CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Alcatraz – povestea închisorii de unde nici un evadat nu a scăpat cu viaţă

În Golful San Francisco, la 2,4 km de metropola americana cu aceaşi nume, se găseşte o insulă a cărei faimă a făcut înconjurul lumii, datorită închisorii din care nimeni nu a reuşit o evadare de succes

 

 

 

 

 

Cu mult timp înainte de a deveni faimoasa închisoare de maximă securitate, Alcatraz era o insulă pustie, cu o suprafaţă de 8,9 hectare, unde cel mai înalt punct atinge 41 metri deasupra nivelului mării, o insula  pe care amerindienii o evitau, crezând că este bântuită de spirite malefice.

Bastinasii, cunoscuţi sub numele de Ohlone, foloseau insula ca loc de pedeapsă, unde îi trimiteau pe cei care încălcau regulile tribului.

Primii europeni care au vizitat insula au fost spaniolii. În 1775, exploratorul Juan Manuel de Ayala a fost primul care a străbătut golful San Francisco şi care a denumit una dintre cele trei insule „Isla de los Alcatraces” sau „Insula pelicanilor”.

Mai târziu, numele insulei a fost scurtat, ajungandu-se la Alcatraz.

Când spaniolii şi-au început expediţiile în sudul Californiei, mulţi dintre membri tribului Ohlone utilizau insula ca ascunzătoare, pentru a evita creştinarea impusă de europeni.

 

 

Primul proprietar înregistrat al insulei a fost Julian Workman, care a fost desemnat în iunie 1846, de către guvernatorul mexican Pio Pico, să construiască aici un far.

În 1848, la sfârşitul războiului dintre americani şi mexicani, teritoriul California, împreună cu insula, au devenit proprietăţi ale Statelor Unite.

La începutul anilor 1860, când a izbucnit Războiul Civil, Alcatraz a servit drept loc de protecţie şi depozitare al armelor de foc pentru arsenalul militar din San Francisco.

Realizând poziţia sa strategică pentru golf,  autoritatile au construit aici  o fortăreaţă unde, deasemenea, au fost amplasate unsprezece tunuri. În timpul războiului, pe insulă erau trimişi in detentie simpatizanţii Confederaţiei.

În 1868, după ce s-a terminat de construit o închisoare din cărămidă, aceasta a fost destinată în mod oficial să servească drept loc de detenţie pe termen lung pentru prizonierii militari.

Din 1909 până în 1911, a fost construită o nouă închisoare, îmbunătăţită. Noua clădire, care mai târziu este cunoscută ca „The Rock”- „Stânca”,  a fost realizată chiar de către prizonieri.

Insula a stat sub jurisdicţia armatei Statelor Unite din 1850 până în 1933, când a fost transferată în proprietatea Departamentului de Justiţie, fiind folosită de către Biroul Federal al Penitenciarelor.

Atunci a fost luată decizia ca Alcatrazul să devină închisoare federală de maximă securitate, cu privilegii minime acordate celor mai periculoşi deţinuţi de pe teritoriul american , iar la 12 octombrie 1933 au inceput lucrarile de  transformare a  fortului intr-o inchisoare federala a Statelor Unite.

 

ALCATRAZ

 

Primii prizonieri au fost aduşi în 1934, încătuşaţi şi păziţi de către agenţi FBI. Primul director al închisorii a fost James A. Johnston, care a condus instituţia cu o mână de fier până în 1948.

Se păstra o tăcere absolută din partea autorităţilor închisorii, iar prezenţa presei era interzisă.

Personalul închisorii număra iniţial în jur de 150 de oameni , care locuiau împreună cu familiile lor pe insulă. De regulă erau ţinuţi 250 de condamnaţi, fiecare având propria celulă.

Cu toate că era cunoscută ca fiind „Insula Diavolului”, mulţi prizonieri îşi doreau să fie transferaţi acolo, condiţiile de detentie  fiind mai mult decât decente, comparativ cu alte inchisori.

De-a lungul timpului, inchisoarea a gazduit cei mai periculosi criminali. Se faceau periodic transporturi de prizonieri, iar in anul 1934, printre alti condamnati s-a aflat si celebrul mafiot Al Capone a carui cariera de gangster s-a încheiat în 1931, când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscala. 

 

 

 

 

 

 

Al Capone a petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care si la vestita Acatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.

In septembrie 1934, a fost adus la Alcatraz si George Kelly, un alt cap al criminalitatii organizate, iar in anii 1940, un alt prizonier faimos al inchisorii Alcatraz a fost Richard Stroud, care fusese condamnat pentru omor, supranumit si “Omul-Pasare” din Alcatraz, datorita studiilor sale asupra pasarilor. 

 

 

 

 

 

 

Celulele inchisorii aveau o suprafata de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaleta si pat. Timpul petrecut in celula era intre 18 si 23 de ore pe zi.

Cei care dovedeau o purtare exceptionala faceau exceptii, fiind pusi sa lucreze in spalatorie, sau la bucatarie.
Conditiile erau destul de bune in inchisoare. Alcatraz era singura inchisoare din SUA cu dusuri cu apa calda.

 

 

 

 

 

In 29 de ani, niciun detinut n-a reusit sa evadeze, acestia murind impuscati, inecati in apa rece sau au fost mancati de rechini.

Se presupune  ca unul singur ar fi reusit totusi, fiind dus de curentul puternic la nord de Golden Gate.

Cadavrele celor evadati despre care se crede ca au murit in apele ce inconjoara insula, nu au fost descoperite niciodata.
In 29 de ani (1934 – 1963) cat a functionat inchisoarea, au existat 14 tentative de evadare, ce au implicat 36 de oameni, dintre care 23 au fost prinşi, 6 au fost împuşcaţi mortal, 2 s-au înecat, iar restul se presupune că s-au înecat şi ei în mare.

 

Incercari de evadare

 

 

 

Cu toate acestea, au existat două tentative de evadare, una în 1937 şi alta în 1962, în urma cărora, deşi s-a presupus că deţinuţii muriseră, se crede că aceştia ar fi dispărut fără urmă, lăsând astfel impresia că ar fi putut scăpa cu viaţă.

 

Seria tentativelor de evadare

 

Cea mai controversată şi, totodată, spectaculoasă tentativă de evadare a fost cea din 11 iunie 1962:

Frank Morris şi fraţii Anglin au fost protagoniştii celei mai spectaculoase evadări de la Alcatraz. În Corpul B al închisorii, unde se aflau ei, exista un mic coridor lat de aproximativ 1 metru, la capătul căruia ei au săpat în peretele deja surpat al sistemului de ventilaţie.

Pentru acest lucru s-au folosit de unelte  banale, cum ar fi lingurile cu care mâncau la cantina închisorii şi de motorul unui aspirator pentru a confecţiona un dril electric, cu care să sape în perete. Zgomotul era acoperit de sunetele instrumentelor muzicale la care deţinuţii cântau în orele de muzică.

Astfel au ajuns în etapa următoare a planului lor : ieşirea din penitenitenciar. După ce au spart peretele, traseul lor s-a desfăşurat prin sistemul de aerisire al închisorii.

Au reuşit şi au ieşit în afara închisorii. Au luat cu ei şi vreo 50 de pelerien de ploaie, din cauciuc, pentru a le servi la improvizarea unei ambarcaţiuni şi la protecţia lor corporală, pentru că marea era agitată şi apa foarte rece.

Au reuşit să iasă din celulele lor şi să ajungă pe acoperişul penitenciarului de maximă securitate prin sistemul de ventilaţie al acestuia. De acolo, toţi trei ar fi coborât pe o conductă de apă, trecând apoi peste gardul se sârmă şi ajungând la ţărm.

Ajunşi acolo, ei au improvizat un fel de plută şi au dispărut pe mare.

Cei trei evadaţi s-ar fi înecat însă după ce pluta lor improvizată s-ar fi scufundat în în Golful San Francisco. Oficial, au fost dat dispăruţi, deoarece nu au mai fost de găsit şi nici cadavrele lor. O altă variantă este aceea că ei ar fi scăpt, totuşi, cu viaţă din toată această aventură şi ar fi dispărut într-o ţară unde nu ştia nimeni cine erau ei de fapt.

Raportul oficial al FBI despre dispariţia lor a arătat în concluzii că cei trei evedaţi pieriseră în apele reci şi curenţii puternici din golf. În apă s-au găsit o parte din pelerinele lor de ploaie, precum şi din ceea ce pare să fi fost o ambarcaţiune improvizată.

Cadavrele lor nu au fost găsite niciodată şi nici în viaţă nu a mai fost găsit vreunul dintre ei. Alte anchete, precum şi investigaţii făcute de unii jurnalişti şi prezentate au sprijinit ipoteza că, totuşşi, cei trei sau măcar unul dintre ei ar fi scăpat cu viaţă şi ar fi ajuns pe Angel Island.

Totuşi, ipoteza nu s-a verificat, iar Biroul Procurorului Statelor Unite a decis să închidă cazul definitiv după ce fiecare dintre cei trei deţinuţi ar fi avut să împlinească 100 de ani de viaţă.

16 Decembrie 1937: Deţinuţii Theodore Cole şi Ralph Roe au reuşit să se strecoare printre barele de fier ale magaziei de saltele a închisorii dintr-o clădire industrială a complexului. Era o zi cu ceaţă foarte densă care i-a ajutat să nu fie observaţi de gardienii din turnurile închisorii.Au evadat şi au ajuns la ţărm.

De acolo, s-au aruncat în apă, încercând să părăsească zona închisorii  înoatând. Nu s-a mai auzit nimic despre ei, dar toată lumea a ajuns la concluzia că ei au murit înecaţi în valuri, deoarece pe mare era furtună, iar cadavrele lor ar fi fost duse de curenţii foarte puternici din Golful San Francisco. Theodore Cole şi Ralph Roe However figurau în primele două poziţii ale Listei FBI cu cei mai căutaţi criminali.

 

 

 

27 Aprilie 1936: Deţinutul Joseph Bowers ardea gunoiul în incineratorul închisorii de pe insulă. La un moment dat, a ţâşnit de lângă incinerator, s-a căţărat pe gardul închisorii, încercând să sară peste acesta.

Din turn, l-a văzut însă ofiţerul de pază. Bowers a ignorat somaţia ofiţerului şi nu s-a desistat. Soldatul a tras un foc de avertisment, dar deţinutul l-a ignorat şi această somaţie. Deţinutul a fost împuşcat cu mitraliera şi ucis.

23 Mai 1938: Deţinuţii Rufus Franklin, Thomas R. Limerick şi James C. Lucasau atacat şi ucis un gardian al închisorii cu un ciocan în atelierul de tâmplărie din aripa industrială a închisorii, unde deţinuţii munceau.

 

 

După ce l-au omorât pe gardian, au ajuns pe acoperiş, unde un alt gardian, înarmat, i-a împuşcat. Imediat, la locul atacului şi i-au înconjurat pe deţinuţii care încercaseră să fugă. Lucas s-a predat de bunăvoie.

13 Ianuarie 1939:  Arthur (Doc) Barker, William Martin, Rufus McCain, Henri Young şi Dale Stamphill erau deţinuţi care fuseseră încarceraţi într-o unitate de maximă securitate a complexului peniternciar, numită D-Block. De acolo, criminalii au reuşit, totuşi, să evadeze, în ciuda măsurilor sporite de securitate.

 

 

 

Au ajuns până la ţărm, în noaptea de vineri, 13 ianuarie şi au improvizat o plută cu care urmau să iasă pe mare. Dar gardienii din turnuri i-au văzut. Unul dintre ei a deschis focul asupra fugarilor. Barker a fost împuşcat mortal, Stamphill a fost rănit, iar ceilalţi capturaţi din nou şi încarceraţi în celule individuale.

21 Mai 1941: Deţinuţii Joe Cretzer, Sam Shockley, Arnold Kyle şi Lloyd Barkdoll lucrau în aripa industrială a complexului penitenciar de la Alcatraz. Au profitat de neatenţia paznicilor şi au încercat să forţeze gratiile închisorii, Dar nu au reuşit şi s-au predat imediat neavând încotro. Cretzer şi Shockley avea să facă o nouă încercare în Bătălia de la Alcatraz.

15 Septembrie, 1941: John Richard Baylesslu se ocupa de salubrizare în cadrul închisorii. A reuşit să scape din complex şi a ajuns la ţărm, de unde s-a aruncat în apă. Voia să înoate către San Francisco, dar a renunţat repede să se lupte cu curenţii de apă şi s-a întors în penitenciar, predându-se.

 

14 Aprilie 1943: James Boarman, Harold Martin Brest,  Floyd Garland Hamilton şi  Fred John Hunter au evadat după ce atacaseră şi legaseră fedeleş doi dintre gardienii care îi păzeau. Au ajuns la ţărm şi au intrat în apă, dar nu au apucat să se depărteze prea mult, pentru că unul dintre gardieni a reuşit să se desprindă din legături şi să dea semnalul de alarmă.

 

 

 

Boarman a fost împuşcat mortal şi cadavrul lui a fost înghiţit de ape. Toţi ceilalţi evadaţi au fost capturaţi, în ciuda faptului că unul dintre ei, Hamilton, petrecuse două zile tremurând de frig într-o mică peşteră înainte de a ceda şi a se întoarce în penitenciar, unde a fost descoperit de către gardieni în clădirea industrială.

 

 

2-4 Mai 1946: Batalia de la Alcatraz

A fost o tentativa nereusita de evadare din Penitenciarul Alcatraz care a durat 2 zile .

Deţinuţii Clarence Carnes, Bernard Coy, Joseph Paul Cretzer, Marvin Hubbard, Sam Shockley, Miran Edgar Thompson Coy, un jefuitor de bănci din Kentucky şi un deţinut însărcinat cu curăţenia în închisoarea Alcatraz au reuşit să fure două arme de foc din interiorul penitenciarului, profitand de greşeala unui ofiţer al închisorii şi au încercat să subtilizeze cheia de la uşa ce ducea spre curtea închisorii, pe unde deţinuţii plănuiau să fugă.

La ora 1:40 p.m, in data de 2 mai 1946, Bernard Coy, condamnat la 26 de ani de inchisoare la Alcatraz pentru jefuirea unei banci, urmat de Marvin Hubbard, Joseph Cretzer, Miran Thompson si Clarence Carnes au reusit sa ajunga la rastelurile cu arme.

Coy a profitat de absenta gardianului ce pazea armele si s-a innarmat. Obiectivul a fost sa fure mai apoi o barca si sa se indrepte spre libertate, spre San Francisco.
Acestia au luat mai multi ostatici. Bill Miller, unul din ei avea cheia de la poarta inchisorii. N-au reusit sa evadeze, fiind blocati spre drumul lor de mai multe usi. In disperarea lor de a gasi cheia potrivita pentru fiecare usa din gramezile de chei, ceilalti gardieni au aflat de incercarea lor de evadare si au blocat toate iesirile. In timpul atacului au fost ucisi mai multi ofiteri ai inchisorii.

Situatia s-a complicat pentru ofiteri si au fost nevoiti sa astepte pana la lasarea serii, iar apoi sa opreasca electricitatea.
Fortele de securitate au gasit un plan pentru a innabusi revolta. Au facut gauri in tavanul inchisorii si au aruncat grenade in zonele unde se credea ca se afla detinutii.

Planul s-a dovedit a fi un succes, iar fortele armate au intrat in celule tragand in mod repetat focuri de arma asupra detinutilor.

La ora 9:40 a.m., in data de 4 mai, garzile au intrat in coridorul inchisorii si l-au gasit pe Cretzer, Coy si Hubbard morti.

 

 

 

 

 

 

Ceilalti trei (in imagine – Clarence Carnes (stanga), Sam Shockley (mijloc) si Miran Thompson (dreapta) in drum catre curtea de judecata) participanti la evadare au fost dusi inapoi in celulele lor.
Miran Thompson si Sam Shockley au fost executati in camera de gazare la data de 3 decembrie 1948 pentru omorarea unor garzi ai inchisorii. Carnes a mai primit o pedeapsa, insa a fost eliberat in anul 1973.
In urma acestui incident au fost imbunatatite masurile de securitate, pentru a se asigura ca nimeni nu v-a mai scapa vreodata din acea inchisoare.

 

Gardienii i-au prins în scurt timp şi le-au cerut să se predea. Au refuzat şi a izbucnit o adevărată luptă şi un schimb de focuri între gardieni şi cei doi deţinuţi care furaseră armele.

În aceste lupte, Coy, Cretzer, Hubbart şi două gărzi ale închisorii şi-au pierdut viaţa în confruntările cu gardienii care s-au sfârşit abia după două zile, mai exact, pe 4 mai 1946.

Carnes a supravieţuit „bătăliei” şi, pentru că era foarte tânăr şi nici nu răspunsese celorlalţi „colegi” ai lui care îl îndemnau să ucidă gărzile penitenciarului, a fost scutit de pedeapsa cu moartea. În schimb, a primit pedeapsa cu închisoare pe viaţă.

 

Shockley şi Thompson au fost condamnaţi la moarte şi apoi executaţi în camera de gazare din San Quentin, în 1948.

 

 

 23 Iulie 1956: Deţinutul Floyd Wilson a dispărut de la locul său de muncă din cadrul închisorii şi a reuşit să iasă din penitenciar. A ajuns la ţărm şi a stat ascuns între stânci timp de 12 ore. S-a întors la penitenciar, după ce şi-a dat seama că nu era în stare să fugă de pe insulă, pentru că ar fi reuşit să îşi confecţioneze o plută din lemnele pe care le avea la îndemână.

29 Septembrie 1958: Aaron Burgett şi Clyde Johnson lucrau la sortarea deşeurilor în curtea închisorii. Au reuşit să treacă neobservaţi şi să ajungă la ţărm. De acolo, au sărit în apă, încercând să ajungă în larg.

Gardienii i-au văzut însă şi au plecat pe urmele lor. L-au prins pe Johnson, dar Burgett a dispărut. Mai târziu, cadavrul lui a fost descoperit în apă, în apropiere de ţărmul din San Francisco, la două săptămâni de la evadare.

16 decembrie 1962: John Paul Scott şi Darl Parker au fost printre ultimele „serii” de deţinuţi care au încercat să evadeze de la Alcatraz. Scott a folosit coardele unui banjo şi un ferăstrău improvizat, iar cu acestea s-a strecurat într-o bucătărie a închisorii, pentru a trăia barele de fier de la fereastră. După ce a ieşit, s-a repezit la două gărzi care i-au ieşit în cale şi pe care le-a înjunghiat şi apoi le-a strangulat cu coardele bonjo-ului. Apoi a fugit către ţărm şi s-a aruncat în mare.

A reuşit să ajungă la Fort Point, unde a fost găsit în hipotermie de nişte adolescenţi. După ce a ieşit din spital, s-a întors la Alcatraz. Este singurul deţinut de la Alcatraz care a reuşit să ajungă la ţărm înotând.

Celălalt deţinut, Parker, care fugise cu el, a ajuns pe o mică insulă, o formaţiune de roci, căreia i se spunea „micul Alcatraz”, unde a fost găsit mai târziu. 

În 1963, Procurorul General al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a hotărât închiderea penitenciarului, din cauza costurilor mari de întreţinere.

Închisoarea a fost transformată în muzeu, devenind una dintre atracţiile principale din San Francisco.

În prezent, peste 1.5 milioane de oameni vizitează penitenciarul Alcatraz în fiecare an.

Surse: http://cultural.bzi.ro/; www.expresspress.ro/; http://www.descopera.org/; www.tribuna.ro/; romania libera.ro

 

 

 

12/03/2016 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Singura puscărie pentru copii din lume a funcţionat in România comunistă din 1948 până in 1952 la Târgşor, lângă Ploieşti

 

 

S-a întâmplat în comunism, încă de la începuturile instaurării lui în România.

Copiii care îndrăzneau să se împotrivească terorii comuniste, au fost aruncati in puscarie, iar regimul de detentie pe care l-au indurat a  fost gândit ca un experiment, prin care regimul voia „reeducarea” minorilor care organizasera sabotaje, împărţisera  manifeste sau făceau parte din frăţii de cruce legionare.

In puscaria de la Targsor, de langa Ploiesti, sute de minori care se împotrivisera  făţiş regimului comunist, au fost supuşi experimentelor psihice şi torturaţi, pentru a fi „reeducaţi“ în spiritul „omului nou“ comunist .

 Aceasta sinistra  închisoare, va rămâne cunoscută în istorie pentru faptul că aici a funcţionat singura puşcărie pentru copii din lume.

Aici s-a pus in aplicare un experiment secret de „reeducare” care insa nu a avut efectele scontate.

„Sistemul concentraţionar din România, dar şi din celelalte state comuniste, construit după modelul Gulagului sovietic, a avut drept scop principal exterminarea elitelor, a adversarilor politici ai comunismului şi, în cel mai bun caz, reeducarea elementelor ostile regimului.

În malaxorul închisorilor totalitare comuniste, individul, indiferent de vârstă, sex sau poziţie socială nu a contat, era zdrobit fără milă.

Aşa au fost distruse de comunism milioane de destine, în numele unui ideal care, paradoxal, vorbea despre o lume mai bună“, spune istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

Inchisoarea  fost construită pe locul unor clădiri care au fost destinate iniţial unei mănăstiri, în 1857, dar a fost preluată de Armată doar câţiva ani mai târziu, şi transformată în penitenciar militar.

De asemenea, era folosită şi pentru infractorii de drept comun, atunci când Penitenciarul din Ploieşti, oraş aflat la nici 20 de kilometri distanţă, era supra-aglomerat.

În perioada 1948-1952, inchisoarea  a fost folosita pentru copii  arestaţi pe motive politice si supusi „reeducarii” forţate la ordinul  generalulului de securitate Nikolski,venit in Romania din URSS.

Printre deţinuţii aduşi de comunişti la Târgşor, se aflau  minori care îndrăzniseră să se împotrivească sistemului comunist: împărţeau manifeste, organizau acţiuni de sabotaj sau făcusera  parte din Frăţiile de Cruce legionare.

Mulţi dintre ei formau elita liceenilor din întreaga ţară, adolescenţi premianţi şi olimpici care au înţeles pericolul comunist, atunci în perioada de început în România, şi au reacţionat prin mişcări de stradă.

  Reeducarea minorilor era coordonată personal de Nikolski (Alexandru Nicolschi), celebrul activist comunist de origine evreiască, şef al Securităţii regimului comunist şi cunoscut torţionar, unul dintre organizatorii „Experimentului Piteşti“.

Erau aruncati in puscarie copii de 12 ani, din motive  politice dar si pentru  alte motive, copii cu suflete de crin care, pentru atitudinea lor demnă și dârză, au fost condamnați ca ”dușmani ai poporului”.

Din vara anului 1948 şi până în luna iunie a anului 1949, la închisoarea din Târgşor au sosit nu mai puţin de 800 de copii, în mare parte elevi.

„Din toamnă şi până în primăvară, aici soseau grupuri de elevi între 12 şi 18 ani, din toate părtile ţării.

Slăbiţi, timoraţi, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca nişte îngeri blânzi în faţa cărora îţi venea să cazi în genunchi şi să le săruţi aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră“, descrie sosirea copiilor la închisoare fostul detinut Virgil Maxim.

Foto: Virgil  Maxim

Reeducarea urmărea depersonalizarea lor.

 

„Prin «reeducare» se urmărea depersonalizarea tineretului, elevii şi studenţii erau obligaţi să se «autodemaşte», adică să spună tot ce n-au spus până acum la anchete, o adevărată autoterfelire, autodesfiinţare ca şi când ar fi propriul său adversar.

Următoarea fază era distrugerea modului de viaţă tradiţional, trăit în normalitate, prin renunţarea la religie, la părinţi, fraţi, prieteni, iubită, toţi cei dragi pe care trebuia să-i discrediteze, să-i batjocorească, să-i terfelească, să-i pună la stâlpul infamiei, adică să-i «demaşte».

Erau nevoiţi să inventeze demascări hilare, că a trăit cu sora lui, că tatăl său a fost un curvar etc. În faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însuşi să devină torţionar şi să-şi schingiuiască tovarăşii de suferinţă pentru a-i „reeduca” după acelaşi tipar şi în felul acesta, el devenea «om nou» în concepţia comunistă. Astfel fiinţa omenească era doborâtă într-o înjosire morală fără precedent în istoria omenirii.

Se urmărea identificarea victimei cu agresorul pentru a obţine o mutaţie psihologică.

Prin tortură trebuia să-şi însuşească reflexe pavloviene“, relatează Victor Roşca, un alt fost deţinut al închisorii, în volumul „Experimentul Târgşor“.

Copiii erau suspuşi frigului, bătăilor, erau înfometaţi şi izolaţi în camere strâmte, fără lumină, cu ferestrele bătute în scânduri, în care aerisirea se făcea prin crăpături minuscule din jurul tocurilor de la uşă şi ferestre.

De asemenea, reeducarea presupunea ca, sistematic, copiii să asculte prelegeri şi prezentări comuniste, ţinute de conducerea închisorii, iar minorii erau fortati să-i studieze pe Marx şi Engels .

 

De multe ori, prelegerile pe care deţinuţii erau forţaţi să le susţină în faţa „colegilor de reeducare“ se întoceau împotriva torţionarilor, pentru că deţinuţii strecurau în discursuri versete din Biblie, dar şi îndemnuri la rezistenţă împotriva sistemului.

  Torţionarii foloseau însă şi alte metode, menite să-i forţeze cei care se rezistau reeducării:   corecţii fizice, izolare şi restricţii alimentare, spun numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi.

  Dacă în primele câteva luni de detenţie, copiilor li se permitea să primească lunar un pachet şi o vizită, mai apoi, acest «privilegiu» nu a mai fost îngăduit decât celor care primeau bine reeducarea.

Pentru a-i face pe copii să colaboreze şi să devină supuşi sistemului, conducerea închisorii s-a folosit de planuri viclene.

Astfel, obligaţia de a munci a fost folosită împotriva deţinutilor. Cei aproape opt sute de deţinuti aveau la dispoziţie numai vreo cinci sute de locuri de muncă, în ateliere, la bucătărie şi în alte dependinţe ale închisorii.

Pentru a crea conflicte puternice între copii, conducerea a hotărât ca numai cei care muncesc să poată primi pachet şi vizita lunară, precum şi mâncare mai bună, ceilalţi urmând a fi trecuţi cu vederea (…). I-am făcut pe copii să înţeleagă intenţia administraţiei.

Aşa că pregătirea diferenţiată a hranei n-a durat decât o zi, două. Bucătarii, deşi primeau raţii separate făceau o singură mâncare pentru toţi; aparent serveau din cazane deosebite. Turnătorii şi-au dat seama şi au introdus omul lor la bucătărie.

Atunci s-a întâmplat un act de solidaritate la care administraţia nu se aştepta: cei ce munceau au declarat grevă.

«Ori beneficiem toţi de acelaşi regim îmbunătăţit, ori niciunul!», a fost atitudinea copiilor la şedinţa convocată de administraţie“, a scris Virgil Maxim.

Experimentul Târgşor, considerat unul secret, nu a avut efectul scontat şi a dus la desfiinţarea închisorii pentru că mulţi copii au rezistat „reeducării“, iar cei consideraţi „reeducaţi“ au fost izolaţi de către deţinuţii care nu au vrut să renunţe la demnitatea si  crezul lor.

Din 1952, copiii au început să fie trimişi la Canal şi la Gherla, iar mai apoi, la Jilava.

Mulţi au murit din cauza chinurilor şi ororilor fizice şi psihice îndurate.

Surse: adevarul.ro ; crestinortodox.ro;

01/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Topul celor mai cunoscute crime cu autor necunoscut

Top 5: Crime celebre

 

 

 Crime care au fascinat lumea si au atras atentia atat presei cat si populatiei, au ramas in istorie cu semnatura ‚autorului necunoscut

Crime care au fascinat lumea si au atras atentia atat presei cat si populatiei, au ramas in istorie cu semnatura ‚autorului necunoscut’. Cateva sunt foarte cunoscute, savarsite de personaje devenite legendare, ale caror povesti au inspirat scrierea de carti sau realizarea de filme.

Iata topul :

Top 5: Crime celebre 1. Cazul tinerei de doar 6 ani, JonBenet Ramseys a impresionat lumea. Aceasta era cunoscuta deoarece participa la mai multe consursuri pentru copii in Statele Unite.

Fetita a fost gasita moarta in subsolul casei in care locuia impreuna cu parintii, la aproape opt ore de cand fusese data disparuta.

Politia nu a reusit sa identifice autorul, crima fiind clasata cu ‘autor necunoscut’. Insa in anul 2003 au fost gasite noi probe, printre care si ADN-ul criminalului, identificat ca apartinand unui barbat caucazian.

Insa cautarea ADN-ului pentru o potrivire in baza de data interntionala, unde se afla mai mult de 1.6 milioane de persoane inregistrate, majoritatea fosti criminali, nu a adus niciun rezultat. Acum, saptamanal cautarea este reluata pentru a se incerca prinderea si tragerea la raspundere a autorului.

Top 5: Crime celebre 2. Elisabeth Short in varsta de 22 de ani fost ucisa la data de 15 ianuarie 1947 in parcul Leimert din Los Angeles . Crima savarsita intr-un mod oribil a atras atentia presei si astfel a avut un impact foarte mare asupra populatiei.

Acest lucru a inspirat realizarea mai multor filme care dezbateau acest eveniment socant din iarna anului 1947.

Crima insa avea sa ramana cu autor necunoscut. Desi peste 60 de oameni au marturisit ca ei sunt adevaratul criminal, printre care si femei, niciunul nu a putut fi acuzat. Datorita impactului enorm asupra opiniei publice, mai multe nume mari ale vremii au fost suspectate. In Statele Unite povestea a inceput sa fie asociata cu cea a legendarului Jack Spintecatorul.

3. Crima petrecuta in dimineata zilei de 4 august 1892 a socat comunitatea locala a orasului Fall River, Massachusetts. Andrew si Abby Borden au fost gasiti morti in propria casa. Andrew fusese lovit de mai multe ori in cap in timp ce se afla pe canapea, iar sotia sa fusese omorata in acelasi mod, in dormitor.

Cei doi soti au fost gasiti de fata lor, Lizzie, care se afla si ea in casa la momentul producerii crimei. Mai tarziu, s-a aflat ca aceasta a incercat sa cumpere cu o zi inainte otrava, iar dupa incident a ars o rochie care ii apartinea, in cuptor.

Arma crimei nu a fost gasita niciodata. Desi acuzata de crima, Lizzie nu a primit condamnare din lipsa de probe. Insa societatea orasului in care traia a renegat-o si a devenit un paria.

Top 5: Crime celebre 4. Cazul “The Zodiac killer” reprezinta un caz de crime in serie care s-au produs la sfarsitul anului 1968 si inceputul anului 1969. 5 victime au fost atribuite acelusi criminal. Desi s-a facut asocierea intre victime ale “zodiacului” si a alte victime, acest lucru nu a fost dovedit.

In incercarea de identificare a criminalui au fost interogati mai mult de 2500 de posibili suspecti, insa nici pana astazi nu a fost nimeni condamnat.

5. Primul loc in topul celor mai renumite crime al caror autor nu a fost identificat niciodata este bineinteles Jack The Ripper. Se crede ca acesta a omorat 5 femei in Londra in anii 1888-1889.

Tehnica sa era de fiecare data aceeasi, mai intai strangulandu-si victimele, pentru ca apoi, dupa ce le aseza, sa la taie artera jugulara.

Dupa moartea victimei, Jack Spintecatorul incepea un poces de mutilare in care anumite parti ale corpului erau indepartate.

De la fiecare victima pastra cate o parte ca suvenir. Acest caz a ramas in istorie ca fiind cel mai renumit caz de crime in serie. Multe filme au fost realizate avand ca sursa de inspiratie povestea lui “Jack Spintecatorul”.

Autor: Andrei Dutulescu

16/01/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: