Vasile GOLDIȘ : Propunerea Unirii la Alba-Iulia

Foto: Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri. Credincios idealului naţional, Vasile Goldiş a susţinut cu fermitate interesele românilor din Transilvania şi Banat în numeroasele sale  intervenţii de la tribuna Parlamentului din Budapesta şi printr-o activitate publicistică de excepţie de susținere a drepturilor sacre ale naţiunii române.

A fost prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, a elaborat şi a susţinut cu Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la baza căreia au stat ideile democratice care vor marca viaţa politică românească de atunci şi de mai târziu, ideile sale fiind actuale până astăzi, în Europa Unită.

DISCURS ROSTIT ÎN SALA TRONULUI în data de 14/1 decembrie 1918

Mărită Adunare naţională!

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-ostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană, creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, cari, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoper trunchiul vechiu tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de orde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopciarea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip par’că dispare dela suprafaţa conştiinţei umane.

Dar, când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare rezimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi spre Nistru, dar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară dela eroicii Pari rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârteje locul unde ne aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura între fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Deşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi pământul, ci şi sufletul şi credinţa. Scut s’au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progreselor civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatala s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunea Deşilor şi a Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar, Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi ţara ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume.

Am fost lănţuiţi într’o robie trupească, economică şi sufletească cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784 de-a scutură jugul n’a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848: „Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii dela faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secoli din depărtatul Apus, dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noştri opresori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu ţara ungurească şi, printr’un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut sa ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţirăm obârşia comună şi la razele luminei trimise dela apus conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, Unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 Maiu 1881 Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi vor muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm.

A pornit opera de extirpare şi răsboiul mondial, care acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în temniţi şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s’au conjurat în potriva noastră şi ne pregăteam mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier, îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire, omenimea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a se sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională.

Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională eră încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirei sale. Ideile acestea le-a copt istoria.

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s’au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei în potriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Tran-silvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna.

Dimpotrivă, – teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într’un singur Stat – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de Români dela descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acuma, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucomba cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele concepţiei de viaţă superioară lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o comuniune internaţională spre a împiedecă nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor Românilor într’un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor … îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiirnii. Ea ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea, care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Rog Mărita Adunare Naţională să primească următoarea

HOTĂRÂRE:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Trăiască România-Mare!

Discursul rostit în Sala Tronului din 14 decembrie 1918

Românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur Stat a Tuturor Românilor.

Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi, a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian.

Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a Istoriei.

Această nedreptate se înlătură astăzi.

Dar unirea tuturor Românilor într-un singur stat este totodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii româneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari.

Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, dar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate. Deci unirea tuturor Românilor într-un singur stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se confirmă necesităţilor civilizaţiunii omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniuni integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente.

Această unire pe de o parte ar trebui să înfăptuiască gradat egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul de libertate şi egalei îndreptăţiri a neamurilor.

Publicitate

Zilele premergătoare Marii Uniri a Transilvaniei şi Banatului cu Ţara Mamă, România

 

 

 

Graniţele României, astfel cum fuseseră ele stipulate în tratatul secret semnat în 1916 cu Puterile Antantei (Basarabia nu a fost inclusă în prevederi). Foto: Wikipedia en.

Tratatul secret de alianţă a României cu Antanta, semnat la 4/17 august 1916 la Bucureşti, a fost un acord internaţional care a avut ca obiect  intrarea României în război, de partea acestei alianţe, pe timpul Primului Război Mondial.

Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile.

Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii.

Eliberarea de frontul de est în urma trădării ruseşti şi păcii forţate României nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. În scurt timp, se prăbuşesc turcii şi bulgarii, nevoiţi să ceară armistiţiu.

Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistau, dar clasa politică ungară părea a fi lovită de o miopie politică cum rar s-a mai văzut.

Încercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, spera, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi va putea păstra la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania.

Crizele politice de la Budapesta se succedau una după alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.

Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma celor paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decide esingure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce nu o doreau.

Dar acest fapt trebuia clamat şi revendicat ca atare.

A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care la 18 octombrie 1918 ţine un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, afirma hotărât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată, iar diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptăţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace.

Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată, Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.

Imperiul se clătina, gata de prăbuşire.

În Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie. Cu viteză fulgerătoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei.

Pentru apărarea averii şi garantarea siguranţei populaţiei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi gărzile naţionale în fiecare localitate.

Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldaţi şi dezertori, cete de jandarmi, expediaţi cu trenuri blindate pentru a-i potoli pe revoluţionari şi să-i înfricoşeze pe români.

Aceste bestii bine plătite s-au dedat la excese şi crime înfiorătoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Naţional Român.

La cererea lui Iuliu Maniu, susţinută şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha recunoaşte organizarea naţională şi militară a românilor ardeleni şi dă o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurământ pe drapelul maghiar.

Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.

Tratative eşuate

În Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul gărzilor naţionale, era linişte.

Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, a încearcat să preia conducerea, problema e rezolvată şi sediul românismului rămâne la Arad.

Aici se vor duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stăpânirii Ardealului.

Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernării asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria locuite de români.

Guvernul Karolyi reacţionează şi-l trimite pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad.

Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de către români ca un antantofil şi moderat, face câteva greşeli majore.

Una dintre ele este includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stăpânitoare din Ardeal.

Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, îl lasă pe acesta în afara tratativelor.

Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania.

Ulterior apar în delegaţia română şi Aurel Vlad şi Aurel Iosif, iar a doua zi soseşte de la Viena şi Iuliu Maniu.

Tratativele iau o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug.

Delegaţia maghiară asigură partea română că faptele vor fi cercetate, dar insistă pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor.

Românii resping ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor par să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi se ridică în picioare şi întreabă exasperat:

– Totuşi, ce vor românii?

Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, se ridică de asemenea şi-l priveşte fix în ochi. Fără să clipească, îi răspunde direct:

– Despărţire definitivă!

A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaţia maghiară pleacă grăbită la Budapesta.

Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rămâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.

S-a scris mult despre Adunarea Naţională de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, dar acesta este un aspect important care trebuie menţionat şi repetat.

A fost practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia a fost întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei.

Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni.

Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” .

Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia.

Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.

În mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii sunt întrebaţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă.

Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta.

La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internaţională a momentului a subliniat asta.

În aceeaşi zi, 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă.

După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i se conferă de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, urmează dineul de gală, în cursul serii.

În timpul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia s-a proclamat în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România.

Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti:

„ … ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit.

Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român.

Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular.

Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare.

Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”
Rezultatul adunării de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii creării statului român unitar România Mare.Linia de demarcaţie

La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere la Budapesta se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste.

Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai războiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria.

La Belgrad, la 13 noiembrie, semnează un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia se stabileşte şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă.

 

 

 

Harta: Ungaria şi linia de demarcaţie stabilită la Belgrad, cu modificările succesive referitoare la Slovacia şi Transilvania.(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/)

 

 

 

Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate, mai mult, fără să ţină seama de considerentele etnice.

Semnatarii nu aveau vreo împuternicire, nici măcar nu avea aprobarea Parisului, a fost doar o linie de demarcaţie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.
Între timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey.

Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române avansează şi ocupă Clujul (24 decembrie), Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei – Zalău – Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie.

Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii va fi jefuită, maltratată, de bandele ungureşti la care se vor adăuga mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară, vor fi crime şi masacre greu de imaginat.

Iar în tot acest timp, soldatul român va sta la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmărindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Un Paris atât de departe încât nu auzea geamătul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrările.
O mare dezamăgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul războiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Franţei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună.

Primul ministru român, Ion C. Brătianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, şi-a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjaţi de dârzenia „sprâncenatului” Brătianu.

Între timp, luptele şi provocările pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră la ordinea zilei.

Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând în mare parte voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). În zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.

Banatul sub ocupaţie sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii.

Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş.

La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intra în Timişoara şi dizolva toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând controlul asupra judeţului Timiş.

Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei. 

După ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.

Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor.

Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni.

De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor.

Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa:
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat.

Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească.

Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale:

„Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).

 

În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi, încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari.

Eram în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată.

Ca şi cu un an înainte, eram în continuare înconjuraţi de duşmani, iar armata noastră ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm.

Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

Surse: 

Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II). Adevăruri uitate

https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_militar%C4%83_de_la_Belgrad_din_13_noiembrie_1918

http://www.istoria.md/articol/615/Revolu%C5%A3ia_din_ardeal_%C5%9Fi_g%C4%83rzile_na%C5%A3ionale_rom%C3%A2ne

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO

 

 

 

 

 

Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri

 

29 septembrie/12 octombrie 1918 — Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa.

 

 

 

 

Foto: Aurel Lazăr

Liderii românilor adunaţi în casa lui Aurel Lazăr din Oradea trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
Întrunirea a reunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului „Nagyvarad”, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane.

  Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie.

 

 

 

 

 

 

 

 O chestiune importantă a fost aceia privitoare la modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.

 Declaraţia de autodeterminare a fost citită  în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

 

 

„Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a fost singurul document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principii de drept internaţional statuate printr-o lucrare de talie mondială – „Cele paisprezece puncte” ale preşedintelui american W. Wilson”.

În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei.

Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

 

Prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, Vasile Goldiş a fost omul providenţial care a redactat şi cunoscutele manifeste „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a participat la organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la mobilizarea celor o sută de mii de români care „au votat” prin însăşi prezenţa lor „Actul Unirii”.

Este cel care a rostit Cuvântarea solemnă, încheiată cu proiectul de Rezoluţie prin care se decreta Unirea tuturor teritoriilor intracarpatice locuite de români, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, alături de episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida Voievod, ca apoi să facă parte din Consiliul Dirigent de la Sibiu, ca titular al sectorului Cultelor şi Instrucţiunii.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Vaida-Voevod

  În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată  de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod, regelui Ferdinand al României.

 

 

Bibliografie (surse):

 

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

http://www.istoria.md/articol/608/30_septembrie,_istoricul_zilei