TRECUTUL CARE INFLUENȚEAZĂ VIITORUL R.MOLDOVA

La începutul anilor 60, la Chişinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol urma să înceapă redeșteptarea națională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență consemnează omul politic unionist Mircea Druc, fpost prim ministru al R.Moldova ,conștientizând faptul că te opui deznaționalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoșteai şi alte persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă.

Ne apropiam sufletește, pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze.

Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații ca în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenți, naționaliști, sioniști, religioși etc.

La Chişinău, am trăit din plin recidiva staliniștilor, care pregăteau noi campanii de epurare şi rusificare.

La finele anilor 80, oamenii sovietici erau deja contaminați de „morala burgheză”. Unii nomenclaturiști și ofițerii KGB, savurau „How to Stop Worrying and Start Living” („Lasă grijile, începe să trăiești”) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. Iar în prezent, prin fostele colonii sovietice poți auzi frecvent îndemnul: „Să nu răscolim trecutul!”.

În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul „Să îngropăm trecutul!”.

Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că fostul președinte Petru Lucinschi are un viitor strategic…, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru național. Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să știm care a fost rolul lui strategic la căderea noastră în hăul negru al uitării de sine”.

De fapt, Petru Lucinschi s-a pronunțat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru prezent”; „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!”.

Astfel, suntem îndemnați subtil să abandonăm în cărțile de istorie, în arhivele statului memoria individuală și colectivă; să lăsam răutățile personale în seama cabinetelor de psihoterapie. Promotorii acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: „Druc, întoarce foia, uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți, o manifești, se explică prin cauze personale: frustrări, umilințe, ofense, adversități, întâmplări nefaste…

Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj!”.

Astăzi, o pleiadă numeroasă de autori prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate „artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Aceștia se consideră, într-un fel, lideri spirituali pentru cei dispuși „să închidă ușile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanșe de timp”. Unii insistă: ostentația trecutului conferă omului o identitate, iar ostentația viitorului o promisiune de realizare ca personalitate, ambele fiind, de fapt, niște iluzii; există doar o singură cale spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.

Totuși, în pofida generalizării unor asemenea „doctrine pacifiste”, personal îmi iau o pauză. După atâta lectură și auto trening, constat: nu pot renunța la trecut. Evoc adeseori întâmplări trăite deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoțește perpetua dilemă: libertate sau captivitate? Pe neo-comuniștii moldoveni nu-i interesează victimele invaziei sovietice. Nici urmele sângerânde, impregnate de „Roata Roșie” în ființa noastră. Aversiunea lor față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor și nord-bucovinenilor înseamnă, de fapt, dorința „eliberatorilor” și a descendenților acestora de a-și recăpăta integral privilegiile.

Tot ce le-a acordat lor regimul colonial sovietic în detrimentul autohtonilor. Aceștia intenționează să demoleze un simbol al trecutului: „piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale.

Nu pot ignora simptomele, avertismentele din lumea actuală. Instituțiile statului, primăriile, școlile, comisariatele de poliție nu reușesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi. Totodată, ONU, înarmată cu sacrosanta lege internațională, se ostenește lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanență. Şi, concomitent, reanimez discursul lui Andre Glucksmann. Filozoful francez constată: miopia persistă, iar „cei care cu siguranță vor să moară idioți” o iau mereu de la capăt, cu același refren: „Dați pagina mai departe, uitați trecutul! Amnistie generală! Îmbrățișări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educație. Totul se explică, se înțelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a șomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare duceau o lipsă acută de bani.

Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite”. Numeroase evenimente cotidiene și diversele crize generalizate ne sugerează faptul că abia acum începe conflagrația totală. Iar ura, însoțită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica însoțită de ură este o dramă inevitabilă a zilelor noaste… Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant.

Nu putem ierta… Și nu doar traumele cauzate de Imperiului ideocratic bolșevic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecințele invaziei Imperiului Roman în Dacia Felix: decimarea unei civilizații autentice de către niște barbari romani de strânsură. Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului, comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerțul cu sclavi? De unde şi cum erau recrutați vânătorii? Din ce țară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de forță motrice pentru dezvoltarea capitalismului timpuriu?

Nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc în copilărie și adolescență. Revin la Pociumbăuți, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când știam pe de rost Cântece fără țară, de Octavian Goga. Vorba poetului: „Deschid poarta minții şi a sufletului pentru trecut – acest sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”.

La Chișinău, Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin (Bujeniță), Victor Pușcașu, Vasile Stati se manifestă ca moldoveni stataliști. Iar Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă ca români unioniști. Și unii și alții având aceeași origine etnică, născuți de-o parte și de alta a Nistrului, în aceeași epocă istorică, fiind colegi de generație și de studii. De ce nomenclaturiștii din Moldova Sovietică nu s-au comportat, de exemplu, precum fostul lider comunist lituanian Algirdas Brazauskas. Ce factori psiho-sociali au contribuit la formarea identității lor? La atare întrebări încerc să răspund în „Niște complexați”, „Moldofoni și rusofoni”, „Nostalgie moldovenească”, „Evadarea” și alte capitole din cartea „EI și NOI”.

Mărturiile și memoriile unor personalități basarabene sunt necesare : „Vom înțelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în județele dintre Prut și Nistru captive și azi unei mentalități pe care o mai aveau după 1989 landurile estice ale Germaniei reunificate. Am fost în RDG unde mi s-a semnalat nostalgia unor cetățeni influențați de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de cele din vest și de aceea dezunirea celor doua statalități germane era soluția ipocrită a viitorului. La fel se întâmplă astăzi în județele din republica de buzunar din dreapta Nistrului.

Dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chișinău, se afla doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici. Prejudecățile au rămas, balansul oficialilor de azi și de mâine, între București și Moscova fiind tipic celor obișnuiți de decenii să aibă picioarele în doua luntrii. Înțelepciunea cultivării dialogului omnidirecțional lipsește. Plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsa pe o pâine neagra este mai mare, decât anularea de facto a consecințelor Pactului dintre Hitler si Stalin. Totuși, până la urmă din pământul redeșteptării naționale vor răsări ghioceii visați – revenirea Prutului la condiția de râu intern” ( Ion Petrescu, publicist, analist politic).

Să recitim și să asimilăm evenimentele și evaluările expuse în extrem de actuala „Cronică a Basarabiei 1990-1999”, realizată de Mircea Radu Iacoban – un mare om de cultură, care încheie cele două volume astfel: „Triunghiul suveranitate – rusofilie – românofobie rămâne emblematic pentru guvernarea agrariană și, în pofida modificărilor petrecute în zona politicului, el continuă să-și pună pecetea pe evoluția relațiilor dintre frați. La rândul lor, românii au fost crunt dezamăgiți de ceea ce s-ar putea numi „trădarea basarabeană”, întruchipată de ideologia moldovenismului primitiv și întemeiată pe două falsuri monumentale: teza potrivit căreia moldovenii ar putea fi un popor aparte și aberanta inventare a „limbii moldovenești”. S-a crezut, prin 91-92, că sufletul basarabenilor este mai deschis către România și că unirea este doar o chestiune de timp. Într-adevăr unirea a depins și de factorul timp; aflându-se în firea lucrurilor, ea în făptui-se-va. Când? Aici e aici”.

Iată și principale motivele care explică reîntoarcerea mea provizorie în trecut:
– mă oripilează ofensiva socialistă-comunistă și ostentația neo-imperialiștilor ruși în spațiul nostru ancestral; aceștia prezintă încleștarea ocupanților cu cei ocupați drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfințit cu pâine şi sare; NOI, generația martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;
– mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice inițiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că Parlamentul European confirmă adevărul nostru: „Țările europene au suportat în secolul douăzeci două regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăților omului, delicte militare şi crime contra umanității”;
– mă preocupă faptul că admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august, (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor şi execuțiilor în masă”.

Trăind în trecut, ne vine greu să imaginăm și să creăm un nou viitor. De aceia este necesară și benefică abandonarea negativismului generat de vechile programe inconștiente. Totuși, la nivel individual și colectiv invocarea trecutului are sens. Mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu prezentul. Un exemplu: migrația basarabenilor, nord-bucovinenilor, transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea eurasiatică a Imperiului sovietic și actuala migrație în spațiul euro-atlantic. Aceste două procese dramatice din istoria românilor ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și o teză de doctorat, filme documentare și artistice. Ar fi bine venite cât mai multe memorii autobiografice, amintiri din copilărie, mărturii. Astfel, am diagnostica corect de ce românii basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni au fost și sunt atât de diferiți. Cred că merită încurajați toți acei care tratează, fără menajamente, românii din teritoriile noastre ancestrale integrate în gloriosul an 1918. Să avem reprezentații umoristice de genul „Moldovenii” și „Vacanța Mare”, și cu ardeleni, bănățeni, basarabeni, bucovineni, cu toate pretinsele „identități regionale” și complexele lor de superioritate sau de inferioritate…

Deși viața nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu e cazul ca noi, românii, să ne îngropăm trecutul față de care avem o sfântă datorie. Nimeni şi nimic nu ne scutește de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanța superiorilor, nici propriile rătăciri. Simțul înnăscut al dreptății – iată cine aduce la suprafață aducerile-aminte! Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Și este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita. Cândva, demult, doctorul William Osler se adresa către studenți: „Izolați-vă de trecut! Lăsați trecutul mort să-şi îngroape morții…” Profesorul nu-i îndemna pe discipolii săi de la Yale să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-i convingă că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegație, te poți pregăti de viitor.

Publicitate

S-a împlinit un an de când Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, KIRILL, a recunoscut că moldovenii din R.Moldova vorbesc LIMBA ROMÂNĂ

 

 

 

 

Foto: Dl. general KGB și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse

   

PREȘEDINTELE – TRĂDĂTOR IGOR DODON CONTINUĂ SĂ TACĂ, PREFERÂND SĂ FIE LUAT DE PROST…

 

În urmă cu un an am asistat în premieră absolută la o Minune de Crăciun!

 

”Moldoveni, deci Români!” – de la Moscova citire! Patriarhia Moscovei își călca pe inimă și recunoștea târziu, în anul mântuirii 2019, identitatea și unitatea lingvistică moldo-română (adică a Republicii Moldova și a României), publicând pe pagina sa oficială de internet Pastorala de Crăciun a Patriarhului Kirill în limba română cu alfabet latin, specificând că este vorba despre o singură limbă, nu despre două.

Aceasta după ce ani la rând ni s-a predicat de pe amvoanele moscovite că moldovenii ar fi altă nație de oameni și că nu ar fi ceea ce i-a făcut Dumnezeu, adică români.

Astfel, Patriarhia Moscovei recunoștea că din punct de vedere etnolingvistic moldovenii sunt români propriu-ziși.

De aici și până la a recunoaște oficial dreptul Patriarhiei Române de jurisdicție canonică în Republica Moldova nu mai rămâne decât un pas.

Dacă scrii ”limba moldoveană (română)” trebuie să scrii de fiecare dată, pentru motive de consecvență logică și morală, și ”moldovenii (românii)”, nu-i așa, Moscovă iubită, mândră capitală?

Aviz episcopului Marchel, piosului Dodon și bandiților de la Tiraspol, care luptă contra alfabetului latin și limbii române materne a fraților noștri din stânga Nistrului!, scria militantul unionist român basarabean Vlad Cubreacov.

Se dovedește astfel că zicala din bătrâni conform căreia ”adevărul învinge întotdeauna” nu este o vorbă goală !

 

 

https://scontent.fkiv4-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/50226141_2380577575306701_4307111612382183424_n.jpg?_nc_cat=108&_nc_ohc=4VwsT_bTPsQAQlEwb-L5YTcO1FyIiHjy3ZR0qCt8jKNJ-8QtW54eCYoKA&_nc_ht=scontent.fkiv4-1.fna&oh=53337a9e38c5b374e9db50265342eb91&oe=5E9FDD3D

Mircea Druc : O întrebare obsedantă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MIRCEA DRUC: ”CÂND SE DUC RUȘII?”

 

 

 

În  1939-1940, Armata Roșie refăcea, în  plan geografic, Imperiul țarilor. Atunci Kominternul, iar acum Biserica Rusă, duc  greul luptei pentru ”mântuirea” tuturor europenilor.

Ca să-și fortifice frontierele geopolitice, Kremlinul susține Republica Pridnestrovie, un bastion al imperialismului rus în zona Mării Negre. Considerând  această zonă drept domeniu  al unui iluzoriu Imperiu ortodox-pravoslavnic, a dispus construcția a cinci noi biserici.

Iar depozitele de armament și pacificatorii ruși vor fi de mare ajutor în suprema bătălie.

Cohortele în sutane au intrat, cu toate armele din dotare, în serviciul Kremlinului.

Prin separatiștii de la Tiraspol noua ideocrație rusă somează, agită, șantajează:  „Ca să fie pace la Nistru, renunțați  la vectorul euro-unionist!”.

O mare parte din preoțimea ortodoxă din Basarabia face cauză comună cu  liderii socialiști/comuniști/rusofili, pentru ai pune la adăpost de ”urgia Occidentului” pe niște pravoslavnici din specia ”norod moldovenesc”.

Însă, când  se preocupă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi zonele separatiste din Republica Moldova, agenții ruși își coordonează acțiunile cu promotorii  unei  deghizate ideocrații pan ucrainene.

”Lumea Rusă” hărțuiește Republica Moldova, Georgia și Ucraina, având drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor state. Problema e simțită peste tot în spaţiul ex-sovietic și nu numai.

 În martie 2018, vice premierul bulgar Valeri Simeonov declara:

”Patriarhul Rusiei nu are dreptul să indice Bulgariei cum să procedeze corect. Omul acesta nu a coborât din ceruri, nu a ieșit din Paradis și nu este trimisul lui Isus Cristos. El e cunoscut ca mitropolitul țigărilor. Din 1996, acest om viclean a importat în Rusia  țigări fără accize și  vin  pentru necesitățile bisericii în sumă de 14 și respectiv 4 miliarde de dolari. Are avion particular. Ceasul său costă 30 de mii de dolari. Cine este el?  Acesta  nu e un părinte spiritual est-european. Este agentul Mihailov, un agent mediocru al  fostului KGB sovietic. Și acesta ne spune care e adevărul și  ne învață cum să procedăm.  Așa n-o să meargă”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Le  mai recomand moldovenilor antieuropeni de orientare asiatică să citească recentele mărturii ale diaconului Andrei Kuraev despre adevărata stare de lucruri  din structurile Bisericii Pravoslavnice Ruse. Abia după aceea să se agite cu privire la valorile creștine ale Occidentului.

De luat aminte:  ”rușii de profesie” nu sunt numai ”eliberatori ai popoarelor asuprite”, ci și mafioți.

După colapsul Imperiului, emigrația din Rusia s-a accelerat. Acum, în SUA, ”mafia rusă” umbrește faima de  odinioară  a grupărilor  mafiote italiene, irlandeze și evreiești. 

Poate că în mafia clasică acționau respectiv etnici italieni, irlandezi și evrei. Despre ”mafia rusă” de pretutindeni aflu din presă lucruri curioase.

De exemplu, poliția americană enumeră membrii unei grupări mafiote ruse anihilate. După numele de familie doi sunt caucazieni, unul e  moldovean și restul  evrei. 

Ultimul dintre  capii  ”mafiei  ruse”, care a terorizat  orașele din SUA  la finele secolului XX, se numește Boris Nayfeld.

În 1985, acesta ar fi fost implicat în asasinarea altui cap al”mafiei ruse” Evsei Argon. Presa americană îl menționează și pe amicul lui Nayfeld, interlopul rus Elia Zeltzer.

Mafioții purtând asemenea nume și prenume  ar avea ceva  în comun  cu etnia rusă pravoslavnică?

La fel  se întâmplă și cu delincvența în țările Uniunii Europene, pusă adeseori pe seama românilor. E adevărat,  unii  infractori  au  emigrant  din România, dar nu sunt etnici români.

O chestiune și mai gravă.

În Republica Moldova, ”rușii de profesie” vehiculează  o cumplită acuzație: 300 000 de mii de evrei omorâți de români în Transnistria. Anumite cercuri românofobe falsifică și prezintă cinic, distorsionat istoria.

EI ignoră intenționat faptul că  teritoriile românești,  de unde  au fost deportați evreii  spre lagărele morții, erau ocupate în acea perioadă de Ungaria. Pentru Ei n-are  importanță.

Ungaria e absolvită de răspundere. Iar faptele autorităților române  de ajutorare și salvare a mii de  evrei în timpul războiului sunt negate vehement  prin inscripții anacronice din diverse muzee.

Mă consolează faptul că mulți  reprezentanți ai intelighenției ruse, asumându-și  riscul iminent,  evaluează veridic faptele istorice.Sunt recunoscător multor autori ne-români precum Nicolai Durnov, Alexandr Soljenițîn, Eufrosinia Kersnovskaia, Capitolina Kojenikova, Valeria Novodvorskaia, Mihail Bruhis, Leonid Borodin, Iosif Gherasimov,care au  scris și scriu adevărul, inclusiv  despre români.

Îmi exprim speranța  că  va crește numărul celor onești și drepți față de românii din Basarabia și Nordul Bucovinei, ocupate de URSS sub pretextul ”eliberării”.

După colapsul Imperiului ideocratic bolșevic, Kremlinul a tot promovat ostentativ aderarea la Uniunea Eurasiatică (inexistentă) și la Uniunea vamală Rusia – Kazahstan – Belarus.

Unde, cu cine și cum se integrează  Rusia? În perioada 2007-2009, prin ”Programul de strămutare benevolă în Rusia, din fostele colonii  sovietice au plecat peste 15 000 de persoane.

Din numărul  strămutaților benevol 33,3% erau cetățeni ai Kazahstanului, 12,1% ai Ucrainei, 16,3% ai Uzbekistanului.

Din Republica Moldova, cea mai tolerantă dintre fostele colonii, au emigrat către Rusia 9,1% .

Paradoxal,  descendenții ”eliberatorilor” nu au nici o poftă să plece din Țările Baltice, care îi tratează cu răceală. Din totalul celor trecuți prin menționatul program de strămutare liber consimțită 41% au preferat să se ”repatrieze” în străvechiul teritoriu german,  alias regiunea Kaliningrad.

În anii de studenție  la Leningrad, am înțeles că  și rușii au trecut prin malaxorul cominternist; că fierbeau în continuare în cazanul  ideocratic al partidului unic, la fel ca românii și celelalte popoare ”eliberate”.

Aflând treptat și adevărul lor, al rușilor, am decis odată pentru totdeauna: sunt , nicidecum rusofob.  Regretabil, dar  numai ”frații mai mari”, adică  rușii,  sunt  considerați responsabili pentru suferința micilor națiuni captive.

Astfel, pe agenda zilei a celor învinși  (eliberați) de Imperiul ideocratic bolșevic mai rămâne o chestiune obsedantă.

Este ceea ce mă întreba în copilărie disidentul Grigore a Hanei din Pociumbăuți: ”Când se duc rușii?”.

Cine știe, răspunde…

 

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Druc este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991, militant pentru reunificarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, teritorii românești cotropite în 1940 de URSS, cu România.

S-a născut la data de 25 iulie 1941, în satul Pociumbăuți, comuna Zăicani din județul Bălți (astăzi în raionul Rîșcani), într-o familie de țărani.