CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Stalin – „Cel Mai Mare Om De Ştiinţă Al Epocii Noastre”

 

 

 

În data de 5 martie comuniștii și nu numai ei, aniversează 59 de ani de la moartea lui Stalin (sângerosul dictator al URSS).

 În cele ce urmează, blogul https://mariusmioc.wordpress.com/ stalin-cel-mai-mare-om-de-stiinta-al-epocii-noastre reproduce un articol apărut în  ziarul PCR „Scînteia” din 9 martie 1953:

”I. V. Stalin – corifeu al ştiinţei

de acad. prof. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R.

A încetat să bată inima generoasă şi caldă, a încetat să cugete mintea genială a scumpului nostru tovarăş Stalin, gigant al gîndirii biruitoare, gigant al erudiţiei, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii din lumea întreagă, eliberatorul, susţinătorul şi prietenul cel mai bun al poporului nostru.

Omenirea a suferit o pierdere ireparabilă prin stingerea din viaţă a tovarăşului Stalin. Alături de Lenin, Stalin a înfăptuit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi a făurit primul stat socialist din lume, eliberînd zeci de popoare de sub robia capitalistă. Sub conducerea lui Stalin s-a înfăptuit în URSS construirea socialismului şi a început construirea comunismului. Condusă de Stalin, Armata Sovietică a zdrobit hidra fascistă şi a eliberat omenirea de sub pericolul hitlerismului.

Omenirea progresistă a pierdut în tovarăşul Stalin pe cel mai mare om de ştiinţă al epocii noastre. În tovarăşul Stalin, discipol, tovarăş de luptă şi continuator al marelui Lenin, s-au îmbinat în mod armonios şi desăvîrşit geniul politic revoluţionar şi geniala gîndire ştiinţifică, clarvăzătoare şi atotcuprinzătoare.

Genialele lucrări ale tovarăşului Stalin au avut şi au o uriaşă însemnătate pentru progresul omenirii. Opera stalinistă este o călăuză sigură de nepreţuit popoarelor sovietice în drum spre comunism, popoarelor din ţările de democraţie populară, care făuresc socialismul, proletariatului din lumea capitalistă în lupta sa de eliberare din robia exploatării imperialiste, omenirii întregi în lupta ei măreaţă pentru pace.

Gloriosul Partid Comunist al Uniunii Sovietice a dobîndit victorii de importanţă istorică mondială, partidele comuniste şi muncitoreşti din lume obţin succese în lupta lor pentru pace şi socialism, pentrucă activitatea lor are un caracter profund ştiinţific, se bazează pe legile ştiinţifice, obiective, ale dezvoltării societăţii, pe măreaţa învăţătură a marxism-leninismului dezvoltată şi îmbogăţită de tovarăşul Stalin, corifeu al ştiinţei.

Lucrările tovarăşului Stalin „Anarhism sau socialism?”, „Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, „Marxismul şi problemele lingvisticii”, „Problemele economice ale socialismului în URSS” şi celelalte constituie contribuţii de o excepţională valoare şi însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţei materialiste înaintate, atît a ştiinţelor sociale cît şi a ştiinţelor naturii.

Prin lucrările sale clasice, tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze ţi cu descoperiri de o însemnătate teoretică şi practică uriaşă tezaurul ideologiei clasei muncitoare; în economia politică, în filosofie, în aplicarea marxismului la diferite ramuri ale ştiinţelor naturii şi societăţii, pretutindeni, în toate domeniile, ideile staliniste au împins cu mult înainte cercetarea ştiinţifică, au înarmat pe oamenii de ştiinţă cu concluzii geniale deschizătoare de largi orizonturi.

Tovarăşul Stalin ne-a învăţat că „în opoziţie cu idealismul care tăgăduieşte posibilitatea cunoaşterii lumii şi a legilor ei, care nu crede în autenticitatea cunoştiinţelor noastre, care nu recunoaşte adevărul obiectiv şi socoteşte că lumea este plină de „lucruri în sine” ce nu pot fi niciodată cunoscute de ştiinţă, materialismul filosofic marxist porneşte dela punctul de vedere că lumea şi legile ei pot fi pe deplin cunoscute, că cunoştiinţele noastre despre legile naturii, verificate de experienţă, de practică, sînt cunoştiinţe autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective, că nu există în lume lucruri care nu pot fi cunoscute, ci există numai lucruri care nu sînt încă cunoscute, care vor fi descoperite şi cunoscute prin mijloacele ştiinţei şi ale practicii”.

Formulînd cu o limpezime de cristal şi dezvoltînd concepţia marxistă despre natură şi societate – materialismul dialectic şi istoric – tovarpşul Stalin a pus la îndemîna cercetării ştiinţifice, a cunoaşterii realităţii obiective în orice domeniu, singurul ei fundament filosofic trainic. În lucrarea sa de o imensă însemnătate teoretică şi practică, o adevărată culme a gîndirii filosofice, – „Marxismul şi problemele lingvisticii” tovarăşul Stalin a soluţionar în mod genial, pe baza marxism leninismului, principalele probleme ale lingvisticii, deschizînd o etapă nouă în ştiinţa limbii şi dînd un neîntrecut exemplu de aplicare creatoare a marxismului în domeniul unei ştiinţe speciale.

Totodată în această lucrare tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze deosebit de importante tezaurul materialismului dialectic, a dezvoltat în mod genial învăţătura marxistă despre baza şi suprastructura societăţii, elaborînd o teorie unitară şi complectă despre suprastructură, despre uriaşul ei rol activ în societate. Tovarăşul Stalin a indicat cu precizie rolul şi locul ştiinţei în societate, căile ei de dezvoltare, a demonstrat că adevărata ştiinţă trebuie în mod necesar să fie strîns legată de practică, să fie folosită în interesul societăţii, pentru transformarea revoluţionară a acesteia şi a naturii, pentru pace şi fericirea omului.

În ultima sa lucrare – „Problemele economice ale socialismului în URSS” tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze geniale teoria economică a comunismului ştiinţific. Această lucrare reprezintă o culme a economiei politice marxiste.

Opera tovarăşului Stalin întăreşte convingerea omului de ştiinţă în valoarea obiectivă a ştiinţei, în perspectivele ei nelimitate, în forţa ei creatoare şi transformatoare. Elaborată în spiritul materialismului militant, opera stalinistă este o puternică armă în mîna oamenilor de ştiinţă înaintaţi în lupta lor împotriva a tot felul de concepţii şi teorii retrograde, antiştiinţifice, care degradează, pervertesc şi frînează ştiinţa.

În lucrarea sa „Problemele economice ale socialismului în URSS”, demascînd şi combătînd concepţiile subiectiviste, idealiste în ştiinţă, tovarăşul Stalin afirmă din nou, fundamentează complect şi multilateral teza marxistă despre caracterul obiectiv al legilor ştiinţei şi despre posibilitatea cunoaşterii şi folosirii conştiente a acestor legi în interesul societăţii.

Lovind în teoriile idealist-subiectiviste, în cei care neagă caracterul obiectiv al legilor ştiinţei sau propăvăduiesc neputinţa în faţa legilor naturii şi societăţii şi transformă legile obiective în fetişuri, tovarpşul Stalin afirmă cu putere măreţia omului – omul epocii socialismului – capacitatea lui de a fi stăpînul soartei sale şi al naturii înconjurătoare, prin ştiinţă, prin cunoaşterea legilor ştiinţifice şi folosirea lor în interesul societăţii.

Întreaga operă stalinistă este un puternic îndemn, o înflăcărată chemare la învăţătură, la cucerirea cetăţii ştiinţei. Iată de ce lucrările lui Stalin, alături de cele ale lui Marx, Engels, Lenin, constituie izvoare nesecate din care îşi trage puterea în permanenţă ştiinţa înaintată în dezvoltarea ei. Lucrările tovarăşului Stalin sînt studiate cu un imens interes, cu nesaţ, de oamenii muncii din ţara noastră, de milioane şi milioane de oameni de pe întregul glob pămîntesc.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Statul Sovietic, sub îndrumarea personală a tovarăşului Stalin, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii şi societăţii, au creat condiţiile necesare pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii culturii sovietice, într-un ritm şi la un nivel care nu a existat şi nu poate exista în nici o ţară capitalistă din lume. Descoperirea metodelor de producere a energiei atomice este una din cele mai importante realizări ale ştiinţei sovietice. Descoperirile astronomilor, geologilor, fizicienilor, chimiştilor sovietici sînt de cea mai mare însemnătate. Întîietattea biologiei şi fiziologiei sovietice, ridicate la o neatinsă înălţime de Miciurin, Pavlov şi alţii, constituie un fapt indiscutabil în ştiinţa mondială.

Îndrumată şi dezvoltată în spiritul învăţăturii staliniste, ştiinţa sovietică este folosită în scopuri paşnice, pentru a spori puterea de acţiune a omului asupra forţelor naturii, pentru a asigura creşterea forţelor de producţie în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului. Succesele ştiinţei sovietice sînt strîns legate de practica construirii comunismului, de electrificarea ţării, de automatizarea proceselor de producţie, de creşterea neîncetată a tehnicii.

Complicate probleme tehnice – imposibil de rezolvat în condiţiile capitalismului contemporan – sînt rezolvate cu succes în URSS. Proporţia şi ritmul grandioaselor hidrocentrale – construcţii staliniste ale comunismului – eclipsează tot ce a fost creat vreodată în ţările capitaliste.

Fundamental deosebită este situaţia ştiinţei în ţările capitaliste. Acolo ştiinţa, tehnica, cultura în general, sînt sortite stagnării, putrezirii.

Pentru capitalismul contemporan ştiinţa nu are valoare decît în măsura în care îl ajută la creşterea profitului maximal, la pregătirile de război – în măsura în care oamenii de ştiinţă se supun servil, se vînd militarismului imperialist, şefilor militari ai monopoliştilor. Folosirea de către imperialiştii americani a armei bacteriologice împotriva poporului coreean – unul din capitolele cele mai sinistre ale istoriei omenirii – dovedeşte că ştiinţa, cultura descompusă, putrezită din ţările capitaliste sînt duşmani primejdioşi ai omenirii progresiste.

Învăţătura tovarăşului Stalin a avut şi are o uriaşă influenţă asupra dezvoltării ştiinţei şi culturii din patria noastră. După instaurarea regimului democrat-popular activitatea ştiinţifică şi populară din ţara noastră a trecut printr-un adevărat proces de reînoire, a căpătat o nouă orientare – orientare materialist-dialectică.

Urmînd învăţăturile tovarăşului Stalin şi folosind experienţa PCUS, Partidul Muncitoresc Român, guvernul RPR au creat condiţii materiale fără precedent la noi, pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi culturii, au ajutat pe oamenii de ştiinţă şi de cultură să-şi însuşească marxism-leninismul, să pună cercetările lor pe temelia trainică a concepţiei materialist-dialectice.

Activitatea ştiinţifică din ţara noastră contribuie la creşterea şi perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii noi, în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale a celor ce muncesc. Un rol hotărîtor în progresele mari făcute de industria noastră socialistă – îndeosebi de industria producătoare de maşini – de tehnica şi ştiinţa noastră, îl are ajutorul frăţesc al Uniunii Sovietice. Oamenii de ştiinţă din RPR vor rămîne veşnic recunoscători tovarăşului Stalin şi nu vor uita niciodată înţeleptele îndrumări pe care le-a dat ştiinţei progresiste.

Comoara învăţăturii staliniste va sta întotdeauna ca o temelie de nezdruncinat a activităţii Academiei RPR.

Construcţia socialismului pune în faţa oamenilor noştri de ştiinţă sarcini grandioase: electrificarea ţării, construirea de hidro şi termocentrale, cosntruirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, a noi uzine şi fabrici, reconstrucţia oraşelor, construirea metroului din Bucureşti, ridicarea regiunilor odinioară înapoiate, transformarea socialistă a agriculturii etc. Niciodată n-au fost şi n-au putut fi puse în faţa poporului nostru în decursul istoriei sale milenare probleme de o asemenea amploare. Niciodată ştiinţa şi tehnica nu au avut de rezolvat probleme atît de complexe ca azi!

În aceste zile de adîncă durere pentru întreaga omenire muncitoare, oamenii de ştiinţă din ţara noastră, alături de întregul popor muncitor, îşi înzecesc hotărîrea de a-şi îndeplini sarcinile, de a-şi însuşi şi pune în practică atotbiruitoarea învăţătură a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, minunata experienţă a ştiinţei sovietice, pentru cosntruirea socialismului în patria noastră, de a-şi spori vigilenţa şi combativitatea în lupta împotriva duşmanilor progresului ştiinţei, împotriva ideilor şi influenţelor idealiste, cosmopolite, subiectiviste în ştiinţă – arme ideologice ale imperialismului american.

Strîns uniţi în jurul partidului nostru în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, noi păşim hotărîţi înainte sub steagul de neînvins a lui Lenin-Stalin.

Învăţătura stalinistă va continua să ne lumineze calea pentrucă Stalin trăieşte, Stalin e mai viu decît toţi viii, alături de Lenin, călăuzind cu geniul său nemuritor noroadele pe drumul eliberării, al progresului, al păcii şi socialismului.”

30/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LUNGUL DRUM SPRE REGĂSIRE ȘI INDEPENDENȚĂ AL REPUBLICII MOLDOVA

Chișinău Marea Adunare Nationala din 27 august 1989

 

 Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al celor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, s-a desfășurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti și perestroika inițiate de către Mihail S. Gorbaciov.

Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil și care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării.

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestații din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâșcu, vice-prim-ministru al guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova.

Înaltul demnitar al guvernului de la Chișinău dorea ca autoritățile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală), și, totodată „să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”.

Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB -ul, iar ofițerii KGB  au trecut la supravegherea permanentă a vicepreședintelui guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985.

Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâșcu (FOTO) a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri.

 

 

 

 

 

 

Arestarea și condamnarea lui Vasile Vâșcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcția de viceprim-ministru al guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători“ inițiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naționale din RSSM începeau să fie maltratate.

Membrii activului de partid și de stat din RSSM au fost convinși, în acele clipe, că procesul penal, însă și moral, împotriva lui Vasile Vâșcu a fost fabricat de către oamenii lui Viktor I. Smirnov.

„Pe urmă, am aflat că răfuiala a fost inițiată din simplu motiv că omului îi plăcea să vorbească în limba maternă română (la momentul respectiv – «limba moldovenească») și pentru că el se opunea cu tot sufletul rusificării“, consemnează fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în memoriile sale.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere.

Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni.

Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere.

Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere.

Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni.

Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm” în administrarea RSSM.

Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor“.

Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov. Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești:

1) poluarea ecologică și lingvistică;

2) setea de adevărul istoric;

3) evoluțiile demografice

4) dificultățile social-economice.

În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață“ și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații“.

În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM.

Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în instituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă. Scriitorii de la Chișinău, precum și săptămânalul Literatura și Arta, au fost ținta atacurilor lui Simion Grossu în timpul desfășurării celei de VI-a Plenare a CC al PCM din 16 iulie 1987.

Președintele Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSSM, C. I. Lozan, i-a acuzat pe membrii noului Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM că au cerut ridicarea controlului asupra conținutului de idei al emisiunilor, lichidarea bilingvismului din emisiunile de radio și televiziune, precum și trecerea în totalitate a emisiunilor televizate la limba moldovenească.

Înfierați la Plenara din 16 iulie 1987, scriitorii vor fi convocați, în cursul zilei de 28 iulie 1987, la CC al PCM pentru a-și „potrivi ceasurile” cu liderii de partid și de stat din RSSM.

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Simion Grossu, prim-secretarul CC al PCM, nu putea accepta faptul că, totuși, sub lozincile restructurării unii scriitori disprețuiesc  istoria mișcării revoluționare și a construcției socialiste în spațiul RSSM, se opun adevărului istoric privind procesul consolidării regimului sovietic și idealizează unele etape din trecutul istoric al poporului moldovenesc.

Punând accentul pe problema bilingvismului în RSSM, Simion Grossu îi informa pe scriitori că în RSSM funcționau 972 de școli de cultură generală cu predare în limba moldovenească (63,8% din numărul total de școli), 428 cu predare în limba rusă (28,1%) și 123 de școli mixte moldo-rusești (8,1%).

Creșele și grădinițele moldovenești reprezentau 62,6% din numărul total, cele rusești erau 28,2% și cele mixte însumau 9,2%. Totodată, ponderea emisiunilor de televiziune în limba moldovenească urma să crească de la circa 50% la 60 – 70%. Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație.

Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase“.

Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situației din RSSM. În cursul zilei de 17 august 1987, Semion Grossu, proaspăt revenit de la CC al PCUS, îi va informa pe liderii PCM despre sfaturile primite de la M. S. Gorbaciov cu referire la comportamentul de urmat în viitor, în condițiile în care se observase că cei din conducerea republicii conlucrează slab cu scriitorii în condițiile democratizării și transparenței.

Liderul de la Kremlin atrăgea atenția asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naționalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare și, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toți de utilitatea restructurării. „Se atrăgea atenția că și conducerea republicii, membrii Biroului CC local urmează să se restructureze cât mai urgent, să manifeste mai multă răbdare, să nu dicteze oamenilor, să activeze calm“, scrie Mircea Snegur în memoriile sale.

Grigore Vieru

Grigore Vieru

În fotografia din dreapta, poetul Grigore Vieru, simbolul renașterii naționale a românilor din RSSM În contextul evoluțiilor din spațiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor ’80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată.

Mai târziu, la începutul anilor ’90, KGB-ul de la Chișinău va raporta că numărul „naționaliștilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenți, 95% locuiau în dreapta Nistrului și peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși“

În perioada 1979 – 1984, KGB-ul din RSSM consemnase o creștere de trei ori a cazurilor de „naționalism”, respectiv un maxim de 142 cazuri după care un număr de 38 cazuri în 1988.

„Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate“, concluziona istoricul Pavel Moraru.

Pe măsură ce Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârșitul anilor ’80, se va înjumătăți numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie împotriva „naționaliștilor” gestionate de către Secția a V-a (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice) a KGB-ului de la Chișinău.

KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă și contrainformativă a celui de la Chișinău, iar Secția „Z” a  KGB-ului din RSSM, deși era considerată o filială a Secției Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova“.

Referindu-se la efectivele și componența Secției „Z” a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii  sai operativi din  RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum și faptul că 80% din funcționari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă“. Totodată, trebuie menționat faptul că în perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB  de la Moscova a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988) și președinte al KGB-ului din RSSM în perioada ianuarie 1989 – iulie 1990.

Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se petreceau într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov.

La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

 

 

Lungul drum spre regăsire, libertate şi independenţă (III). Lista KGB-ului pentru Republica Moldova

Foto: 1989 – Secretarul general sovietic Mihail Gorbaciov la Berlin 

 


În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-științific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice.

La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depășea 50%, la care se adăuga și uzura morală accentuată.

Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investițiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente. Totodată, starea morală din societatea sovietică și din sânul PCUS se înrăutățea permanent, apăruseră semne care indicau înmulțirea fenomenelor de corupție și luare de mită, de jefuire a avuției publice, de abuz în serviciu etc.

După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”.

Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 și președinte al KGB  din 1967, Iuri V. Andropov înțelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru și hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS și a statului sovietic.

Istoricul și omul politic Fiodor Burlațki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev și Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârșitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic.

Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlațki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoștea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenți, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-și toate mijloacele pentru a reuși”. Programul reformator schițat de către o serie de experți liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective:

1) democratizarea societății și nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică;

2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice;

3) gestiunea științifică și lupta împotriva birocrației;

4) lupta împotriva corupției;

5) coexistența pașnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria:

„Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”.

În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie:

„Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l privește pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înțelegea că nu putea reuși decât grație unei trădări secrete a țării de către Comitetul Securității Statului”.

 Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti_romaniabreakingnews_ro

Foto: Ministrul Afacerilor Interne al RSS Moldovenesti, Vladimir Voronin, dand indicatii militiei moldovenesti

Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se vor petrece într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov.

La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-științific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice.

La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depășea 50%, la care se adăuga și uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investițiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente.

Totodată, starea morală din societatea sovietică și din sânul PCUS se înrăutățea permanent, apăruseră semne care indicau înmulțirea fenomenelor de corupție și luare de mită, de jefuire a avuției publice, de abuz în serviciu etc.

După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”. Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 și președinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înțelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru și hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS și a statului sovietic.

Istoricul și omul politic Fiodor Burlațki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev și Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârșitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic.

Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlațki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoștea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenți, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-și toate mijloacele pentru a reuși”. Programul reformator schițat de către o serie de experți liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective:

1) democratizarea societății și nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică;

2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice;

3) gestiunea științifică și lupta împotriva birocrației;

4) lupta împotriva corupției;

5) coexistența pașnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria:

„Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”.

În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB , mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”.

Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l privește pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înțelegea că nu putea reuși decât grație unei trădări secrete a țării de către Comitetul Securității Statului”.


Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupției – începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicația secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupților din PCUS – reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov.

„Până atunci – scria Thierry Wolton –, un acord între PCUS și Lubianka voia ca liderii comuniști să nu aibă a se teme de poliția secretă. Între nomenclaturiști, aceste practici nu trebuiau să-și aibă locul”. Trebuie menționat faptul că în perioada 12 noiembrie 1982 – 9 februarie 1984 au fost înlocuiți 18 miniștri unionali și 37 prim-secretari de comitete regionale, de ținut și chiar ai Comitetelor Centrale ale partidelor din unele republici unionale.

Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcția Generală I (Informații Externe) a KGB.Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic.

Se năștea, astfel, o conspirație a unei elite din interiorul KGB.

Referindu-se la viitorul URSS, respectiv la Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică? (titlul unei cărți-interviu realizată de către jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990), Alexandr N. Iakovlev mărturisea:

„Economia de piață trebuie introdusă cât mai repede cu putință. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-și piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, dacă sunt pentru participarea țării la diviziunea internațională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm și să învățăm tot ce este util, că trebuie să fim deschiși, să avem contacte, să întreținem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”.

Iuri V. Andropov a încetat din viață pe 9 februarie 1984. A fost înlocuit cu Konstantin Ustinovici Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate și bolnav”. Istoricul Dmitri Volkogonov consideră că alegerea lui Konstantin U. Cernenko în fruntea PCUS a fost „o nouă expresie a erodării și apusului sistemului leninist”, însă acesta „nu a distrus și nu a creat nimic…a fost un birocrat clasic cu o gândire mediocră”.

Konstantin U. Cernenko a încetat din viață pe 10 martie 1985. „Delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail Sergheievici Gorbaciov, avea să fie ales secretar general al PCUS pe 11 martie 1985. În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe sprijnul politic și votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov și Nikolai I. Rîjkov, care considerau imperios necesară reînnoirea partidului și a aparatului său închistat

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS_romaniabreakingnews_ro

FOTO: Gorbaciov in vizita de lucru intr-o unitate agricola din URSS

Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unități economice și a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici.

Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”.

Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferința unională consacrată promovării progresului tehnico-științific (11 – 12 iunie 1985) concepția unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă”.

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten_romaniabreakingnews_ro

Foto: Mihail S. Gorbaciov saluta poporul bulgar prieten

Totodată, noul secretar general al PCUS va continua campania împotriva beției și a alcoolismului, precum și campania împotriva veniturilor dobândite în mod ilicit. În februarie 1987, KGB -ul și Ministerul Afacerilor Interne al URSS au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, deținuții politici aflați în sistemul concentraționar sovietic au început să fie eliberați. După 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB  (Informații Externe) va emite instrucțiuni extrem de severe prin care se interziceau cu desăvârșire deformarea stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise CC al PCUS și altor organe conducătoare.

La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. 

„Reflecțiile mele personale, ca și discuțiile cu Andropov, m-au condus la concluzia că «mai multă democrație» va însemna și «mai mult socialism». Această formulă vine de la Lenin – din acea ultimă perioadă a vieții lui când el a înțeles că lucrurile în țară nu merseseră pe drumul cel bun. Esența perestroikăi consta în depășirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. (…) Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov cu referire la conceptul de perestroika. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste” în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov.

Ca urmare a ședinței Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS, sprijinit de către membrii unui grup cunoscut la Moscova sub denumirea de „praghezii”.

Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. Jurnalistul Gerd Ruge adnotează: „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc.

Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”.

În plenul CC al PCUS, în 1987, Mihail S. Gorbaciov va lansa conceptul de glasnosti și va critica în termeni extrem de aspri epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei.

În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație politică a maselor, participarea lor la conducere”. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deși Gorbaciov „a repetat – conchide D. A. Volkogonov – greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”.

La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina D. A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului și politicii antipopulare a acestuia…”.

Și totuși, la Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”. Articolul publicat, pe 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, și intitulat „Nu pot renunța la principii”– a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. Pe 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluționară în acțiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev și Vadim A. Medvedev. Apariția acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualității sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului și a socialismului ca sistem”.

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”.

Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”.

PCUS avea să fie lipsit de statul său major operațional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, așa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice, care devenise un instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917.

În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane.

„Organizațiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătiti condițiile pentru «parada suveranităților» care avea să înceapă peste un an”.

LUNGUL DRUM SPRE REGĂSIRE, LIBERTATE ȘI INDEPENDENȚĂ. LISTA KGB-ULUI PENTRU REPUBLICA MOLDOVA

 

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renstere_Nationala_romaniabreakingnews_ro

Foto: Nicolae Costin, simbolul luptei de Renastere Nationala in Moldova dintre Prut si Nistru

Într-un astfel de context politic intern, activul de partid și de stat de la Chișinău va încerca să influențeze, pe parcursul toamnei anului 1987, evoluția evenimentelor în direcția „perfecționării educației internaționaliste și patriotice a oamenilor muncii”, în contextul aniversării a 70 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917.

Totodată, structurile Partidului Comunist Moldovenesc din teritoriu urmau să fie sprijinite în „îndeplinirea necondiționată a măsurilor politico-organizatorice pentru sporirea vigilenței politice, în intensificarea educației patriotice, de clasă și internaționaliste a populației republicii, ținându-se seama de înfăptuirea trecerii simplificate a graniței de stat între URSS și Republica Socialistă România și regimului simplificat de aflare în Uniunea Sovietică a cetățenilor din țările membre ale CAER”.

Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”.

Președintele de onoare al US din RSSM, scriitorul Ion Druță, va propune, pe 4 decembrie 1987, Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor ridicarea, cu ajutorul oamenilor de cultură și artă, a unui monument „dedicat geniului popular care a plăsmuit nemuritoarea capodoperă – «Miorița» și alte mărgăritare” ale folclorului. „Să dovedim că nu suntem o simplă adunătură de interese personale, osândite a vorbi mai mult sau mai puțin aceeași limbă. Să dovedim că nu numai la cătătură, ci și la facerea celor frumoase suntem moștenitorii datinilor noastre străbune”, declara Ion Druță. Începea, astfel, lupta pentru afirmarea și recunoașterea identității naționale a majorității populației RSSM, precum și a limbii moldovenești în grafie latină ca prim pas spre consacrarea limbii române ca limbă oficială de stat.

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”, mărturisea Mircea Snegur.

La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”.

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră.

Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung.

În condițiile în care I. V. Kapitonov, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, va solicita, la Plenara CC al PCM din 27 aprilie 1988, ca PCM „să-și revadă întrucâtva rolul său de avangardă politică a societății”, precum și a pregătirilor pentru Conferința a XIX-a unională de partid, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, pe 10 iunie 1988, Legea cu privire la discutarea de către popor a problemelor importante ale vieții de stat. Obiectivul activului de partid și de stat de la Chișinău: adâncirea în continuare a democrației socialiste.

Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează:

„Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice.

„Numai această politică, pe care n-o putem califica decât ca antinațională, a făcut ca limba noastră de doină și baladă să se țină aninată acum doar în fluierul păstorului druțian din vârful dealului, în timp ce acolo, în vale, se bea vârtos, se mănâncă din gros și se sughiță într-un trai terfelit”, scria Valentin Mândâcanu.

Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”.

Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”.

Pe 27 mai 1988 se va desfăşura Adunarea Generală a scriitorilor din RSS Moldoveneasca in care se va considera ca fiind incompetentă şi nereprezentativă delegaţia din partea Partidului Comunist Moldovenesc  la Conferinţa a XIX-a de la Moscova şi îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualităţii de creaţie moldoveneşti şi ale tuturor forţelor din republică ce aderă la restructurare“.  

Uniunea Scriitorilor din RSSM îşi manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluţionarul PCUS – partidul restructurării” şi cerea să fie invitaţi la Conferinţă „scriitorii comunişti moldoveni I. Hadârcă şi D. Matcovschi”.

Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de iniţiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creaţie şi din sfera ştiinţei care urmau să elaboreze programul de activitate al  Mişcării Democratice.

Pe 3 iunie 1988, în prezenţa reprezentanţilor CC al PCM, a avut loc şedinţa de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere şi s-a dat publicităţii un Apel către Conferinţa a XIX-a a PCUS.

În jurul apariţiei şi activităţii acestei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de iniţiativă al MD-ului şi a evoluţiilor acestuia pe scena politică de la Chişinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfăşurată cu încetinitorul şi care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova voia dizolvarea RSSM

Istoricul Anatol Moraru susţine că evoluţia evenimentelor din RSS Moldoveneasca  a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost preşedinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS.

Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chişinău a ex-preşedintelui KGB.

„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situaţiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, şi convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noştri aştepta indicaţii de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluţionarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanţii organelor de informare în masă şi ai uniunilor de creaţie, să îmbunătăţim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relaţiile interetnice”, mărturisea fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid şi de stat de la Chişinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menţionând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privinţă” astfel încât „«Limba naţională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învăţată»”.

Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situaţiei din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce priveşte viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menţinerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forţelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potenţialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condiţiile unei dezintegrări a URSS.

În timpul lucrărilor Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegaţia RSSM a avut o întâlnire, în prezenţa preşedintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi românească. Capitala va fi la Chişinău şi nu va avea frontieră comună cu România.

În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaştere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămiţarea şi dizolvarea RSSMoldovenesti. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea şi o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susţine istoricul Anton Moraru.

 

Crearea Fronturilor Naţionale

 

Referindu-se la rolul şi locul acestor „neformali” în contextul evoluţiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mişcările neoficiale considerau şi ele politica lui Gorbaciov – glasnosti şi perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei şi înfăţişându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mişcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii şi să pună bazele renaşterii culturii naţionale în cadrul restructurării politice şi economice”.

Apariţia Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică naţională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale?”.

Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mişcarea de Emancipare Naţională din Letonia, urmată de constituirea în aceeaşi lună a Mişcării Naţionale Lituaniene Sajudis.

Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanţi ai mişcărilor naţionale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia şi Georgia au format un Comitet de coordonare al Mişcărilor Naţionale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga şi Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare.

În pofida faptului că se născuseră cu acceptul şi sub oblăduirea PCUS şi al KGB, totuşi, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influenţa PCUS, elaborându-şi propriile strategii şi devenind sursa unor veritabile partide politice.

 

 

 

Manifestaţie pentru independenţa Estoniei (1989)

 

 

Lista KGB-ului pentru Republica Moldova

 

 

Naşterea mişcărilor „neformale” în spaţiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat şi generator de mari semne de întrebare în condiţiile apariţiei articolului lui Nicolae Dabija „Killerii redeşteptării naţionale” (http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=297&id=1002&zidc=1), în săptămânalul Literatura şi Arta din 15 aprilie 2004

 

Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chişinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Şevciuk din KGB.

 

kgb

În august 1988, maiorul Alexandr Şevciuk, ofiţer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mişcărilor Naţionale din republici, va sosi la Chişinău cu misiunea de a investiga MD-ul, şi, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mişcări – opinează istoricul Anton Moraru -, monitorizarea liderilor şi controlul asupra lor, iar în caz de necesitate şi compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”.

Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mişcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mişcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

În Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Şevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere şi care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM.

Lista a fost prezentată CC al PCM cu menţiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare.

Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuş Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ RSSM;

5. Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-şef al postului naţional de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8.Deordiţa Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9. Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, membru al PCUS, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM, membru al PCUS;

22) Ţurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM (menţiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

În dosarul din Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova se mai află un document, nesecret, privind componenţa activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura şi Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AŞ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie al AŞ a RSSM;

5. Burca Serghei Fiodorovici – şef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – şeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

8. Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghiţa Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creaţie;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM;

22) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de limbă şi literatură al AŞ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Speţstroimehanizaţia”.

Prezenţa acestor cetăţeni ai RSSMoldovenesti  pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chişinău, şi CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceştia erau agenţi secreţi sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte.

În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM şi KGB, pentru a conduce şi influenţa acţiunile MD-ului. Menţionez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustraţia, sperietoare pentru oamenii ruşilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006).

În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roşca (Documente şi materiale.1988-1994, vol. 1, Chişinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de iniţiativă).

Pe listă se aflau: 1) Grigore Vieru, poet; 2) Andrei Ţurcanu, poet, critic literar; 3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-şef al revistei „Nistru”; 4) Mihai Grecu, pictor; 5) Alexandr Brodschi, poet, traducător; 6) Dumitru Tanasoglu, scriitor; 7) Ion Hadârcă, poet; 8.Sergiu Burcă, şef de secţie la Muzeul „D. Cantemir”; 9) Iurie Roşca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”; 10) Vasile Năstase, jurnalist; 11) Ion Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice, redactor-şef la editura „Cartea moldovenească”; 12) Ion Dediu, doctor, profesor, şeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat); 13) Leonida Lari, poetă; 14) Virgil Zagaievschi, jurnalist; 15) Nicolae Dabija, poet; 16) Valeri Kosarev, jurnalist, şef de secţie la revista „Comunistul Moldovei”.  

Pe lista maiorului KGB Alexandr Şevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari şi Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceştia să mai facă parte din conducerea Mişcării de Renaştere Naţională.

Rezultatul final al operaţiunii maiorului KGB Alexandr Şevciuk rămâne, totuşi, învăluit în mister… iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor îşi va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Iniţiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul şi Statutul FPM şi a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane.

În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roşca, Ion Ha­dârcă, A. Ţurcanu, A. Şalaru.

 

 

Surse: Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / ; http://basarabialiterara.com.md

 

 Constantin Corneanu

Istoric și specialist român în geopolitică. Este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS-www.aesgs.ro) din septembrie 2009. S-a alăturat proiectului de presă România Breaking News – R.B.N. Press în ianuarie 2015

16/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: