este mai presus de orice îndoială că nu ne aflăm în faţa unor cazuri izolate de simpatie faţă de poporul vecin al românilor, ci în prezenţa unor simţăminte (adânc înrădăcinate) de atracţie faţă de poporul ce a servit de element component al maselor secuieşti de azi.
Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili, desigur că nu am fi asistat la atâtea manifestări net anti-ungureşti, din partea lor, şi desigur că nu ne-ar fi fost dat să citim într-o cronică secuiască străveche o frază ca aceasta:

„NENOROCIREA TRANSILVANIEI, TOTDEAUNA DIN ŢARA UNGUREASCĂ ŞI DE LA UNGURI S-A TRAS”.

În diferitele armate recrutate pe teritoriul Transilvaniei în secolul al XIII-lea, trupele de secui sunt menţionate în mod separat de cele ale ungurilor.

În însuşi actul de bază al guvernării Transilvaniei, faimoasa „Unire a celor trei naţiuni” încheiată în 1437 („cea mai atroce dintre conspiraţiile de care pomeneşte istoria”, cum o numeşte ardeleanul G. Moroianu), secuii apar din nou ca o naţiune distinctă de cea a ungurilor, părţile contractante fiind ungurii, saxonii şi secuii.
Ar fi să enumerăm absolut toate documentele istoriei Transilvaniei, dacă am vrea să cităm toate mărturiile acestui adevăr, azi incontestabil: ungurii şi secui sunt două naţiuni cu totul distincte pe care le uneşte doar limba, dar pe care le desparte tot ce separă un neam de celălalt.

Ne vom mărgini să cităm numai ultimul document maghiar asupra Transilvaniei, şi anume memoriul prezentat de delegaţia ungară la Conferinţa de Pace de la Paris.

Citim acolo că „secuii sunt de origine avară”, deci, ei nu sunt unguri propriu-zişi, şi mai citim că „în Evul Mediu ei au încheiat cu ungurii şi cu saşii, CELELALTE două naţiuni cu care conlocuiau pe pământul Transilvaniei, un fel de contract social, fiecare dintre ele fiind stăpână pe propriul ei teritoriu”.
Aşadar, în virtutea cărui principiu pot ungurii reclama reîntoarcerea secuilor la… Patria-Mamă? A identităţii de limbă?

Dar atunci, Belgia şi Elveţia romană ar trebui încorporate Franţei, Zurich-ul şi Berna anexate Germaniei şi vaste porţiuni din sudul Peninsulei Balcanice alipite României.
Când o construcţie politică se sprijină pe un asemenea pilon şubred, este fatal ca într-o zi sau alta, ea să se prăbuşească cu zgomot.

În viaţa popoarelor, ca şi în viaţa indivizilor, nedreptatea şi situaţiile false nu pot da naştere decât la provizorate, care întotdeauna se termină cu triumful dreptăţii… chiar atunci când unele dintre ele durează un mileniu.

 

NU TOATE PROVIZORATELE, ÎNSĂ, DUREAZĂ UN MILENIU…!

 

„Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşiţele încă a vechilor daci.”
Memoriul unor ţărani ardeleni, circa 1770 (după D. Prodan, Supplex…, p. 220).

 

 

Fişier:Flag of Transylvania (1350).svg

Drapelul Transilvaniei pe la 1350

 

In anul 1301 au inceput luptele pentru ocuparea tronului Ungariei, nobilii profitand de acestea pentru a-si consolidanda puterea.

In 1308 Carol Robert de Anjou, sustinut de Papa, de clerul catolic si de o parte din nobilime, a reusit sa urce pe tronul Ungariei si a  incercat sa-si extinda stapanirea asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, insa a fost invins,

In 1330 este intemeiata Tara Romaneasca, iar in 1359, Moldova.

In secolul al XV-lea expansiunea otomana ameninta si Ungaria. Conducatorul luptei anti-otomane, Iancu de Hunedoara,era de origine romana .

Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, la conducerea Ungariei a venit fiul acestuia Matei Corvin (1458 – 1490), care a continuat lupta dusa de tatal sau..

La trei decenii dupa moartea lui Matei Corvin,in 1525, dupa batalia de la Mohacs, turcii i-au zdrobit pe unguri, Ungaria incetand sa existe ca stat.
Partea de mijloc a Ungariei cu capitala la Buda a devenit pasalac turcesc, adica provincie turceasca, iar nordul si vestul Ungariei au fost anexate de Habsburgii austrieci .

Din anul 1541 voievodatul Transilvaniei a devenit principat autonom, sub suzeranitate turceasca.

In 1683 turcii asediaza fara succes Viena. In urma infrangerii otomanilor, prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Habsburgic anexeaza Ungaria si Transilvania .

In timpul revolutiei de la 1848  revolutionarii au incercat sa obtina  independenta Ungariei.

Din pacate,ei au inteles libertatea doar pentru natunea maghiara, nu si pentru romani sau celelalte natiuni traitoare pe cuprinsul Ungariei.

 Revolutionarii romani au trecut de partea Imparatului Habsburgic iar acesta a cerut  ajutorul Imperiului Rus si inabusa revolutia .

In 1867 Austria  incheie un pact dualist cu  Ungaria, aceasta devenind regat in cadrul Imperiului Austro-Ungar,cu imparatul Austriei  rege  Ungariei.

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincţie între naţionalităţi (distincţie făcută pe baza limbii materne), a fost efectuat de către autorităţile austro-ungare în 1869.

Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporţiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populaţia din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporţie de 62,3% români şi 23,3% maghiari.

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 şi până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

 

An

Total

Români

Maghiari

Germani

1869

4.224.436

59,0%

24,9%

11,9%

1880

4.032.851

57,0%

25,9%

12,5%

1890

4.429.564

56,0%

27,1%

12,5%

1900

4.840.722

55,2%

29,4%

11,9%

1910

5.262.495

53,8%

31,6%

10,7%

1919

5.259.918

57,1%

26,5%

9,8%

1920

5.208.345

57,3%

25,5%

10,6%

1930

5.114.214

58,3%

26,7%

9,7%

1941

5.548.363

55,9%

29,5%

9,0%

1948

5.761.127

65,1%

25,7%

5,8%

1956

6.232.312

65,5%

25,9%

6,0%

1966

6.736.046

68,0%

24,2%

5,6%

1977

7.500.229

69,4%

22,6%

4,6%

1992

7.723.313

75,3%

21,0%

1,2%

2002

7.221.733

74,7%

19,6%

0,7%

 

 

 

In martie  1919 puterea este preluata in Ungaria infranta in Primul  razboi mondial, de bolsevicii lui Bela Kun,unul din apropiatii lui  Lenin , acesta proclamand „Republica sovietica Ungara”
Bela Kuhn a profitat  de conditiile mult prea tolerante ale armistitiului acordate Ungariei de generalul Franchet Esperey , care oprise inaintarea trupelor romane in Ardealul reunit cu Romania la 1 decembrie 1918,actionand pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria odata cu declararea independentei popoarelor care faceau parte din Imperiul Austro-Ungar.
Primele luni ale lui 1919 au insemnat un sir neintrerupt de atacuri ale bandelor armate unguresti asupra trupelor romane, terorizarea permanenta a populatiei romanesti din teritoriul neocupat inca de Armata Romana , dar si o agresiva campanie de propaganda bolsevica.

 La 20 iulie 1919 au fost atacate unitatile romanesti de pe malul stang al Tisei, bolsevicii unguri repurtand chiar si unele succese.

Contraofensiva romaneasca declansata in noaptea de 30/ 31 iulie-12/ 13 august a insemnat sfarsitul tristei aventuri  a lui Bela Kuhn.Acesta s-a refugiat in Rusia lui Lenin,iar Budapesta a fost ocupata de Armata Romana.

Romania Mare proaspat infaptuita fusese amenintata simultan, pret de o clipa, atat la est de Sovietele rusesti, cat si la vest de Sovietele unguresti.

 

Scurta istorie a Transilvaniei

 

Pe teritoriul Transilvaniei s-a aflat in antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. Acum aproximativ 2400 de ani, venind dinspre apus, s-au stabilit pe acest teritoriu primele comunitati de celti.

Multiple dovezi arheologice din acea perioada atesta convietuirea pasnica dintre populatiile de daci autohtone si celti. In numeroase morminte celtice a fost descoperita ceramica dacica, dar si invers.

 

Chiar si podoabele au fost adoptate, dacii din Transilvania purtand podoabe celtice cum ar fi torcul, precum si diverse modele  decorative aplicate pe ceramica. GE de presupus ca gradul de asimilare reciproca dintre daci si celti a fost destul de mare.

 

 

 

 

In imagine, harta Daciei in perioada lui Burebista.In  centru, Romania de astazi.

In anul 106 e.n., teritoriul Daciei a fost cucerit partial  de catre Imperiul Roman sub conducerea imparatului Traian. Transilvania a fost organizata si inclusa in provincia Dacia Superior. Asezarile mai importante au fost ridicate la rangul de colonii si municipii.

Cateva dintre asezarile importante din Transilvania de astazi erau: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa Porolissum, Aquae.
Dupa numeroasele atacuri ale dacilor liberi (carpilor) si  a gotilor, in anul 271 imparatul Aurelian a decis retragerea administratiei si a legiunilor romane in sudul Dunarii.
Teritoriul Transilvaniei a fost invadat succesiv pana in secolul X de catre goti, huni, gepizi, slavi, protobulgari si pecenegi,maghiari.

Unele popoare migratoare au reusit sa creeze structuri politice relativ stabile, cum a fost in cazul gepizilor.
Din anul 271 pentru Transilvania a inceput „mileniul intunecat”, un subiect de controversa cu caracter nationalist, iar continuitatea romanilor pe acest teritoriu este pusa la indoiala.

In secolul al X-lea maghiarii au inceput ocuparea Transilvaniei, procesul terminandu-se abia la sfarsitul secolului al XII-lea, in timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172 – 1196).
In paralel cu ocuparea, s-a desfasurat intre secolele XI-XIII un amplu proces de colonizare. Dificultatile nu au intarziat sa apara, in special din pricina impotrivirii ndelungate a populatiei romanesti autohtone .

In urma  marii invazii mongole din primavara anului 1241, organizarea politica si colonizarea Transilvaniei au inregistrat un recul semnificativ.

Izvoarele istorice contemporane ofera la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Dupa retragerea trupelor mongole, Bela al IV-lea initiaza un program de refacere a regatului si in special a Transilvaniei, dezvoltand unele orase (Sibiu, Cluj, Brasov, Bistrita si Sighisoara) si constructia unor cetati de piatra.

 

In 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul  Otoman ca stat independent, care platea totusi otomanilor un tribut  anual destul de redus.

In acea perioada principatul nu includea Banatul, acesta  aflandu-se  sub stapanire otomana.

In secolul al XVIII-lea au fost adusi colonisti svabi, si au fost admisi in Ardeal romani din Moldova si Tara Romaneasca, imigrati din cauza exploatarii fanariote. In acelasi secol, au avut loc si valuri de exod ale populatiei romanesti din Ardeal in sens opus, spre Tara Romaneasca si Moldova.

Intre anii 1867 si 1918 Transilvania a fost incorporata partii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. In aceasta perioada s-au intensificat masurile discriminatorii si de maghiarizare fortata impotriva romanilor, svabilor, slovacilor, sarbilor si chiar a sasilor.

La incheierea Primului Razboi Mondial, Ungaria isi proclama independenta, incluzand in teritoriul sau si Transilvania. Partidul National Roman si Partidul Social Democrat  infiinteaza Consiliul National Roman la Arad, in data de 3 noiembrie 1918 si cer desprinderea Transilvaniei de Ungaria si Unirea cu Tara Mama-Romania.

Guvernul Ungariei semneaza armistitiul cu Antanta.
Dupa armistitiu, romanii organizeaza o Adunare Nationala la Alba Iulia, la care sunt alesi 1228 delegati si la care au participat au participat aproximativ 100.000 de romani intr-o atmosfera sarbatoreasca,entuziasta.

Adunarea Nationalae la Alba Iulia a  hotarat unirea cu Romania a teritoriilor locuite de romani. Dupa unirea din 1918 cu Romania, Transilvania ramane o perioada scurta  autonoma in cadrul statului roman, fiind condusa de un Consiliu Dirigent.
Regele Ferdinand  sanctionat  unirea cu Romania, dar  cu toate acestea, autoritatile romane nu-si exercita controlul asupra tututor teritoriilor respective deoarece  armata romana se oprise pe linia Muresului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici Regatul Romaniei nu exercitau o autoritate efectiva.
Puterile Antantei ordonasera incetarea oricaror operatiuni militare in vederea negocierii pacii cu Ungaria.
In anul 1919, puterea  a fost preluata in Ungaria de comunisti, proclamand Rebublica Sovietica Ungaria, condusa de Bela Kun,un evreu  originar din Cluj.

In 1919 Antanta solicita armatei romane ofensiva contra fortelor maghiare.

Maghiarii au atacat atat trupele cehoslovace cat si trupele romane de pe teritoriul Transilvaniei, in speranta de a face jonctiunea cu trupele sovietice, care la randul lor, au atacat Basarabia si Ucraina.

 

 

 Armata romana in Budapesta.

 

Cucerirea Budapestei

Riposta armatei romane a venit in dimineata zilei de 24 iulie 1919 cand a fost declansat contraatacul care a distrus armata ungara bolsevica.
In fata ofensivei victorioase a Armatei Regale Romane,Bela Kun a parasit Ungaria pe data de 2 august.

Primul detasament romanesc condus de colonelul Gheorghe Rusescu a patruns in capitala Ungariei pe 3 august, iar pe data de  4 august 1919  intreaga  Budapesta a fost cucerita de Armata Romana aflata sub comanda generalului Gheorghe Mardarescu, regimul comunist fiind astfel inlaturat.

 Pe 16 noiembrie 1919 amiralul maghiar  Horthy intra in Budapesta si isi stabilea centrul de comanda  la hotelul Gellert.

La data de 25 februarie 1920 armata romana a parasit teritoriul ungar la solicitarea Antantei.

In timpul stationarii pe teritoriul Ungariei, armata romana a actionat pentru restabilirea ordinii, pentru combaterea anarhiei,pentru revenirea tarii la normalitate  si a  distribuit alimente populatiei maghiare infometate.

In 1940,Germania nazista si Italia fascista forteaza Romania prin Dictatul de la Viena,sa cedeze Ungariei Nordul Transilvaniei.

Autoritatile maghiare au savarsit in  Transilvania in timpul ocupatiei  atrocitati de nedescris  impotriva romanilor si a minoritatilor evreiasca,sarba,tiganeasca.

In Conventia de armistitiu semnata in 1944 de Romania cu Puterile Aliate, dupa lovitura condusa de regele Mihai, se prevedea ca statele aliate „sunt de acord ca Transilvania sa fie restituita Romaniei, cu conditia confirmarii prin Tratatul de Pace”.

In perioada dintre 1945 si 1947, pana la incheierea tratatelor de pace dintre Aliati si Romania si Ungaria, au existat demersuri ale Ungariei de a pastra chiar si o mica parte a teritoriului, fiind vizata in special zona actualului judet Satu Mare.
Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris din 1947 confirma revenirea la frontiera existenta la 1 ianuarie 1938 intre Romania si Ungaria si nulitatea dictatului de la Viena.

Astazi, pe teritoriul Transilvaniei, conform rezultatelor oficiale ale recensamantului din 2002, traiesc 74,7 % romani, 19,6 % maghiari si 0,7% germani,totalizand o populatie de 7.221.733 locuitori.

 

 

 

 Surse:

 

Marius Ignatescu , http://www.descopera.org si

Anca Bârlă   (Covasna) – „Transilvania după năvălirea ungurilor”

 
 
 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/video-rani-care-nu-se-vindeca-masacre-in-transilvania-de-nord-1940-1944/

http://www.descopera.org/descopera-romania-transilvania/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

04/08/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: