ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: „Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

Publicitate

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu: Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (3)

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu-partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-2/

România Mare – „un stat tipic cu multe națiuni”?

Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la integritatea României, scrie Prof.dr.hab. Nicolae Enciu din Chișinău în revista https://www.art-emis.ro.

Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921, „problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în cauză.

La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești, rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”[56].

S-a precizat doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care e locuită de un conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani”[57].

Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin.

Conferința Federației Comuniste Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția asupra problemei naționale din România.

Susținând teza că România era „un stat tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte „pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”[58].

Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord și Ucraina de Vest să se unească cu U.R.S.S., iar Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente[59].

Problema națională a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului „autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil în condițiile României interbelice.

S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci spre democratizarea întregii Românii”[60].

Cu toate acestea, în rezoluția adoptată de congres se arăta:

 „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin « unirea tuturor românilor » și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități”[61].

O probă elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al P.C.d.R.

Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai realitățile României interbelice, ci și bunul simț.

Astfel, reiterând lozinca „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”, documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.) împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în Balcani”[62].

Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al directivei Kominternului, în care se menționau următoarele: 

„Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia moșierului și capitalismului român.

Din primele zile ale ocupației și până azi masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva burgheziei române.

Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.”[63].

Ripostând etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. 

„Punându-l la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului, B. Šmeral, a calificat o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”[64]. Aprecieri identice, potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o „politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al P.C.d.R., – ultimul din cadrul perioadei interbelice, – aprecieri ce nu aveau nimic comun cu adevărul și realitățile istorice.

În condițiile în care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. – în special cererea de retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a minorităților din România, – l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.

România Mare – un stat național.

România Mare, înfăptuită în 1918 prin acte democratice, plebiscitare, de unire a Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie) cu Vechiul Regat era, indubitabil, un stat național, locuit în majoritate de români. Noțiunea de „stat național” a fost fixată în chiar primul articol al noii Constituții a României, publicate în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923, care preciza că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, iar teritoriul său „este nealienabil” (art. 2)[65].

Prin aceasta se sublinia că, deși în hotarele României se cuprindeau și cetățeni români de altă naționalitate, prezența lor nu a modificat caracterul de stat național.

Este de remarcat că existența și a unei populații de altă origine etnică în România interbelică nu a fost un fenomen etno-demografic singular, acesta fiind caracteristic, în proporții diferite, tuturor statelor europene, fără excepție.

Astfel, în timp ce în România minoritățile constituiau 28,1 % din totalul populației, în Rusia minoritățile alcătuiau 45,0 % din total, în Polonia – 36,7 %, în Cehoslovacia – 36,6 %, în Iugoslavia – 16,6 %, în Bulgaria – 16,6 % etc.[66].

Sub aspect etnic, România interbelică era caracterizată printr-o puternică omogenitate, la baza căreia se afla, în primul rând, caracterul unitar al limbii române, limba vorbită în zona de sud a țării fiind aceeași cu cea din Maramureș sau Moldova[67].

Evident, caracterul unitar al poporului român și al limbii sale nu excludea, ci chiar presupunea „oarecare nuanțe după situația geografică, după neamurile cu care a venit în contact și după împrejurările istorice”[68].

Bunăoară, „moldoveanul dintre Carpați și Bug, cu fața mai lungăreață, părul mai deschis și culoarea ochilor mai albăstrie, este mai blajin, mai domol la mișcări ca și la judecată.

Ascultă zece vorbe până ce dă un răspuns. Crezi că e adormit și, deodată, scoate cuvinte care te pătrund, fie ca adâncă înțelepciune, matură judecată ori fină ironie”.

De asemenea, el „e mai înrădăcinat”, deoarece, „expus năvălirilor, a avut mai multe de suferit, de aceea e mai bănuitor, mai  neîncrezător, dar, odată pătrunzând intențiile, nu e nimeni mai prietenos și credincios decât moldoveanul”[69]. Dimpotrivă, „munteanul, cu fața mai rotundă, cu părul și ochii mai negri, are alte însușiri.

El trăiește într-o parte de țară mai ferită prin munți, Dunăre și câmpie, de năvalnice valuri. (…) Munteanul este mai vioi, mai iute la vorbă și mișcări, mai aspru la căutătură; și el a rămas neîncrezător în raporturile cu oamenii, ducând însă neîncrederea înspre un egoism apărător. Nu este așa de primitor ca moldoveanul.

Mai puțin răbdător, repede reacționează”. Comparativ cu moldovenii, muntenii sunt mai înclinați spre acțiune, „mai întreprinzători, mai energici, mai perseverenți, cei din Oltenia negustori vestiți”[70]. În fine, un mileniu de împilare, bănuire, urmărire au schimbat structura sufletească a ardeleanului:

„Cuvântul și acțiunea trebuiesc cântărite, căci altfel pot avea urmări dureroase. Spontaneitatea poate fi periculoasă.

Dimpotrivă, chibzuirea minuțioasă a lucrurilor e necesară, spre a găsi momentul oportun pentru reacțiune, cu folos. Sufletul sub presiune mai adesea explodează, de aici un Horia ori Avram Iancu. Împrejurările locale fiind nefavorabile, pribegia este o scăpare”[71].

Toate aceste regionalisme, diferențe dialectale și nuanțe de temperament, menționa prof. Ion Simionescu, „nu știrbesc nicidecum unitatea firii românului și a complexului de însușiri atât de prețioase pentru dezvoltarea neamului”. Dimpotrivă, „energica activitate a transilvăneanului, vioiciunea munteanului, înclinarea spre adâncă gândire a moldoveanului, se împletesc într-un tot, care dă caracterul fundamental etnic, de la natură înzestrat cu ceea ce poate duce la progres și trăinicie”[72].

Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari.

Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”[73].

Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente [74]-

NOTE: 

[56] Documente din istoria Partidului Comunist și a mișcării muncitorești și revoluționare din România (1921-1924), Editura Politică, București, 1970, p. 350.[57] Ibidem.[58] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 194-195.[59] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 13.[60] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 204.[61] Ibidem.[62] Ibidem, p. 607.[63] Ibidem.[64] Ibidem, p. 608-609.[65] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 13.[66] George Banu, Tratat de medicină socială. Vol. I: Medicina socială ca știință. Eugenia. Demografia, Editura Casa Școalelor, București, 1944, p. 263.[67] Ion Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă. Ed. a III-a, rev. și ad., Imprimeria Națională, București, 1940, p. 276.[68] Ibidem, p. 279.[69] Ibidem.[70] Ibidem.[71] Ibidem, p. 297-280.[72] Ibidem, p. 280.[73] Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus: Rusia, România și Marea Neagră, Editura Dacia Traiană, București, 1944, p. 291.[74] Ibidem, p. 158.

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu : Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (2)

Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu-partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-1/

Afilierea la Komintern – „sărutul morții” pentru soarta P.C.d.R.

Prezența partidelor comuniste în peisajele politice naționale la finele primei conflagrații mondiale constituie o realitate ce contrasta cu practicile politice de până atunci.

Anii 1918-1921 au fost cei mai „prolifici” din această perspectivă, constituindu-se partide comuniste în Ungaria (24 noiembrie 1918), Polonia (16 decembrie, sub titulatura de partid Muncitoresc Comunist), Germania (ianuarie 1919), Letonia (martie 1919), Iugoslavia (aprilie 1919, cu denumirea de Partidul Muncitoresc Socialist), Bulgaria (mai 1919) și chiar în SUA (august-septembrie 1919, în două structuri distincte: Partidul Muncitoresc Comunist, provenit din majoritatea Partidului Socialist și Partidul Comunist propriu-zis, din minoritatea aceluiași Partid Socialist)[41] (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu din Chişinău în revista https://www.art-emis.ro/)

„Seria constitutivă” a partidelor comuniste nu a ocolit, firește, nici România, aflată în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice. Principalul partid democratic de stânga din România, Partidul Social Democrat, creat în 1893, a ieșit din Primul Război Mondial fragmentat în două grupări numite „maximaliști” și „minimaliști”.

Membrii primei fracțiuni erau pro-bolșevici, pledând pentru afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, pentru impunerea imediată a dictaturii proletariatului pe calea revoluției socialiste și erau conduși de Al. Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se numărau Marcel Pauker și viitoarea sa soție, Ana Rabinsohn. Pe de altă parte, liderii moderați ai social-democrației române pledau în favoarea creării unei baze naționale pentru activitatea partidului în cadrul României Mari[42]. Este de remarcat că unul din liderii grupării „minimaliste”, Ioan Flueraș, a susținut eforturile delegației României la Conferința de Pace, afirmând adevărul că românii din provinciile foste subjugate până în 1918 „au purces la sfărâmarea jugului apăsător”, au scuturat lanțurile „robiei naționale” și au înfăptuit, „prin dreptul lor la libera determinare, regimul lor propriu. Ei s-au unit cu România pe baza dreptului de autodeterminare a națiunilor, principiu recunoscut de întregul socialism internațional”[43]. Totuși, gruparea „maximaliștilor” va deveni predominantă, consolidându-se cu elemente noi, adesea extremiste, aparținând organizațiilor muncitorești din provinciile proaspăt încorporate ale României Mari, mai ales din fosta gubernie rusească Basarabia, din fostele comitate transilvane și bănățene și fosta provincie Bucovina, care se pronunțau în favoarea alinierii necondiționate la politica Moscovei[44].Conflictul dintre cele două grupări a devenit public în noiembrie 1920, când o delegație formată din șase maximaliști și minimaliști a fost trimisă la Moscova pentru a negocia afilierea la Komintern. Delegația a fost îndrumată mai întâi la Harkov, unde s-a întâlnit cu Cristian Rakovski, vechi militant al mișcării socialiste din România, devenit după Congresul I al Internaționalei a III-a membru marcant al conducerii acesteia. Discuțiile începute la Harkov asupra celor 21 de condiții de afiliere la Komintern au continuat la Moscova, cu reprezentanții Comitetului Executiv al Internaționalei – Grigory Zinoviev, Nikolai Buharin – și cu reprezentantul Federației Comuniste Balcanice – Sablin. Delegației române i s-a cerut, printre altele, un răspuns tranșant la șase întrebări, de el depinzând afilierea Partidului Socialist din România la Komintern, și anume:„- Declarați în numele Comitetului dv. Central că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?- Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. Congres?- Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?- Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor Federației Comuniste Balcanice și să-i asigurați cea mai fierbinte participare și înțelegere din partea voastră?- Sunteți de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegației române, cu participarea Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al partidului român, compusă din comuniști de încredere?- Puteți garanta că, imediat după întoarcerea dv. în România, organul central își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”[45].

După aprinse confruntări și obiecții, delegații români au răspuns, totuși, afirmativ la întrebările puse de reprezentanții Internaționalei Comuniste. Ioan Flueraș n-a fost acceptat la discuții, fiind învinuit de reprezentanții Kominternului de participare la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca și pentru semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Înainte de plecarea spre patrie, la 10 decembrie 1920 delegații români au fost primiți de V.I. Lenin, care le-a explicat că „singura cale revoluționară” poate salva muncitorimea „din lanțurile capitalismului”[46].

Reveniți de la Moscova cu „prețioasele indicații” leniniste, membrii delegației au înaintat, în ianuarie 1921, o moțiune Consiliului General al partidului, recomandând afilierea la Komintern. S-a decis convocarea unui congres al partidului în mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma să fie afilierea la Komintern. Acesta a devenit, așa cum va fi considerat ulterior, Congresul I al Partidului Comunist din România, ale cărui lucrări s-au deschis la 8 mai 1921. Fusese planificat să dureze cinci zile, însă descinderile și arestările efectuate de poliție au pus capăt Congresului la 12 mai, la o zi după ce acesta votase cu 428 de voturi „pentru” și 111 abțineri afilierea necondiționată la Internaționala a III-a. Potrivit lui Const. Titel Petrescu, fruntaș socialist din perioada interbelică, trei dintre cei mai aprigi adepți ai afilierii au fost agenți de poliție, care urmăriseră pe această cale să ofere o justificare pentru arestări[47]. După informații oficiale, la 12 mai 1921, au fost arestați 200 de militanți revoluționari, dintre care 51 delegați la congres, inclusiv cinci deputați: Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu[48].

Problemele rămase nerezolvate, inclusiv adoptarea programului și alegerea conducerii partidului, au fost soluționate la cel de-al doilea congres, ținut în secret la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922, la care participanții au adoptat și titulatura partidului – „Partidul Comunist din România, secția a Internaționalei Comuniste”. Secretar general al P.C.d.R. a fost ales Gheorghe Cristescu. La Congresul II al P.C.d.R. a fost adoptat, de asemenea, statutul provizoriu al partidului, articolul 2 al căruia formula raporturile acestuia cu Kominternul, precizând că „tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist”[49].

După cum afirmă cercetătorii regimului comunist din România, apartenența la Komintern a reprezentat „sărutul morții” pentru soarta PCdR din perioada interbelică[50]. Deja către congresul al II-lea al partidului, impactul afilierii la Komintern devenise clar. La insistențele Moscovei, la începutul anului 1922 „centriștii” au fost excluși din partid, ceea ce va provoca o scădere bruscă a efectivelor de militanți comuniști: în timp ce Partidul Social Democrat avea peste 45.000 de membri înainte de divizare, PCdR nu mai avea decât 2.000 de membri în 1922[51]. Potrivit datelor Kominternului, numărul comuniștilor români a scăzut în 1925 la 1.661 de membri, prăbușindu-se spectaculos la doar 300 de membri în 1927, în mare parte datorită faptului că poziția partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscută. Numărul comuniștilor va spori apoi lent în anii ’30, ajungând la 1.635 de militanți, în 1937[52].

Minoritățile reprezentau un procent disproporționat de mare în componența numerică a PCdR. O analiză a acestei componențe pe anii ’30 arată că maghiarii, care reprezentau mai puțin de 8 % din populația României, reprezentau 26 % din membrii PCdR; în privința celorlalte minorități, situația se prezenta în felul precum urmează: evreii – 4 % din populație și 18 % din membrii de partid; rușii și ucrainenii – 3 % și respectiv 10 % din membri; bulgarii – 2 % și 10 %; românii – 72 % și 23 % din membrii de partid[53].

Imaginea „străină” a PCdR a fost accentuată și de faptul că toți secretarii generali (din 1924 titlul a fost schimbat în acela de prim-secretar), cu excepția lui Gh. Cristescu (1922-1924), au fost neromâni, aleși la congrese ținute în străinătate sub „îndrumarea” Kominternului sau desemnați direct de Moscova, ignorându-se formele statutare: maghiarul Elek Kőblős (1924-1928), ales la congresul al III-lea ținut la Viena; ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), devenit secretar la congresul al IV-lea de la Harkov; ucraineanul Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), ales la congresul al V-lea, ținut la Moscova, și bulgarul Boris Ștefanov (1934-1940), desemnat secretar prin rezoluția unui comitet central aflat la Moscova[54].

Cu o atare conducere și structură etnică a partidului, dar mai ales datorită acceptării necondiționate a directivelor Kominternului, P.C.d.R. a rămas, pe tot parcursul perioadei interbelice, un partid marginal, al cărui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 și nu interesele poporului român.

Față de tratativele româno-sovietice de la Viena din primăvara anului 1924 privind diferendul teritorial dintre cele două țări, P.C.d.R. se va situa alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de statul român.

Ca urmare a acestei atitudini, în decembrie 1924 P.C.d.R. a fost scos în afara legii, desfășurând în continuare acțiuni conspirative sau activând prin intermediul unor organizații surogat și editând publicații ilegale, sponsorizate de Moscova[55].

CITIȚI CONTINUAREA ACESTUI ARTICOL ACCESÂND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu/: Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (3)

NOTE:

–––––––––––––[41] Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu, Ideologie și structuri comuniste în România. Vol. II (9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 43.[42] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92-93.[43] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.[44] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92.[45] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.[46] Ibidem, p. 167.[47] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 11-12.[48] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 172.[49] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 201-202.[50] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 12.[51] Ibidem.          [52] Ibidem, p. 16.[53] Ibidem.[54] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 172-173.[55] Crestomație la istoria românilor (1917-1992). Alcătuitori: M. Cernenco, A. Petrencu, I. Șișcanu, Editura Universitas, Chișinău, 1993, p. 55-57.