CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN OLTEAN NEINFRICAT CARE A INTRAT IN LEGENDA : IANCU JIANU

Iancu Jianu (1787 – 1842)

 

 

 

Iancu Jianu – haiducul oltean care a facut istorie

Iancu Jianu  A trăit 55 de ani, timp în care a avut o viaţă plină de aventuri. La apogeul puterii sale, conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci, o adevarata armata.Din descrierile facute de contemporani, rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă, deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt.

A fost condamnat la ocnă, de unde a evadat, la moarte, de care a scăpat printr-o căsătorie conform cutumelor  acelor  vremuri, şi-a pierdut şi şi-a regăsit averea şi moşiile. Acțiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.

Un episod remarcabil, dar  prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, este acela in care oastea de haiduci olteni condusa de Iancu Jianu, reuseste  sa dea o replica nimicitoare  atacurilor turcilor pazvangii, veniti sa jefuiasca de la sud de Dunare.

Celebrul haiduc Iancu Jianu, a organizat o serie de incursiuni de urmarire si pedepsirea a acestora  dincolo de Dunare.

Intr-una din inclestari, el  ajunge sa lupte personal cu pasa de Vidin Osman Pazvantoglu.Cuprins de setea rabunarii, Jianu ii scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvantoglu, de unde acesta se alege cu porecla de „Pazvante Chiorul”, cu care a si ramas  in folclorul nostru.Grav ranit de Jianu, pasa  este salvat in ultima instanta de garda sa personala.

 Furia Jianului este descrisa in  unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria.

Conform acestor creatii populare, Jianu ar fi strigat :“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea in expeditii de pedepsire a jefuitorilor turci.

In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia.

Oltenii Jianului  distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele, care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele.

In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Este momentul culminant al campaniei  duse  de haiducii Jianului la sud de Dunare.

Cu toate ca a avut o viata aventuroasa, plina de primejdii, într-un mod aproape incredibil, Iancu a murit de moarte bună.

 

 

 

iancu1

 

 

 

Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842), a fost un vestit haiduc oltean, născut în la Caracal, fiul lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moşii din Ţara Românească.

Datele istorice spun  că a avut mai multe surori şi fraţi, numele acestora din urmă fiind Mihai, Amza şi Dumitrache.

Iancu a învăţat carte , ca şi fraţii săi, la Biserica Domnească din localitatea natală, unde deprins și greaca și slavona. De la tatăl său a moştenit trei moşii: Fălcoi, Zvorsca şi Racoviţa Romanaţului.

Fraţii şi surorile sale au moştenit alte moşii şi bunuri ale părinţilor, având cu toţii o stare materială bună.

În anul 1810 Iancu Jianu îl ucide pe zapciul care  strângea cu forța dările, în ciuda rugăminţilor sale de a-i păsui pe cei pentru care el însuşi se pusese chezășie. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a ţinut calea zapciului şi l-a ucis, după care s-a făcut nevăzut.

Din acest moment, Jianu va haiduci in fruntea  cetei sale, prima ştire certă despre acţiunile organizate de el datand  din 6 mai 1812. Este vorba despre o anaforă (raport) al marelui spătar, din care rezulta că „în judeţul Romanaţilor se află un Iancu Jianu şi un Scarlat Fărcășanu asupra cărora este mare bănuială că metahirisesc [practică] fapta tâlhăriei după urmările lor, având fiestecare câte o ceată de oameni înarmaţi…“

 

 

 

 

Deschidere_Tudor_Vladimirescu_si_pandurii_sai_la_Bucuresti

 

 

În anul 1812, Iancu Jianu şi oamenii lui sunt prinşi de autorităţi şi întemniţaţi la Caracal.

De aici au fost duşi la Craiova, apoi la Bucureşti, pentru a fi judecaţi de divanul boierilor. Au fost condamnaţi la şase luni de închisoare la ocna de la Telega.

Faima lui Jianu a explodat (până la Viena sau Petersburg) după ce acesta a evadat din ocnă şi a continuat să jefuiască boierii din ţară.

În anii 1813 – 1814 Jianu a haiducit prin Gorj, prădând boieri, preoţi şi slujbaşi ai domnitorului, români şi greci, fără deosebire.

În anul 1814 Jianu este din nou prins de autorităţi şi dus la Bucureşti, în faţa lui vodă, care însă îl iartă după ce i-a sechestrat averea şi după ce fratele acestuia, Amza, a plătit o sumă de bani care să acopere pagubele făcute de haiduc.

 Vodă i-a  restituit şi moşiile sechestrate, cu condiţia  să plătească pagubele făcute în anii de haiducie şi pentru care păgubiţii deschiseseră o serie de procese împotriva fostului boier.

Se reapucă de haiducie.

 

 

 

 

 

 

Una dintre cele mai îndrăzneţe lovituri a dat-o în anul 1815, când a jefuit din  poştalionul domnitorului o mare sumă de bani, fapta care il face pe domnitorul Caragea să îşi îndrepte mânia spre fraţii lui Jianu, pe care i-a obligat să plătească pagubele făcute de Iancu, inclusiv paguba făcută prin furtul banilor din poştalionul domnesc.

Este din nou prins în 1817 şi dus la Bucureşti, unde este de această dată  condamnat la moarte prin spânzurătoare, alături de haiducii prinşi împreună cu el.

Scăparea îi vine de la Sultana Gălăţeanu, o tânără din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea Vodă, care în virtutea uneui obicei stravechi al locului  se mărită cu el, obţinând astfel anularea pedepsei cu moartea.

La izbucnirea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu si-a  lasat  soţia şi copiii şi s-a oferit să lupte voluntar de partea revoluţionarilor.În  1821 Iancu Jianu aflat  la anii maturitatii  îl întâmpina într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu, cetele sale de haiduci  făcând joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor, iar haiducii lui intră în rândurile pandurilor.

 Vladimirescu îl numeşte căpitan de panduri  si, în aprilie 1821,il trimite  împreuna cu stolnicul Borănescu,  în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge să renunţe la intervenţia armata pe care o planuia în Ţara Românească.

Din ordinul pașei, cei doi au fost arestaţi, fiind eliberaţi abia în august 1821, când mişcarea lui Tudor fusese reprimată, iar ţara se afla sub ocupaţie otomană.

După ce este eliberat din închisoarea turcilor, Jianu pleacă la Braşov, dar în scurt timp se întoarce în Oltenia, insa nu  pe moşiile sale pentru că era supravegheat de autorităţi, ci s-a stabilit într-o casă aflată într-o mică livadă a sa, în cătunul Chilii. 

În 1823 haiducul este din nou arestat, fiind suspectat că ar dori să dea o lovitură de stat, în calitate de fost om de încredere a lui Tudor Vladimirescu.

De data aceasta însă a fost gasit nevinovat,fiind  eliberat şi lasat liber sa se intoarca  la familia sa, în Chilii.

 

 

 

Sultana_Iancu_Jianu_cu_nepotul_sau_Iancu_Dobroveanu

 

Sultana și nepotul său, Iancu Dobroveanu

 

Jianu a fost căsătorit cu Sultana până la moarte, şi au avut mai mulţi copii. Nu a mai plătit pagubele, pentru că vodă Caragea a fugit din ţară şi astfel procesele care ii fusesera intentate s-au stins de la sine.

S-a manifestat ca un iubitor de ţară, făcând danii către biserici şi construind clădiri de utilitate publică în Craiova şi Caracal.

 

Primul steag al României, steagul purtat de Tudor și realizat de Petrache Poenaru , la intrarea pandurilor in Bucuresti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central din București,a fost donat guvernului României de un urmaș al jienilor.

După moartea lui Tudor Vladimirescu steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț in pereții casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.

Peste mai bine de un veac, un urmaș al sau îl va dona statului român, iar azi este expus la muzeul Cercului Militar Central București.

 

 

  Steagul-lui-Vladimirescu-1821

 

 

 

Iancu Jianu fost înmormântat la Caracal, alături de părinţii săi.

 

S-au păstrat si câteva fragmente din înscrisurile lui  în care își povestea faptele:

“Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc.

Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceata de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina, nu avea ce să ne facă.În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul.

Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii ? ”

 

Potrivit tradiţiei populare, cântecul “M-a făcut mama oltean” a fost compus,pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi, din Işalniţa, căruia Vodă îi tăiase, în 1802, degetele de la mâna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cântecele sale, dar el nu înceta să cânte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

surse :

 

 

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/omul-iancu-jianu-531924.html

http://jurnalul.ro/calendar/170-de-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta-a-lui-iancu-631488.html#

http://ziarullumina.ro/magazin/istorii-si-legende-cu-haiduci-celebri

http://www.editie.ro/articole/special/legenda-cantecului-m-a-facut-mama-oltean.html

istorie-pe-scurt.ro

 

25/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EXTRAORDINARA POVESTE A UNUI AVENTURIER BALCANIC- PAZVANTE CHIORUL

Pe numele adevărat Osman Pazvantoglu, cel care a rămas în folclorul romanesc prin expresia “vremea lui Pazvante Chiorul”, a fost, de fapt, un paşă rebel care a sfidat puterea sultanului, creînd, în Balcani, un paşalac independent, cu capitala la Vidin. Şi-a pierdut ochiul într-o luptă cu Iancu Jianu şi de aici i s-a tras şi porecla.

A murit în 1809, ucis, se pare, tot de Iancu Jianu care, într-o incursiune peste Dunare, a atacat cu haiducii lui Vidinul şi Plevna, pe care le-a incendiat.

După alte surse, Pazvante Chiorul ar fi murit în 1807, otrăvit de medicul său. A fost evocat de Dinu Cocea în filmele “Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”.

Oglu, în turceşte înseamnă fiu, deci Pazvant-oglu s-ar traduce prin Fiul lui Pazvante.

 

 

Viata si ispravile celui care a dat limbii romane una dintre cele mai vechi expresii, des uzitata si in prezent, sunt atipice pentru majoritatea pasalelor care au servit de generatii intregi interesele Inaltei Porti.

De fapt, indrazneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pasa Pazvante direct in cartile de istorie turcesti, el ramanand pana astazi singurul pasa care a indraznit sa se revolte contra autoritatii supreme de la Stambul si sa creeze un adevarat pasalic independent, cu capitala la Vidin, relatii diplomatice private si moneda proprie.

Pentru istoricii pasionati, Pazvante este si astazi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingusitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, invatat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambitios, misogin, razbunator, el intruchipeaza perfect figura dusa pana la extrem al unui slujbas de rangul doi din Balcanii inceputului de secol XIX.
 

Baiatul din Balcani.

Undeva prin iarna anului 1758, se nastea intr-un satuc din vilayet-ul Bosniei, un copil a carui faima de mai tarziu va straluci putin dar intens in noianul de intrigi si taifasuri care zugraveste perfect imaginea unui Imperiu Otoman a carui stea incepea sa apuna. Orfan de tata de la o varsta frageda, micutul Osman, duce in spate o zestre genetica diversa si un caracter pestrit si maleabil cum numai Balcanii puteau da nastere in acele vremuri.

Exista o sursa conform carora Osman era fiul unei familii de romani din Valea Timocului, trecuti la Islam din simplul motiv ca astfel erau scutiti de taxele comerciale percepute de turci cetatenilor non-musulmani din provinciile stapanite de ei. Nu exista, insa, mai multe izvoare care sa confirme ipoteza originii romanesti.

Astfel, se pare ca bunicul sau facuse parte din garzile de akingii bosniaci ale orasului Sofia. De aici rezulta, de fapt, al doilea nume al tanarului Osman, Pazvantoglu, o derivatie a poreclei Pasban-Oglu, adica fiul gardianului. Bunicul sau era nascut in Bosnia din tata turc si mama croata. Mama sa avea radacini amestecate, rudele dupa bunica fiind formate din albanezi, evrei, sarbi, bulgari si turci. Tipic balcanic!

Dupa moartea timpurie a tatalui, Osman ajunge in grija bunicului sau. Alaturi de acesta deprinde arta armelor, isi insuseste primele notiuni de politica si se apuca de camatarie. Cum pentru orice credincios musulman, camataria este o indeletnicire strict interzisa de perceptele religioase, Osman se afla pentru prima data in viata in fata pericolului de a sfarsi in streang.

Prins de autoritatile turce, are de ales intre spanzuratoare si exil. In urma interventiilor bunicului si datorita mitei avansate de acesta judecatorilor, Osman scapa de la moarte si fuge intr-o noapte din inchisoarea din Sofia unde, spre norocul sau, o parte dintre gardieni erau vechi cunostinte ale bunicului.

Cateva zile mai tarziu, Osman Pazvantoglu strabate pe furis, intr-o barca, apele Dunarii si ajunge in Tara Romaneasca. Aici, dupa multe peripetii, datorate caracterului sau bataios si a catorva scandaluri datorate escrocarii unor boieri, Pazvantoglu ajunge sa frecventeze cercul de apropiati ai domnitorului muntean de origine fanariota, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, smecherie, talharie.

Aflat in element propriu printre demnitarii fanarioti care parazitau Tara Romaneasca, Pazvantoglu este brusc inflacarat de ideea de a ajunge sef al garzilor domnitorului. Pentru inceput se angajeaza in paza palatului domnesc din Bucuresti, oferindu-si serviciile ca simplu mercenar.

Ajutat de insistenta si ambitia nativa, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avanseaza, ajungand in doar doi ani sef al garzilor personale de arnauti ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibila, simte o stranie atractie pentru poezie, astfel ajunge sa il cunoasca si sa se imprieteneasca cu renumitul poet revolutionar grec de origine aromâna, Rigas Feraios.

Atras de frumusetea domnitelor românce de la curte, Pazvante, dupa cum l-au denumit românii, este respins de o asa numita jupânita Anica. Pazvante cade intr-o depresie care l-a tinut la pat timp de doua luni. Ridicandu-se plin de sete de razbunare, dezvolta o ura bolnava impotriva femeilor, ura care va fi concretizata mai tarziu, in timpul raidurilor de jaf efectuate in Valahia, cand personal indeamna hoardele de pazvangii sa siluiasca orice femeie românca intalnita in cale, indiferent de varsta sau rang social.

Pofta de glorie si marire a lui Pazvante nu mai putea fi tinuta in frau astfel incat, in scurt timp, ajunge sa comploteze cu boierii fanarioti, mazilirea lui Mavrogheni.

Acesta afla si, turbat de furie, ordona decapitarea lui Pazvante pe o platforma construita undeva in apropiere de Strada Lipscani. Nesabuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, in ultima instanta, de catre interventia lui Rigas Feraios, interventie dublata de o suma considerabila de bani platita in prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece inapoi Dunarea si organizeaza o banda de turci si albanezi cu care incepe sa jefuiasca sistematic Balcanii in lung si in lat. Reuseste astfel sa stranga o suma considerabila de bani, pe care o va trimite direct sultanului Selim, impreuna cu asigurarea ca, daca va fi pus aga, va dubla peschesul trimis Inaltei Porti. Sultanul accepta momeala, iar Pazvante devine aga. Nemultumit, doreste sa ajunga pasa in cel mai scurt timp.

Cum politica de la Stambul era indiferenta la insistentele lui, el strange o armata de mercenari adusi din toate colturile Europei si se rascoala impotriva stapanirii turcesti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai putea fi oprit. In nebunia sa creeaza un stat independent cu capitala la Vidin si se autoproclama pasa. Fascinat de puterile occidentale, dezvolta relatii diplomatice cu toate tarile din jur, ajungand chiar sa-si deschida un consulat in Republica Franceza.

In anul 1798, Pazvante stapanea deja un teritoriu marginit de Dunare, Muntii Balcani, cetatea Belgradului si orasul Varna. Dus de val, nu se lasa pana nu ajunge sa bata moneda proprie care pe o parte il infatisa, iar pe cealalta avea gravata puscaria din Sofia.
Jaf si durere in Valahia

Sultanul nu putea lasa nepedepsita indrazneala nebuna a lui Pazvante astfel incat, in anul 1798, trimite o expeditie militara de pedepsire compusa din 100.000 de oameni condusa de aga Husein Kucuk.

In mod bizar, armata lui Kucuk nu reuseste sa cucereasca Vidinul si, implicit, sa-l captureze pe Pazvante. Pus in fata acestei situatii, aga Kucuk da vina pe domnitorul fanariot din Tara Romaneasca, Constantin Hangerli, pe care il acuza ca nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie sa plateasca oalele sparte.

In consecinta, sultanul emite un firman de mazilire si executie a domnitorului fanariot, act dus la indeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. In vara aceluiasi an, sultanul decide sa-l ierte pe Pazvante si se hotaraste sa-l numeasca, in sfarsit, pasa de Vidin, impresionat de ambitia de neoprit a baiatului din Balcani.

Stapanit de o sete nestinsa de bani si bunuri, Pazvante inteprinde unele dintre cele mai crunte expeditii de jaf si distrugere din intreaga istorie a Tarii Românesti. Bolnav de ura, nu se multumeste cu jefuirea satelor si targurilor, ci ordona incendierea acestora.

Astfel de fapte, alaturi de siluirea femeilor si uciderea barbatilor, duc la intarirea sentimentului de ura antiotomana printre români, precum si la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Tara Româneasca. In anul 1800 trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc si incendiaza Craiova. Din cele circa 7.000 de case de la acea vreme, doar 300 scapa de incendiu.

Acesta situatie a dus la un fapt straniu: depasit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi isi cere singur automazilirea! In ianuarie 1802, Bucurestii sunt terorizati la aflarea vestii ca Pazvante si-a trimis trupele spre capitala. Domnitorul Mihail Sutu fuge si ordona garnizoanei de arnauti albanezi sa apere orasul.

Acestia se cearta intre ei, fiecare aga albanez dorind sa detina comanda. Bucurestiul cade in anarhie, fiind stapanit de bandele de pazvangii care fraternizeaza cu vagabonzii si cersetorii locali. Acesta situatie dramatica ia sfarsit odata cu interventia brutala a trupelor turcesti, care restabilesc ordinea.

Mort de mana Jianului?

 

Distrugerile aduse de Pazvante nu au ramas fara replica. Intr-un episod remarcabil, si din pacate prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reusesc sa dea o replica pe masura atacurilor pazvangiilor.

Astfel, celebrul haiduc si erou national Iancu Jianu organizeaza o serie de incursiuni de urmarire si pedepsire dincolo de Dunare. Intr-una din inclestari, ajunge sa se lupte personal cu iataganele cu Pazvante.

Insetat de razbunare, Jianu ii scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chiorul. Grav ranit de haiducul-boier, el este salvat in ultima instanta de garda sa personala.

Supararea peste masura a Jianului este retinuta in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria. Conform versurilor , Jianu ar fi strigat: “Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

 

Iancu Jianu interpretat de Adrian Pintea in filmul lui Dinu Cocea

Iancu Jianu nu s-a oprit aici: alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea. In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia.

Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana a aprins fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele.

Motivul urii fara margini a lui Iancu Jianu fata de turci era foarte personal si foarte puternic: ii rapisera sora pe care o violasera si o omorasera. In urma distrugerii moscheii, turcii nu vor mai incerca niciodata sa construiasca vreun edificiu musulman de cult in Valahia.

Sfarsitul lui Pazvante este neclar, existand doua surse care precizeaza acest acest moment. Intr-una dintre variante, Pazvante ar fi murit la data de 27 ianuarie 1807, otravit de catre medicul evreu al orasului Vidin, din ordinul sultanului. Varianta e putin probabila, datorita faptului ca Pazvante era o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani.

Mai plauzibila ramane varianta mortii sale in urma atacarii Vidinului de catre Iancu Jianu, care probabil ca si-a implinit dorinta de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, dupa episodul distrugerii Vidinului de catre panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’.

 Doar simpla expresie “vremea lui Pazvante Chioru”, des folosita si in zilele noastre…
In orasul Vidin din Bulgaria mai pot fi vazute si astazi moscheea, biblioteca si cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

 

 CRAIOVA pe vremea lui Pazvante Chioru (1790-1809)

 

 Potrivit documentelor vremii şi tradiţiei orale, aceasta a fost cea mai grea perioadă din istoria oraşului. “Pe vremea lui Pazvante Chioru” – o expresie care a străbătut veacurile şi a depăşit graniţele Olteniei – Craiova a fost lovită într-o perioadă relativ scurtă de timp, de o serie de nenorociri care au perturbat serios viaţa urbei.
1790 – cutremur. Întîi, oraşul a suferit importante pagube în urma cutremurului din 1790, multe case şi biserici căzînd atunci şi trebuind refăcute.
1795 – epidemia de ciumă. Apoi a venit o puternică epidemie de ciumă care a făcut, potrivit documentelor Băniei, aproape o mie de morţi.
1796 – Marele incendiu. În ianuarie 1796 a avut loc cel mai devastator incendiu din istoria oraşului. Incendiul a izbucnit din cauza panicii populaţiei, se ardeau, în grabă, mormanele de victime ale ciumei. Doar centrul şi aria locuită de marii boieri au scăpat, datorită grădinilor boiereşti din jur. Incendiul a mistuit complet mahalalele şi majoritatea atelierelor meşteşugarilor.
1799, 1800 – Atacurile pazvangiilor. În 1799 un grup de pazvangii a intrat, fără de veste, în oraş. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor şi negustorilor din Piaţa Veche şi a cîtorva case boiereşti de la periferie dar suficient ca oraşul să fie cuprins de panică. Turcii au revenit în 1800 dar, de această dată, craiovenii i-au întîmpinat cu armele în mîini. Pazvangii au atacat, din nou, partea comercială dar au întîmpinat rezistenţă. Pulberăria oraşului a sărit în aer, declanşînd un incendiu de proporţii, care a distrus toată partea comercială a oraşului. Pravăliile, magaziile, depozitele de mărfuri şi atelierele au fost făcute scrum. Se spune că fumul şi mirosul greu de la tăbăcăriile în flăcări făcea aerul de nerespirat, turcii nu s-au ales cu nimic, iar craiovenii cu mare pagubă.
1801 – Răscoala mahalalelor. Mulţi au rămas fără o pîine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenţii lui Samurcaş, un grec pus de vodă, caimacan, nu ţineau cont de starea în care ajunseseră ţăranii de pe moşia Craiovei şi puneau oamenii pe cărbuni aprinşi, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu era tot timpul plecat, la Paris sau la Bucureşti. Aproximativ 3.000 de ţărani şi săraci, înarmaţi cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaş au biciuit nişte copii. Samurcaş a fugit şi s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar puterile lui erau limitate de aceasta dată şi fusese numit un ban al Craiovei în persoana lui Nicolae Brîncoveanu… o revenire scurtă, în vremi de grea restrişte a falnicei institutţii medievale..
1802 – Nicolae Brîncoveanu se remarcă apărînd oraşul şi alungînd turcii. Pazvangii au încercat să prade din nou oraşul, dar sînt respinşi. În fruntea pandurilor s-a aflat, de data asta – tînărul sluger al lui Glogoveanu, Tudor Vladimirescu, care culege aclamaţiile tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel cunoscut, pentru prima dată.
1808.

Profitînd de lipsa pandurilor din oraş, turcii ocupă oraşul pentru cîteva ore. De data aceasta, nu au fost incendii sau jafuri, turcii au luat în robie 50-60 de persoane, în marea lor majoritate fete pentru haremurile paşei din Vidin.
1809. Oraşul la picioarele lui Iancu Jianu, campania haiducilor la sud de Dunăre, uciderea lui Pazvant Oglu. Potrivit tradiţiei populare, cîntecul: „M-a făcut mama oltean” a fost compus atunci, în sear victoriei, pentru Iancu Jianu, de lăutarul Niţă Băloi din Işalniţa. Din porunca lui vodă, în 1802, acestuia îi fuseseră tăiate degetele de la mîna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cîntecele sale. Dar el a continuat să cînte.
Cu toate încercările prin care a trecut oraşul, creşterea demografică a Craiovei era evidentă, numărul de locuitori crescînd şi datorită numeroşilor ţărani care se refugiaseră în Craiova de teama turcilor. Astfel, o statistică, datînd din 1808, subliniază că, în ciuda stării de război, Craiova este al doilea oraş al ţării, dispunînd de 10.000 -15.000 de locuitori.

 

Surse: Descopera.ro , Fabulator Temporis si certitudinea.ro/

11/05/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: