CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un top al celor mai mari criminali români

 

 

 

 

 

 

 

Top 10 criminali români

 

 

 

De multe ori alegem sa ignoram aspectele negative ale vietii de zi cu zi si incercam sa ni le imaginam cat mai departe de noi si de ceea ce ne inconjoara. Nu realizam insa ca, la doar cativa pasi, o alta lume decat cea cunoscuta noua isi tese itele intunecate… .. lumea tenebroasa a criminalitatii.

In aceasta ordine de idei, Descopera.ro isi propune sa va aduca in fata, intr-o forma narativa, cazurile celebre care au constituit subiectul anchetelor politienesti din Romania de-a lungul timpului si, totodata, imaginea sumbra a catorva dintre cei mai temuti criminali de la noi din tara.

 

 

10. Gica Cioc – Balaurul

 

 

 

 

 

Anul 1945. Romania se resimtea încă dupa Marele Razboi in care fusese implicata, iar situatia politico-economica degenerase intr-un val de infractiuni fara egal cu precadere in cartierele bucurestene, acolo unde infractorii deja formasera bande extrem de violente si de bine inarmate.

Ca si cum nu era de ajuns, in vara aceluiasi an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitala. Peste 10 persoane fusesera ciuruite cu gloante provenind din arme rusesti. Cine ar fi incercat totusi sa ancheteze un rus, fie el si criminal, in plina dominatie sovietica? Asa cum era de asteptat, dosarul crimelor a fost inmanat comisarului Alimanescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici.

Cercetarile acestuia au scos la lumina o informatie interesanta. Criminalii nu erau soldati sovietici, ci romani get-beget, iar victimele nu erau altceva decat rezultatele unui sangeros razboi intre grupari de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gica Cioc, poreclit Balaurul datorita temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari si rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, dupa mustata similara cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci cand comisarul Alimanescu afla de la un informator ca „Hitler” se gaseste intr-un restaurant de pe Calea Calarasilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani in compania membrilor bandei sale. Era momentul ca oamenii legii sa intre in actiune.

Spre surprinderea acestora insa, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodata. In aceeasi noapte, Alimanescu ajungea in fata unei scene grotesti. „Hitler”, impreuna cu toti acolitii sai zaceau intr-o balta de sange. Printre victime se aflau si oamenii lui Gica Cioc. Motivul? „Hitler” ii „suflase” iubita aliatului sau cu luni in urma. Inaintea oamenilor legii, infractorii se ucisesera reciproc, toti fiind inarmati cu arme automate rusesti. „Epidemia crimelor” se stinsese.

 

 

9. Petre Silberschmied – Argintaru

 

 

In perioada imediat urmatoare celui de al doilea Razboi Mondial, Argintaru era un nume de temut pentru oamenii legii. Zeci de politisti, jandarmi sau gardieni cazusera sub rafalele de pistol automat trase de membrii temutei bande a lui Petre Silberschmied, alias Argintaru, si nimeni nu parea sa stie cine era autorul temutelor asasinate urmate de jafuri in banci si magazine.

Era cazul de care nu se putea ocupa decat „spaima infractorilor” acelor vremuri, comisarul Eugen Alimanescu. Studiind tacticile criminalilor, comisarul realiza ca armele folosite de acestia sunt de provenienta germana, absolut toti parand a fi tintasi extrem de buni.

In plus, niciun informator nu putea da date despre atacurile care parea ca nu se vor termina niciodata. Alimanescu intuia atunci ca ucigasii erau dezertori din armata germana, cel mai probabil din temutul corp Dirlewanger, corp de armata creat la cererea expresa a lui Himmler din condamnati la moarte sau la inchisoare pe viata. Si nu se inselase.

Ocazia de a anihila banda de infractori a venit la sfarsitul lunii august 1945, atunci cand un gardian public anunta prezenta suspecta a unui camion, in miez de noapte, in apropierea magazinului „Sora”. Era chiar banda lui Argintaru. Lupta care s-a deschis intre oamenii legii si infractori a durat peste o ora, soldandu-se cu victime de ambele parti.

Momentul crucial a fost insa cel in care un jeep cu insemne americane sosea in tromba la locul conflictului, iar din el cobora un individ purtand uniforma de capitan, care le cerea oamenilor legii sa opreasca imediat focul. Diversiunea nu a functionat iar capitanul, nimeni altul decat Argintaru, a fost arestat. Era singurul supravietuitor al bandei sale. Criminalul nu a mai apucat sa isi auda sentinta. In timpul unei tentative de evadare era impuscat mortal de agentii comisarului Alimanescu.

 

 

 

8. Grigore Uruc – Asasinul de Anul Nou

 

 

 

Cine este criminalul care l-a îngrozit pe Nicolae Ceaușescu. Cazul ...

 

Un caz deosebit este si cel al taranului analfabet, Grigore Uruc, si al dosarului „Cerasela”, numele primei sale victime. Nu putini au fost cei care, la sfarsitul anilor ’80 vorbeau de aparitia unui nou Ion Ramaru, iar neputinta autoritatilor il determina chiar pe Nicolae Ceausescu sa ia o pozitie transanta vis-a-vis de actiunile indreptate impotriva criminalului care actiona in orasul Buzau. Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al strazii de numai 14 ani, fusese descoperita in interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985.

Cadavrul micutei fusese strapuns de numeroase lovituri de cutit desi moartea, asa cum au concluzionat medicii legisti, survenise chiar de la prima lovitura. Aceiasi medici afirmau ca omorul avusese loc chiar in noaptea de Anul Nou.

Criminalul parea insa de negasit, autoritatile vremii clasand dorsarul A.N. (autor necunoscut), si asta in ciuda unui efort intens depus de oamenii legii. Un an mai tarziu, tot in noaptea de Anul Nou, un al copil al strazii, un baietel in varsta de 13 ani, a fost descoperit in apropierea Scolii Generale nr. 4.

Chiar daca trupul acestuia fusese ulterior sfasiat de cainii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lasate de arma crimei. Era vorba de acelasi autor. In Buzau umbla in libertatea un criminal care ucidea doar din placere.

Era anul 1987, atunci cand ceea ce oamenii legii asteptau cu groaza s-a intamplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fara adapost in varsta de 14 ani, fusese strapuns de nu mai putin de 24 de ori cu un cutit. Si totusi, criminalul parea sa fi intrat in pamant. Era momentul in care oamenii legii isi dadeau seama ca ucigasul venea in Buzau doar pentru a ucide si asta se intampla doar o data pe an.

Anul nou 1988 a insemnat insa sfarsitul terorii. Avand sub observatie toate locatiile prin care criminalul ar fi putut patrunde in oras, autoritatile il identificau pe autorul abominabilelor crime.

Era Grigore Uruc, un taran analfabet din comuna Tintasi de Buzau. Din pacate, in momentul arestarii, ucigasul apucase sa ia viata celei de a patra victime, o fetita in varsta de 13 ani. Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte si executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.

 

7. Eugen Grigore – Amarul gust al răzbunarii

 

Povestea lui Eugen Grigore este una aparte in istoria criminalisticii romanesti. Cazul sau a fost musamalizat de autoritatile comuniste, tocmai pentru a nu se afla ca Romania anilor ’70 se afla in pragul unui conflict interetnic de proportii. „La export”, toate informatiile din tara trebuiau sa arate bine.

Cutremuratoarea poveste a iesit la lumina cu mult mai tarziu, mai precis in anul 2002, atunci cand o razie a politiei iesene il scotea la lumina din canalele aflate in apropierea campusului studentesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legenda urbana.

Cine este insa acest personaj misterios? Totul incepea la inceputul anilor ’70, atunci cand Eugen Grigore, un simplu sofer la o autobaza din apropierea Iasilor, isi gasea familia macelarita si casa incendiata. Sotia si cei trei copii fusesera ucisi cu bestialitate, iar autorii oribilelor crime dadusera foc casei in speranta ca urmele vor fi sterse.

Cum autoritatile nu dadusera inca de urma ucigasilor, Eugen Grigore a pornit o ancheta pe cont propriu, iar cei care stiau cate ceva i-au indicat pe vinovati… membrii unei satre tiganesti din apropierea satului in care locuia. Ceea ce a urmat pare sa tina mai degraba de un scenariu de film.

Cu mintea ravasita de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima data la volanul unui camion. Cu pedala acceleratiei apasata la maximum, acesta a intrat in plin in corturile si carutele tiganilor fara sa tina cont de cine se afla in ele. In acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numarandu-se mai multe femei si copii. Cazul a fost repede musamalizat de autoritati.

Supravietuitorii carnagiului au fost mutati de membrii Securitatii in alte zone ale tarii iar Eugen Grigore primea pedeapsa cu inchisoare pe viata. Dupa 28 de ani de detentie, a fost eliberat, luand drumul canalelor din Iasi. Singura sa sursa de supravietuire erau bunurile pe care le primea din cand in cand de la studentii milosi.

 

 

 

6. Nicolae Purecica , poreclit „Nae Chioru”– Ferentariul de acum 60 de ani

 

 

 

 

 

 

 

 

Renumele de cartier rau famat al Ferentariului nu este unul dobandit de ieri de azi. Asa cum vom vedea, Bucurestiul anilor de dupa ultimul mare razboi cunostea deja faima ucigasilor ascunsi in casele Ferentariului. Poate cel mai cunoscut criminal care a actionat in aceasta zona a fost Nicolae Purerica, poreclit Nae Chioru, o porecla ce avea sa devina legendara cu trecerea timpului.

Era anul 1947, acelasi an in care teroarea, de aceasta data la adresa infractorilor, instituita de Eugen Alimanescu isi punea puternic amprenta asupra raufacatorilor bucuresteni.

Multi dintre ei alegeau sa paraseasca orasul in cautarea unor destinatii mai „sigure” in care sa poate actiona.

Printre cei care alesesera calea fugii se numara si Nicolae Purecica, un individ deja dat in urmarire generala in toata tara pentru mai multe crime, jafuri si talharii, majoritatea petrecute in Ferentari. De aceasta data, criminalul alesese Oradea ca viitoare tinta si, la scurt timp, orasul transilvanean intra in stare de soc.

Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovati lasau in urma o multime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul in care victimele erau ucise. Criminalii nu se multumeau doar cu talharirea nevinovatilor ci, pentru a-i reduce la tacere, ii transau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atat de numeroase incat autoritatile oradene s-au vazut nevoite sa apeleze la singurul om care putea sa puna stavila ororilor, comisarul Eugen Alimanescu.

La scurt timp, prezenta „Justitiarului” a dat roade. Doua bande bucurestene, deplasate clandestin la Oradea, erau anihilate. Un intreg arsenal de arme, ustensile de spart seifuri si bunuri furate, era recuperat de agentii speciali ai lui Alimanescu. Dar crimele continuau.

Lungile si minutioasele cautari ale comisarului scoteau insa la iveala un „fir” de la care oamenii legii puteau incepe cautarile.

Cele mai multe victime erau barbati care calatorisera cu trenul si care sosisera la Oradea in scop de afaceri. Urmand traseul ultimilor oameni ucisi, Alimanescu il descoperea intr-un tren chiar pe Nicolae Purecica.

 Evitand sa il aresteze imediat, comisarul il urmareste impreuna cu oamenii sai pana la Oradea. Ucigasul deja isi alesese urmatoarea victima. Nu a mai avut timp insa sa o ucida. In momentul in care se pregatea sa atace, criminalul era doborat de o rafala de gloante. Alaturi de el se prabuseau si cei patru acoliti ai sai.

 

5. Iancu Berila – Ucigasul brutarilor

 

Numele lui Iancu Berila ar putea sa nu spuna multe celor mai putin obisnuiti cu istoria stiintei criminalistice din Romania. In fond, criminalul actionase in timpul celui de al doilea Razboi Mondial, timp suficient pentru ca lumea sa dea uitare odioaselor sale fapte.

A ramas in schimb zicala peiorativa „ca Berila”, desemnand acel individ care incearca sa ingrozeasca sau sa braveze cu fapte demne de dispret. Si totusi, cine a fost Iancu Berila? Arhivele vremii il mentioneaza ca pe unul dintre cei mai sangerosi asasini din istoria recenta a Romaniei.

Un individ cu un fizic impozant, cu o expresie fioroasa a fetei, care a reusit sa terorizeze o tara intreaga in numai cativa ani. Victimele sale erau, in marea lor majoritate, brutari.

Nu se stie inca de ce acestia devenisera tintele lui favorite, cert este ca pe seama lui Iancu Berila sunt puse cel putin 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare data acelasi. 

Criminalul isi studia potentialele victime, afla unde acestea isi tin banii si ataca noaptea, departe de ochii lumii. Desi a fost prins si condamnat la munca silnica pe viata, Berila reuseste sa evadeze spectaculos. Era momentul in care pe urmele sale pornea celebrul comisar Eugen Alimanescu, cel poreclit si „Comisarul de Fier”, alaturi de tinerii sai recruti din organizatia „Fulger”.

 La scurt timp dupa inceperea anchetei, Alimanescu da de urma criminalului. Acesta se angajase ca ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de inca doi agenti, comisarul il imobiliza atunci pe uriasul Berila in timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit si cutitul pregatit pentru urmatoare sa victima… chiar cel care il angajase.

Trimis din nou la ocna, Iancu Berila nu mai avea a doua sansa de scapare si se stingea din viata in urma muncii extreme la care a fost supus.

4. Ion Rîmaru – Teroarea anilor ‘70

Cu siguranta nu exista un alt criminal in analele stiintei criminalistice romanesti a carui notorietate sa fie mai mare decat a celui care a terorizat Bucurestiul in urma cu aproape patru decenii. Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol si mai multe furturi si talharii. Toate sunt faptele unui singur om: Ion Ramaru. 

 

 

 

 

 

Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal incepe cu data de 5 martie 1971, data la care era descoperit trupul neinsufletit al unei tinere femei. Cercetarile au dovedit atunci ca victima fusese ucisa intr-un mod sadic si apoi violata, aceasta purtand pe corp numeroase urme de muscaturi.

O luna mai tarziu, o crima identica a fost semnalata in sectorul 4 al Bucurestiului, iar Militia Capitalei adauga acestor fapte alte doua omoruri similare care avusesera loc in anul 1970 si al caror autor nu fusese identificat. Era deja evident ca autoritatile se confruntau cu un criminal in serie.Mobilizarea fortelor de ordine a fost una de proportii nemaivazute.

Sute de persoane au fost interogate si tinute sub observatie, iar specialistii Institutului de Medicina Legala reuseau in premiera mondiala sa reconstituie portretul robot al criminalului numai dupa amprentele dentare. Si totusi, autorul odioaselor crime continua sa actioneze nestingherit. A fost poate mana hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Ramaru.

Langa corpul ultimei victime, criminalul scapase o adeverinta medicala. Din acest moment, capturarea sa nu mai reprezenta decat o problema de timp.Arestat in caminul studentesc al Facultatii de Medicina Veterinara, acolo unde era student in anul 3, Ramaru isi recunoastea faptele dupa mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea. In acelasi an, 1971, la 23 septembrie, in curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Ramaru era executat prin impuscare. 

Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate: „Chemati-l pe tata. El este de vina.” Ce vroia oare sa spuna criminalul?

 

3. Florea Ramaru – Ereditatea crimei

 

 

Anii din timpul ultimului Razboi Mondial au fost, fara doar si poate, unii extrem de tulburi pentru toate tarile Europei. Lipsurile si atrocitatile razboiului dusesera la o recrudescenta fara egal a crimelor, iar Romania isi avea si ea tristii reprezentanti. Era anul 1944, atunci cand o serie de crime zguduia Bucurestiul. Intr-un singur an, cinci femei fusesera ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritatile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, asadar, de un individ fara antecedente penale. 

Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodata identificat. Misterul iesea din nou la iveala in anii ’70, atunci cand seria de crime a lui Ion Ramaru ingrozea intreaga Capitala.

Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost insa posibil asa ceva? In fond, trecusera peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit sa aiba o varsta inaintata, posibilitate exclusa din start de autoritati.

Si totusi, modul de operare si de infaptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Râmaru si prinderea temutului criminal aveau sa arunce din nou in uitare celebrele amprente din timpul razboiului.

O stranie coincidenta raspundea totusi intrebarilor care existau de atatia ani. La exact un an de la executia lui Ion Ramaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicina Legala era adus cadavrul unui barbat care aparent cazuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat socant.

Amprentele celui care murise in bizarul accident erau cele ale ucigasului din 1944. Era nimeni altul decat Florea Ramaru, tatal celui mai cunoscut asasin din istoria Bucurestilor.

 

 

2. Vasile Tcaciuc – Măcelarul din Iași

 

 

 

 

Vasile Tcaciuc cachebzirocache3109c238x128algdillingerjp

 

Romania anilor 1930 a fost zguduita de o serie de crime al caror autor ar putea figura cu succes in galeria neagra a celor mai mari criminali in serie din lume. Chiar si astazi, la mai bine de 70 de ani de la comiterea ingrozitoarelor crime, oamenii de stiinta incearca inca sa inteleaga acel resort interior care a fost capabil sa tranforme un om intr-unul dintre cei mai odiosi asasini cunoscuti vreodata. 

Totul a inceput in 1935, an in care noul proprietar al unui imobil iesean, a fost alertat de cainele unui musafir, caine care daduse semne de agitatie si care zgaria insistent podeaua casei.

Curios, acesta sapa in locul indicat de animal si, spre oroarea sa, descoperea sase cadavre ingropate la mica adancime. Absolut toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea in care se aflau acestea trada un sadism atroce. Prinderea ucigasului nu a fost atat de dificila pe cat s-ar crede.

De fapt, fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja in arestul politiei iesene pentru mai multe jafuri si talharii. Desi, initial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu doua dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovatiei si marturisea autoritatilor crudul adevar.

Tcaciuc recunostea atunci uciderea si ciopartirea celor sase victime pe care le ingropase chiar sub podeaua casei in care locuia dar, spre groaza tuturor celor prezenti la interogatoriu, acesta nu era decat inceputul unui sir ingrozitor de crime. In cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai putin de 26 de persoane, printre care si un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. 

Dupa cum el insusi marturisea, ucigasul isi comandase chiar si un topor special, realizat astfel incat sa nu alunece din mana, iar eficienta loviturilor sa fie maxima. Nu a mai apucat sa fie judecat. In timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc incerca sa scape prin fuga, profitand de lipsa de atentie a celor care il insoteau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver. Astfel lua sfarsit povestea celui poreclit de presa vremii „Macelarul din Iasi”.

 

 

 

1. Vera Renczi – Vaduva Neagra

 

 

 

 

 

 

Foto: Vera Renczi – Vaduva Neagra

Prima parte a vietii celei care ocupa primul loc in topul celor mai mari criminali romani reprezinta si azi un mister pentru criminalisti. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi , numele de familie apartinand celui de-al doilea sau sot. Unele surse ii indica drept an al nasterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Bucuresti, in urma legaturii dintre un om de afaceri ungur si o frumoasa tanara din Romania. 

Copilaria si-o petrece la Bucuresti, acolo unde ramane pana la varsta de 13 ani. Odata cu pierderea mamei, Vera este mutata de tatal sau la Berkerekul, oras din fosta Iugoslavie, unde acesta detinea o mica mosie.

Adolescenta Verei este marcata de numeroase aventuri amoroase, ea ajungand nu o data, pe prima pagina a ziarelor locale din cauza scandalurilor in care implica de la elevi de liceu pana la bancheri si oameni de afaceri.

Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi mai uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori. In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele, ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo.

La mai putin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodata.Vera explica apropiatilor ca sotul sau a parasit-o si ca a decedat ulterior intr-un accident de masina in Romania. Urmeaza cea de a doua casatorie, cea cu Joseph Renczi, un important om de afaceri sarb.

La scurt timp insa, acesta avea sa dispara ca si primul sot. Pentru Vera Renczi incepea o noua perioada in care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. Vesnic imbracata in negru, frumoasa castelana atragea pe domeniul de la Berkerekul numerosi amanti, niciunul dintre acestia nemaintorcandu-se vreodata.

La insistentele sotiei unuia dintre ei, autoritatile locale descind la resedinta Verei Renczi. Nu mica le-a fost mirarea oamenilor legii atunci cand descopereau in subsolul conacului 35 de sicrie de zinc.

In ele se aflau absolut toti cei care trecusera prin patul Verei. 

Mai mult, intr-unul dintre sicrie se gasea chiar Lorenzo, fiul in varsta de numai zece ani pe care aceasta fusese nevoita sa il ucida pentru ca ii aflase teribilul secret. Toate victimele fusesera otravite cu arsenic.

Condamnata initial la moarte, Vera a beneficiat atunci de clementa legii care nu permitea executia femeilor si a fost transferata pe viata intr-o inchisoare de maxima securitate. La scurt timp, criminala in serie se stingea in urma unei hemoragii cerebrale.

 

Sursa: „Cei mai odiosi 100 criminali romani” – Traian Tandin, Editura Tritonic, preluat de https://www.timpul.md/top-10-criminali-romani 

 

 

 

 

 

 

 

06/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

26 august 1888 – S-a născut generalul român Constantin Pantazi,fost Ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944

Constantin Pantazi, general român, fost Ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 - 23 august 1944

Constantin Pantazi, general român, fost Ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război.

A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat, primind în anul 1943 gradul de general de armată.

Gen. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli colaboratori ai Mareşalului Ion Antonescu.

A fost arestat împreuna cu grupul de deţinuţi din care făcea parte şi mareşalul Antonescu, care a fost predat în custodia sovieticilor între anii 1944-1946.

La 17 mai 1946, „Tribunalul Poporului” având în componenţă politruci ignoranţi despre care se ştie ce pregătire aveau, l-a condamnat la moarte, fiind acuzat de „crime de război” şi „crimă de dezastrul ţării”.
Execuţia sa a fost planificată să aibă loc la data de 1 iunie 1946.

Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat un decret de comutare a pedepsei cu moartea la 1 iunie 1946 și l-au  înaintat pentru contra-semnare Regelui Mihai I, care i-a schimbat pedeapsa în „muncă silnică pe viaţă”, în timp ce acesta mergea spre locul de execuție.

Încarcerat iniţial la abatorul uman al închisorii comuniste de la Aiud, generalul Pantazi a fost transferat la închisoarea Rîmnicu-Sărat, unde a murit orb, celula sa din subteran neavând fereastră.

Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaile cumplite i-au pus capăt vieţii la 23 ianuarie 1958. 

Nu trebuie uitat regimul de exterminare fizică la care regimul criminal comunist a supus şi alţi  generali români, după cum urmează:

  • La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrîni, orbi, bolnavi de plămîni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali, lînga care precizăm telegrafic anul morţii. Comandanţi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ion Carlaont – 1950, Dumitru Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

  • La închisoarea de tristă amintire Sighet, au trecut în lumea umbrelor masacraţi în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – 1950, Grigore Georgescu – 1952, Alexandru Glatz – 1953, Gheorghe Marinescu – 1952, Nicolae Marinescu – 1953, Nicolae Pais – 1952, Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani), Epure Popovici – 1953, Cehan Racovita – 1954, Mihail Racovita – 1954, Radu Rosculet – 1952, Nicolae Samsonovici – 1950, Nicolae Tataranu – 1952, Alexandru Tatarascu – 1951, Gheorghe Vasiliu – 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek – 1953.

  • La Jilava, au murit în chinuri cumplite sau au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu – 1946, Radu Baldescu – 1953, Sergiu Enulescu – 1949, Constantin Iordachescu – 1950, Gheorghe Iliescu – 1957, Ion Mihailescu – 1949, Ion Negulescu – 1949, Radu Rosetti – 1949, Constantin Teodorescu – 1950, Dumitru Teodorescu – 1957, Constantin Piky Vasiliu – 1946, Mihail Voicu – 1958.

  • La închisoarea Văcăreşti, delirul masacrării s-a abătut asupra unui grup de nouă generali: Ioan Arbore – 1954, Nicolae Ciuperca – 1950, Constantin Constantin – 1948, Grigore Cornicioiu – 1952, Constantin Ilasievici – 1955, Radu Korne – 1949, Vasile Mainescu – 1953, Ioan Mihailescu – 1957, Gheorghe Rozin – 1961.

  • Lîngă digurile lagărelor de exterminare de la Canalul Morţii, au avut parte de o moarte cumplită şase generali: Gheorghe Giosan – 1953, Ioan Ilcusu – 1953, Alexandru Nicolici – 1953, Emil Palangeanu – 1953, Nicolae Stoenescu – 1959, Constantin Voiculescu – 1953.

  • La închisoarea Făgăraş, au fost masacraţi cinci generali: Emanoil Leoveanu – 1959, Gheorghe Stefan Liteanu – 1959, Gheorghe Lintes – 1955, Ion Popescu – 1954, Vasile Zorzor – 1952.

  • În beciurile fără ferestre de la Rîmnicul-Sărat, au murit orbi, infometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei gene­rali: Gheorghe Dobre – 1959, Gheorghe Jienescu – 1953, Constantin Pantazi – 1958.

  • La închisoarea Piteşti, au fost exterminaţi doi gene­rali: Mihail Kiriacescu – 1960, Constantin Trestioreanu – 1957.

  • Enumărăm o serie de temniţe în care au murit cîte un singur general: Botoşani – Ion Petrovan (1963); Galaţi – Petre Vasilescu (1959); Gherla – Vasile Pascu (1960); Tg. Ocna – Constantin Tobescu (1951); Ocnele Mari – Arthur Popescu (1952); Dej – Traian Teodorescu (1951).

Dumnezeu să îi odihnească pe toţi.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/26/o-istorie-a-zilei-de-26-august-video-3/

 

 

 

26/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Scurt istoric al pedepsei cu moartea

 

 

 

 

 

00

 

 

 

 

O istorie a pedepsei capitale

 

 

 

Omorârea cu pietre (lapidarea), sau prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, au fost de-a lungul istoriei pedepse  extrem de violente si indelung testate,concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători.

O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rândul oamenilor, pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă.

“La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”.

În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.

Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale.

În Anglia, spânzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bâlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămânale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.

Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară.

În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat.

Dacă acea casă se prăbuşea ucigându-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului.

În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat!

În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocând o scurgere gravă, era înecat lângă locul avariei.

Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate.

În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne.

În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial.

În Egipt, în perioada de vârf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedepasa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vânzarea de bere stricată.

Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.

Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrând definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare.

Mai târziu, în America colonizată, femeile vârstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.

Cea mai veche condamnare la moarte păstrată până în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datând din jurul anului 1500 î. Hr.

Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormântat.

Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparatie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormântare.

La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cântece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.

 

 

Cele mai groaznice metode de execuţie din istorie.

 

 

 

 

Lapidarea
 
Lapidarea este o formă de pedeapsă capitală prin care un grup de oameni aruncă cu pietre într-o persoană, până când aceasta moare din cauza loviturilor.
Niciun individ din grupul justițiar nu poate fi identificat ca fiind cel care ucide victima.
Din cauză că această formă de ucidere este mai lentă decât alte forme de execuție, este  prin urmare, o execuţie prin tortură.
 

 

 Damnatio ad bestias

Damnatio ad bestias era o formă a pedeapsei capitale în care condamnații erau lăsați pradă leilor în arene sau aruncați într-o cușcă cu animale. Această pedeapsă a fost ”adusă” în Roma antică în jurul sec. al II-lea îHr din Asia, unde forme asemănătoare au existat cel puțin până în sec. al VI-lea îHr.

În secolele I-III dHr, această pedeapsă a fost aplicată în principal criminalilor, dar și creştinilor (în latină: ”christianos ad leones”, însemnând „creştinii la lei”). Pedeapsa a fost abolită în anul 681 dHr.

TAURUL DE ARAMĂ SAU TAURUL SICILIAN

 

 

 

 

Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos.

Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris,  conducatorul cetății Agrigentum din  Sicilia.

În taur se introducea persoana care urma să fie ucisă, capul fiind plasat în interiorul grumazului taurului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia.

În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.

În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului.

Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.

Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.

 


 

Arderea pe rug

 

 

 

0

 

 

Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime.

A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor.

Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.

Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.

La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.

În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.

 

 

 

TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU

 

 

 

 

Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi.

Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.

Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului.

Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze.

Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.

 

 

 

 

Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.

 

Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfârşi, fie alegându-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mânuia securea cel mai iute), fie bând otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).

Vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi.

În mod deloc surprizător, spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale.

 

 

FELIEREA. LING CHI

 

 

Ling Chi, o execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei.

Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).

 

 

 

 

Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).

Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.

 

In zilele noastre,pedeapsa cu moartea este  inca prevăzută prin lege ca pedeapsă, în 43 de țări din întreaga lume.
Din punct  de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților.
În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această pedeapsă.

Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul militar.
În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
În China de exemplu, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupție sunt pedepsite cu pedeapsa cu moartea.

 

 

TRAGEREA PE ROATĂ

 

 

 

Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).

Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).

 

 

 

În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri.

În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.

Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.

În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).

 

 

 

FIERBEREA / PRĂJIREA

 

 

 

 

 

 

Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere.

În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.

În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele.

Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.

 

 

JUPUIREA

 

 

Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.

 

 

 

 

Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.

 

 

“BĂRCILE”

 

 

Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree.

Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat.

În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create.

Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.

 

 

 

 

O metodă similară de execuție era folosită si de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.

 

 

TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL

 

 

Metoda aceasta era cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia.

Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale.

Datorită faptului că persoana era atârnată cu capul în jos, creierul primea suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.

 

 

 

În versiunea asiatică, condamnatul stătea în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.

 

 

CRUCIFICAREA

 

 

Crucificarea nu era doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură.

Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chiar dezbrăcat, era legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.

 

 

 

 

 

În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții.

Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.

Împăratul Constantin cel Mare a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.

 

 

DEZMEMBRAREA

 

 

 

 

Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.

Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat,pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului, iar moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.

 

 

 

TRASUL ÎN ȚEAPĂ

 

 

 

 

 

Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor.

Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora.

Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.

 

 

 

 

O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.

 

 

 

LEAGĂNUL LUI IUDA

 

 

 

 

 

Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului.

În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea.

De obicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.

 

 

 

 

Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.

Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge.

 

În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul, traficul de droguri, sau violul.

Iar când pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite -, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spânzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.

 

Metode „moderne” de executie capitala

 

 

  • Camera de gazare: A fost folosita pentru prima oara in 1924, camera de gazare ofera un spectacol horror chiar si pentru cei cu sange rece: condamnatii legati pe un scaun se zbat pentru a respira, iar ochii li se umfla si se inrosesc inainte de a muri. 

  • Injectia letala.

  • Pe 13 decembrie, Angel Nieves Diaz (55 de ani), condamnat pentru uciderea in 1979 a patronului unui bar de topless, a primit injectia letala, care trebuia sa-i opreasca inima pentru a nu mai functiona.In loc sa moara insa, in cateva clipe, detinutul a fost cuprins de grimase si de convulsii violente, iar ochii i s-au deschis, bulbucandu-se spre membrii ingroziti ai comisiei de executie.Diaz s-a chinuit o jumatate de ora lunga cat o viata pana si-a dat duhul. Acele fusesera infipte prea adanc, iar otrava i-a fost injectata pe langa vene. In mod exceptional, a fost nevoie de o a doua doza letala.

    Executia a durat 34 de minute. Durata maxima era de 15 minute, in conditii normale injectia letala facandu-si efectul in trei-cinci minute.

  • În Romania comunista au fost executate 104 persoane. Între 1965 si 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane.Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață.

  • Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (la 25 decembrie 1989).

  • Belarus rămâne singura țară europeană care aplică încă de facto pedeapsa cu moartea.

  • Parlamentul European a solicitat  Kazahstanului și Letoniei să modifice dispozițiile din legislația lor națională care permit încă aplicarea pedepsei cu moartea pentru anumite crime în circumstanțe excepționale.

  • Cele mai multe execuții au loc în China, Iran și Irak; numai în China au avut loc 5000 de execuții, respectiv 88% din numărul total al execuțiilor în lume.

  • Iranul a executat cel puțin 402 persoane, Irakul cel puțin 77, iar Arabia Saudită cel puțin 69″, se menționează în rezoluția Parlamentului European.

  • Alte state menționate în rezoluție care încă aplică pedeapsa cu moartea sunt: Egipt, Malaiezia, Sudan, Tailanda, Coreea de Nord, Vietnam, Japonia și Statele Unite (pedeapsa cu moartea se aplică încă în 35 state din cele 50 ale SUA, deși 4 dintre ele nu au mai efectuat execuții din 1976).

  • UE este principalul susținător al eforturilor depuse de organizațiile societății civile în cadrul luptei împotriva pedepsei cu moartea, una dintre prioritățile tematice pentru asistență ale Instrumentului European pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO).

 

 

Surse :  Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112 ; FrontPress.ro; blogul  Istorii regasite

 

 

14/09/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: