CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

31 octombrie 1956 – Un curajos Memoriu adresat de cărturarul patriot ONISIFOR GHIBU liderilor URSS, în care cerea retrocedarea teritoriilor românești cotropite

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

 

 

Marele cărturar unionist Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, într-o familie de țărani – meseriași. Astudiat la Institutul teologic andreian Sibiu, la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecându şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi istorie universală (1909).

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a trăit viaţa.

În perioada cea mai grea pentru învăţământul românesc din Transilvania, când prin legile lui APONYI se urmărea desnaţionalizarea românilor prin „şcoală”, Onisifor Ghibu a fost numit inspector al şcolilor subordonate arhiepiscopiei ortodoxe a Transilvaniei cu sediul în Sibiu (1910-1914).

La finele anului 1910 Onisifor Ghibu a fost trimis în secret la Bucureşti de către mitropolitul ortodox I. Metianu, cu misiunea de a prezenta pe bază de documente şi argumente, pericolul deznaţionalizării românilor din Transilvania, prin scoală şi biserică.

În anul 1912 a devenit şi secretar al secţiei şcolare a „ASTREI” precum şi membru în comitetele de redacţie a revistelor: „Românul”, „Luceafărul” şi „Transilvania” prin paginile cărora îşi susţinea ideile şi acţiunile întreprinse. În această calitate a reuşit să închege şi să colaboreze cu publicaţii şi organizaţii româneşti din Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania şi [ara Mamă.

În aceiaşi perioadă a participat la şedinţa Comitetului Naţional Român de la Budapesta ca delegat al Partidului Naţional Român făcând parte din grupul „Tinerilor oţeliţi” care militau pentru lupta deschisă pentru drepturile românilor din Transilvania.

Declanşarea primului război mondial l-a determinat să ajungă la Bucureşti, unde împreună cu C. Bucşan şi Ghe. Popp au fondat revista „Tribuna” prin care milita intens pentru intrarea României în război alături de Antantă pentru eliberarea Transilvaniei şi făurirea României Mari. Concomitent, a participat activ în comitetul redacţional al „Revistei generale a învăţământului” şi al „Buletinului Casei Şcoalelor”, iar ulterior, alături de N. Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu şi alţi scriitori a făcut parte din redacţia Gazetei Ostaşilor.

Întrucât Onisifor Ghibu a refuzat să se prezinte la ordinul de chemare a armatei austro-ungare dar mai ales pentru activitatea desfăşurată în favoarea neamului românesc, a fost condamnat la moarte pentru „înaltă trădare” de Tribunalul din Cluj în anul 1916. În acelaşi proces au fost implicaţi şi O. Goga, Octavian Tăslăuanu, A. Imbroane şi alţii.

  

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română.  Împreună cu fruntaşi români basarabeni unionişti, în frunte cu Pantelimon Halippa care activau şi prin publicaţia „Cuvânt Moldovenesc”,a  fost unul dintre făuritorii Partidului Naţional Moldovenesc.

Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

 

 

 

 

 

Cu ajutorul aghiotantului şef al marelui Cartier General din primul război mondial, Constantin Petrescu, Onisifor Ghibu a reuşit şi a dus şi a instalat la Chişinău, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin, datorită căreia s-au editat o serie de publicaţii româneşti (1917-1918) care au contribuit în mod hotărâtor la unirea Basarabiei cu [ara Mamă la data de 27 Martie 1918.

 La această tipografie a apărut printre altele: prima revistă pedagogică „Şcoala moldovenească” prin care s-a dezbătut şi problema naţionalizării celor peste 800 de şcoli primare basarabene şi a altor şcoli secundare, „Abecedarul moldovenesc”, „Ardealul”(de la 1 octombrie 1917), prima gazetă românească cu litere latine, care după data de 24 ianuarie 1918 a devenit cotidianul „România Nouă”, principala publicaţie de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Valea Timocului Sârbesc cu [ara Mamă.

La Chișinău întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917),”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”, prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (începând cu 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

A susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecând de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia și aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

 A fost de asemenea comisar general al ASTREI pentru Basarabia și  senator de Orhei” și  împreună cu fiul său Octavian, a adus cărţi în limba romănă, punând bazele unei biblioteci publice româneşti la Chișinau. 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. A fost ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Cu acest prilej, acționează pentru  preluarea Universității din Cluj, propunând și înfăptuind organizarea ei pe baze românești (1919).

Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. În 1919, Onisifor Ghibu a fost  numit ca profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945. 

  După instaurarea forțată a regimului comunist în România, a fost persecutat încă de la începuturile acestui regim antinational, pentru activitatea sa neșovaitor patriotică, antirevizionistă și antisovietică, având de suferit tot restul vieții, până la decesul său în data de 31 octombrie 1972.

Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

Memoriile înaintate unor conducători ai României din perioada respectivă, dovedesc deasemenea, curajul şi dragostea pentru binele neamului românesc, de a prezenta tranşant o serie de probleme grave care erau la „ordinea zilei” în vederea remedierii acestora.

Merită să redăm doar câteva idei privind memoriul înaintat fostului rege, Mihai I, din lagărul dela Caracal din anul 1945:

 

— „De la 1922 încoace suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.

E un moment pe care Majestatea Voastră trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până când?”

— „Fixarea momentului istoric actual. «Nu sunt vremurile sub cârma omului». Şi totuşi suntem platnicii greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre personale, patria eternă. Am fost «liberali», «ţărănişti», «averescani», «cuzişti», «legionari», «comunişti», dar n-am fost nici români, nici creştini, nici oameni”. „La 1940-1941 am ajuns la scadenţă. ori ne învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost la un impas atât de grazav. putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem să trăim ca neam, trebuie să urmăm anumite legi şi să ne impunem anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb. Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o „tranga dei” – iertare şi îndreptare!”;

— „Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi babii şi toţi beii care au mâncat cu lingura cea mare bunătăţile ţării prin străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care huzuresc azi în belşuguri neruşinate. În lagăre cu atâţia foşti miniştri, care n-au făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat ţara de câte ori interesele lor o cereau! La lagăr cu toţi trădătorii vechi şi noi, cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa în gradul de astăzi! Cu toţi leneşii şi chiulangii, cu denuncionaţii mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Iar lagărele să fie institute de reeducare. Să nu scape de ele nimeni, decât cu condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a îndreptării spre o muncă efectivă.”

 

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – fiind primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. 

La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul slugă sovietică al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In octombrie 1956, Onisifor Ghibu  i-a adresat lui Hrusciov un memoriu in care îi cerea sa repare crima lui Stalin si sa retrocedeze Basarabia României. A cerut, de asemenea, ca armata sovietica de ocupatie sa paraseasca țara noastră. Reactia autoritatilor a fost promptă si dură. Onisifor Ghibu a fost imediat arestat, judecat, condamnat 5 ani, de către tribunalul Militar din Sibiu si trimis la inchisoarea de la Fagaraș. A stat în detenţie în perioada dec. 1956 – ian. 1958.

 

Iată în continuare textul integral al memoriului său  :

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

 

 

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declarația sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluționare, el a spus printre altele: „Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înțelege, potrivit cu concepțiile despre drept ale democrației, în general, și a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naționalități mici sau slabe, fără consimțământul și dorința acestei naționalități, dorință exprimată precis, limpede și cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârșită această alipire, cu forța, sau ținută cu forța în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârșit, dacă această națiune trăiește în Europa sau în depărtate țări transoceanice”. „Dacă o națiune oarecare este ținută cu forța în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte și răscoale împotriva asupririi naționale -, dacă, în ciuda acestei dorințe, nu i se acordă națiunii dreptul de a soluționa, prin vot liber, și numai după completa retragere a trupelor națiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenței ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire și silnicie… Menținerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruși, este declarată de guvern ca anulată, imediat și fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declarație programatică, principială și fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfințenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declarații, Rusia lui Lenin a anulat, „fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei și că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord și a 40 de localități din însuși trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declarație, îmi permit a vă reaminti și următoarele cuvinte ale aceluiași Lenin, adresate ca răspuns către socialiștii-democrați ai Elveției, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveția: „Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: „Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruși”.

Spre marea nenorocire a umanității, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicațiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varșovia și la Budapesta – prefață sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit și a presat de-a lungul anilor și deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluția Rusiei ar fi fost cu totul alta și lumea întreagă ar fi fost cruțată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai ușoară și mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veți putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels și Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu rețin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociației internaționale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: „aprobarea nerușinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului și la mișeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârșite și suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg și ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … „Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemți, armeni și alte popoare mai mici, nici să ațâțe permanent una contra alteia Franța și Germania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, și de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit și A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI”.

Și mai gândiți-vă și la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: „RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteți ieși, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leniniști, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta și vă întoarceți la propria D-voastră „minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga „ideologie” și „propagandă”, cu care v-ați amețit înșivă și ați amețit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală și obiectivă a concepției materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare și de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de „materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: „ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE”.

Vedeți, Marx vorbește de Providență divină care pedepsește nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea „Providență” l-a pedepsit și pe Stalin al D-voastră și că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceți-vă aminte și de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut și împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre șubrezenia „materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: „Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels și Lenin, ați ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, așa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providența divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept și mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios și blând, care poate deveni o perlă a întregii umanități. Ar însemna că v-ați întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe niște eroi ai umanității, ca pe niște sfinți la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o dorește din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată și dorința tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc. Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3

Sibiu, 31 octombrie 1956

 

Academicianul Onisifor Ghibu a fost unul dintre marile personalităţi  ale neamului românesc..

Spirit enciclopedic, Onisifor Ghibu vorbea bine limba latină, greaca, slavona, germana, maghiara, italiana şi franceza, iar biblioteca sa, cuprindea peste 8000 de titluri, dintre care, multe unicat, în ţara noastră, (după ce a fost vitregită în timp) completată cu o serie de manuscrise şi documente vechi, precum şi cu o bogată corespondenţă (cca. 10000 scrisori) întreţinută cu marile personalităţi ale timpului (regii: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Petru Groza, patriarhul Miron Cristea, N. Iorga, M. Sadoveanu, N.S. Hrusciov, N.I. Bulganin etc.) constitue repere importante în susţinerea aprecierilor de mai sus, dar şi model de urmat.

Recunoaşterea prof. Onisifor Ghibu pe plan internaţional a fost confirmată şi de sărbătorirea sa de către UNESCO în anul 1983 cu ocazia centenarului naşterii sale.

Astfel de personalităţi fac parte din istoria noastră, din viaţa noastră, iar amintirea lor nu se poate uita sau şterge uşor din sufletele noastre.

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/25/o-istorie-a-zilei-de-25-ianuarie-video-3/

 

 

 

Surse:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://foaienationala.ro/memoriul-lui-onisifo.html

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Onisifor_Ghibu

 

25/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: