O întrebare fără răspuns: Câți români au murit uciși de Securitate și de autori neidentificați protejați de „serviciile speciale”?

Asasinatele politice, înainte și după 22 decembrie 1989

Câți români a ucis Securitatea? Câți români au fost uciși după 1990 de autori neidentificați, dar protejați de „serviciile speciale” din România?

La lansarea cărții dlui general Mălureanu, unde am avut onoarea să fiu invitat de autor, am avut prilejul să fac o scurtă comparație între Securitate și SRI, și să afirm că Securitatea s-a ocupat înainte de 1990 cu apărarea ordinii constituționale, așa cum era precizat în „fișa postului”!

Cu unele excepții, dureroase, nu puține și nici mici, neînsemnate…

După 1990, Serviciul Român de Informații, care își propune și el să apere ordinea constituțională din România, o face însă cu abateri infinit mai multe, mai grave, ajungând să fie un instrument docil în mâna trădătorilor de țară și a celor care îi plătesc!

Evident, când spun SRI, mă refer la toate „serviciile speciale”, al căror număr ne este necunoscut nouă, muritorilor de rând scrie http://www.ioncoja.ro.

Argumente și dovezi în sprijinul acestei afirmații le poate găsi oricine, iar domeniul corupției și al subminării economiei naționale ne oferă sute de exemple, de abuzuri trecute cu vederea după 1990 și pe care ne este imposibil să ne imaginăm că Securitatea le-ar fi tolerat cumva!

Se întâmplă ca și cu partidele: degringolada acestora, involuția tragi-comică a partidelor politice din 1990 până azi, ne face să ne fie dor de PCR.

Singura mea nădejde este să aflu, să găsesc dovezile, că acest cancer național care sunt serviciile secrete de azi, a atins numai structurile de comandă, și nici la acest nivel pe chiar toți ofițerii superiori… Nădejdea mea este la eșalonul secund, al tinerilor agenți și ofițeri, capabili într-un climat politic normal să pună umărul la normalizarea vieții românești!

La drept vorbind, nu mă refer numai la Securitate și la SRI, ci la întreg sistemul de represiune al statului român, înainte și după 1990! Orice stat are un sistem de represiune, care este menit să apere acel stat, structurile politice și valorile naționale etc., etc.

Nu este cazul să insist! Ci vreau să pun în discuție un singur aspect al represiunii: asasinatul politic, din rațiuni „de stat”, reale sau inventate! Și nu la modul teoretic, ci cât mai concret, al cazurilor reale, petrecute!

La aceeași lansare de carte, într-o sală arhiplină, dens populată cu colegi ai celui sărbătorit pentru reușita cărții publicate, eu am ridicat problema lui Constantin Dobre, liderul grevei minerilor din 1977.

Despre acesta, înainte de 1990, am aflat cu toții de la Europa Liberă că a fost asasinat la Craiova, de „băieții cu ochi albaștri”, unde i s-a înscenat un accident de circulație…

M-am numărat printre milioanele de români care au luat în serios această informație, repetată de mai multe ori pe unde scurte!

Până pe 24 decembrie 1989, când Dl Constantin Dobre a apărut la TV să ne anunțe că trăiește!… De ce oare acest enunț nu l-a făcut însăși Securitatea, cu mult înainte de 1989?!… Este o întrebare la care voi reveni!

Deocamdată, hic et nunc, îmi pun altă întrebare: câți și care au fost românii asasinați de regimul ceaușist, de securiștii lui Ceaușescu?

Deci nu mă refer la regimul comunist, la întreaga perioadă 1945-1989, cum fac unii greșind profund.

Pentru perioada 1945-64 nu este nevoie să cauți prea mult ca să afli exemple și cazuri indubitabile privind asasinatele politice comise de „forțele de represiune” ale statului democrat-popular!
Dar care este situația de după 1964, poate chiar de mai înainte cu ceva vreme? Când au încetat aceste asasinate?

Și chiar au încetat după 1964, așa cum susțin mulți dintre securiștii cu care am stat de vorbă după 1990?

Înainte de 1990 am știut că a fost asasinat Constantin Dobre, despre care am aflat cu toții de la Europa Liberă!… Dar câți vor fi fiind ceilalți, despre care Europa Liberă nu a aflat, ca să ni-i spună și nouă! Am trăit cu convingerea că alături de Dobre vor fi fost și alții, nu puțini, care au plătit cu viața „exigențele” forțelor de represiune ceaușiste!

Iată însă că a venit și 22 decembrie! Iar presa și oricine a avut chef l-au acuzat pe bietul „Ceașcă” și Securitatea sa în fel și chip, ba că l-a pălmuit pe un brașovean în noiembrie 1987, ba că mai știu eu ce!

Dar n-a apărut nimeni să susțină că a fost iradiat la Brașov, cum se vorbea că au pățit-o mulți, sau că tata ori un frate i-a dispărut sau a murit în circumstanțe suspecte de asasinat, pentru un motiv politic ușor de demonstrat.

Cazul lui Gheorghe Ursu nu se pune, nu a fost un asasinat comandat de vreun general sau ministru, ca să-i facă pe plac „tovarășului” sau la ordinul acestuia!

După câte se vorbeau între prieteni la o bere sau la aceeași Europă Liberă, te-ai fi așteptat ca după 1990 să apară nenumărate dovezile regimului „criminal”!…

N-a apărut niciuna! Nici un martor al acuzării lui Ceaușescu și a regimului său nu a venit cu acuzații sau probe cât de cât serioase!…

Începând cu cei 60.000 de morți de la Timișoara și terminând cu Constantin Dobre, Europa Liberă mințise cu nerușinare acuzându-l pe nedrept fie pe Ceaușescu, fie pe băieții cu ochi albaștri ca petlițele de la uniforma pe care n-o purtau niciodată…

În schimb, regimul „democratic și transparent” instaurat după 22 decembrie 1989 a debutat cu un veritabil carnagiu, cu sute de morți, peste o mie se pare, morți nevinovați, dar premeditați, planificați de strategii revoluției, căci deh, revoluție fără victime nu se poate, iar ei au ținut morțiș să se declare revoluționari. …„Morțiș”, adică călcând pe cadavrele a sute de copii și tineri dintre cei mai bravi!… Moartea acestora dându-le criminalilor autoritatea și aura de luptători împotriva… Împotriva cui, căci toată ecuația loviturii de stat se rezolvase din momentul arestării nefericitului președinte?!…

Crimele de după asasinatele în masă din decembrie 1989 nu au fost nici ele puține!

Au murit asasinați cu profesionalism o mulțime de ofițeri, din armată sau din interne, care știau prea multe despre noii conducători, despre autorii „revoluției”, despre „agenturilii” care au „manageriat” evenimentele de dinainte și de după lovitura de palat!

Au murit oarecum în prelungirea asasinatelor din decembrie, a lui Gheorghe Trosca, Velicu Mihale, Constantin Nuță sau Marin Ceaușescu.

Au urmat la scurtă vreme Ștefan Gușe și o întreagă pleiadă de ofițeri, în frunte cu Emil Macri, care, fiecare la locul său, au pus prea mult zel în apărarea „cuceririlor revoluționare ale clasei muncitoare”.

Pe lângă aceste asasinate petrecute „în lumea lor”, a ofițerilor de pe frontul văzut și nevăzut al luptei pentru „suveranitate și neatârnare”, s-au petrecut câteva asasinate ciudate în lumea legionară.

Primul pe listă Traian Puiu, fost primar legionar la Constanța, refugiat în Germania după așa zisa rebeliune din ianuarie 1941, s-a ocupat cu organizarea echipelor de legionari ce urmau să plece să lupte alături de partizanii din munți.

Toată operațiunea era condusă de celebrul Kim Philby…

În cursul unei discuții cu Philby, Traian Puiu și-a dat seama că Philby este omul rușilor, dar și Philby și-a dat seama că Traian Puiu „s-a prins”!

Urmarea: Philby o șterge englezește la Moscova, via Cairo, unde apare la festivitățile de 7 noiembrie în uniforma de general KGB… Nemernicul!

În urma lui, Traian Puiu este răpit din Germania și adus la București, unde este judecat și condamnat la moarte!… Sentința însă nu a fost pusă în executare, astfel că Traian Puiu iese din temnițele comuniste în 1964, odată cu ceilalți camarazi ai săi!… Și trăiește cu discreție la Constanța, unde prietenul meu Corneliu Dida îl frecventează și află de la el multe și mărunte din ce a fost lupta și viața legionară.

După 1990, Corneliu Dida îl ia de mână pe bravul tomitan și îl duce la ziarul „Telegraf” unde începe să publice amintiri din „sfînta tinerețe legionară”.

Într-una din zile, când se îndrepta spre redacție cu o servietă plină de documente, pe strada Mihai Viteazu este lovit mortal de o mașină, în busculada astfel produsă dispare și geanta cu documente…
Despre Traian Puiu s-a zis că l-a lichidat Securitatea. M-am contrazis cu toți pe care i-am auzit spunând această vorbă: oameni buni, Securitatea l-a avut în mână ani de zile pe Traian Puiu.

Le era așa de ușor să-l termine! Traian Puiu avea deja condamnarea la moarte „în buzunar” și totuși Securitatea nu s-a folosit de posibilitatea de a-l lichida absolut legal!…

Este limpede că Securitatea, mai mult sau mai puțin formal desființată în 1990, nu avea motive să-l omoare pe liderul legionar. Și atunci cine l-a ucis?… Cine a acționat fără nicio teamă că va stârni reacția „serviciilor”?

Am avut net sentimentul că după 1990 Traian Puiu n-a mai fost protejat (sic!) de nimeni!

…În 1973(?) am fost anchetat la Securitate, în clădirea din spatele magazinului Victoria, pentru un text anti-bolșevic și anti-sovietic, pe care am încercat să-l scot din țară. M-au anchetat doi tinerei care încercau să afle de la mine ce urmăream prin acel text!

La un moment dat, supărat de cum merge discuția, am cerut să fiu anchetat mai departe de șeful lor! Era vizibilă lipsa de maturitate a celor doi, mult mai tineri și decât mine.

Așa l-am cunoscut pe colonelul Wagner, cum mi-a fost prezentat. Nu l-am mai văzut de atunci. După 1990, Cornel Dinu mi-a vorbit frumos despre colonelul Wagner! I-am trimis și eu urări de bine!…
În discuția cu dînsul la un moment dat eu am afirmat că am fost conștient că prin gestul de a scrie o piesă de teatru inspirată de invazia sovietică din Cehoslovacia puteam stârni reacția pedepsitoare a Moscovei, a KGB-ului.

Colonelul Wagner mi-a cerut detalii: ce fel de reacție a KGB? „Păi, zic eu, să mă calce vreo mașină pe Calea Victoriei!” Răspunsul memorabil pe care l-am primit: „Păi cum să vă calce, tovarășe profesor, mașina?! Noi ce păzim aici?!”…
Noi ce păzim aici?!…
Se pare că chiar așa era: ne-au păzit, pe mulți dintre noi, în mai multe chipuri, iar după 1990 nu ne-a mai păzit nimeni! Nici pe fiecare dintre noi și nici pe biata Țară!

O altă serie, încă mai sumbră, o alcătuiesc cei care au fost asasinați după 1990 în „cadrul” procesului de privatizare și distrugere a economiei naționale.

Mă gândesc la liderii sindicali sau simpli salariați care au înțeles esența ticăloasă, anti-națională, a așa-zisei reforme, și au încercat să i se opună, să-și mobilizeze tovarășii de muncă împotriva unor investitori străini puși pe jaf și distrugere.

Au fost mai multe cazuri, nu le rețin numele, unul a fost la Iași, ar trebui ca acele victime ale agresiunii anti-românești să fie cinstiți măcar cum se cuvine…

Nu au avut parte de nicio protecție din partea serviciilor noastre menite prin lege să-i apere! Să preîntâmpine acțiunea inamicului!

Trec peste victimele de la ultima mineriadă, cea înăbușită din ordinul expres al lui Emil Constantinescu. Înăbușită în sânge se pare!… Și mă refer la câteva asasinate care au lovit în persoane mie cunoscute. Mai întâi Alexandru Saucă, ziarist de investigație, care s-a apropiat prea mult – și primul!, de un subiect azi comentat de toată lumea: contribuția decisivă a KGB la reușita loviturii din decembrie 1989!

A murit bietul Didi, cum îi ziceam noi, colegii de grupă, doborît de un cancer „urît”… Bănuiala că a fost un cancer provocat nu avea cum să nu apară!

Alt cunoscut, Mihail Erbașu. Nu știu de ce m-a simpatizat și mi-a făcut o serie de destăinuiri! Bunăoară despre aranjamentul cu Primăria Bucureștiului, pentru un contract de reabilitare a șoselei de centură, contract prin care Primăria i-a plătit despăgubiri substanțiale, o sumă pe care i-a dijmuit-o serios PSD-ul de atunci! Așa fusese înțelegerea!… Vestitul mai apoi parandărăt!

L-am văzut ultima oară pe bietul Erbașu la o emisiune la Dan Diaconescu, o emisiune în care a dat tare în Băsescu și a promis că va reveni în zilele următoare cu documente care să-l demaște pe primarul general pentru acte de corupție grave!… După câteva zile, Erbașu este …sinucis, aruncat de la etajul casei în piscina golită de apă…

Zic unii că autorii morali ai acestui asasinat au avut și argumentele – altminteri ușor de găsit, prin care familia răposatului a fost obligată / sfătuită să accepte ipoteza sinuciderii și să nu ceară nicio anchetă serioasă a procuraturii!
Notă: am intrat pe Google și am dat de un articol pe site-ul Lumea Justiției dedicat morții lui Mihai Erbașu.

La acest articol apare un comentariu, cel de mai jos, pe care îl reproduc întocmai, semnificativ pentru lumea în care trăim azi:

# elena 27 august 2012 

DA, EXECUTII LA COMANDA. SI IN CAZUL FIULUI MEU DE 30 ANI, FOST DIR EC LA RAZVAN PETROVICI, NU S-A DAT CU MAFIA, NU I-AU ACCEPTAT 3 DEMISII INTR-O SAPTAMANA SI A FOST UCIS CU BESTIALITATE PE 9 IUNIE, DUPA CE A PLECAT DE LA SERVICI, FUGIND DE CRIMINAL. CERCETARE PENALA SI RAPORT IML BUCURESTI INCOMPLECT, TOTUL FACUT DUPA VOINTA PROCURORULUI DE CAZ PENTRU MUSAMALIZARE. DOSAR 1238/P/2006 CARE NU A FOST LUAT IN SEAMA DE CATRE PROCURORUL GENERAL, CU TOATE CA PE 25 SEPT 2008 CAND AM FOST PRIMITI IN AUDIENTA CU DOSAR CU PROBE, NE-A PROMIS CA NE TRIMITE PENTRU REZOLVARE PROCUROR DIN PROCURATURA GENERALA. Privitor la articolul–DE CE MOR ADMINISTRATORII LUI RAZVAN PETROVICI–celebrul procuror de cercetarea dosarului s-a exprimat–DUMNEZEU VA FACE DREPTATE / EL ESTE MUSULMAN.

Senatorul Șerban Săndulescu!… Inimosul inginer aero. Pasionat de adevăr și justiție! A incomodat în comisia parlamentară de cercetare a evenimentelor din decembrie! Nu i-a înghițit balivernele și manevrele criminalului numit Sergiu Nicolaescu! L-am întâlnit ultima oară la librăria Eminescu.

Era într-o stare de surescitare maximă: mi-a spus că pusese mâna pe niște documente cu care „îl termin pe Iliescu”!

Documente legate de decembrie 1989. L-am sfătuit să nu mai vorbească de acele documente până nu le face publice!… Am avut gură pocită: seara, la știri, se anunță că Șerban Săndulescu a decedat la stomatolog, unde a făcut un stop cardiac de toată frumusețea…

Domnul Tudor Voicu, vechi prieten al răposatului, încercând să afle mai multe despre suspectul deces, s-a lovit de refuzul ferm al familiei, al unor persoane speriate de ceea ce li s-ar putea întâmpla și lor! În mod evident fuseseră avertizate „să nu vorbească”!

Cine le avertizase și le amenințase? Nici azi nu ar fi prea târziu ca să se afle! Dacă chiar s-ar vrea să se afle adevărul despre decembrie 1989…

Suspectă a fost și moartea profesorului de la ASE, aflat în CA al CreditBank!… O moarte suspectă, cel puțin una, este legată și de așa zisa falimentare a Daciei Felix!
Iar zilele trecute s-a mai aflat de o moarte proiectată, menită să elimine veriga slabă dintr-un sistem mafiot care a adus mari prejudicii statului român. Cazul Codruț Marta, omul lui Sorin Blejnar!…

Aflat pe patul morții, Antonie Iorgovan a avut motive să afirme public că este victima unui cancer indus și să aducă acuzații explicite în acest sens!… Personal n-am avut niciodată încredere în răposatul Iorgovan și nu prea văd în ce fel ar fi deranjat pe cei care atentează la viitorul nostru românesc.

A avut de profitat de pe urma lor și le-a făcut jocul atunci când i s-a cerut! Vezi alegerea sa ca senator independent, vădit manipulată și aranjată de serviciile care se ocupă și de lista parlamentarilor!…

Oricum, lista morților suspecte de după 1990 este tare lungă! Infinit mai lungă în comparație cu lista din perioada 1964-1989…

Vă invit să completăm amândouă listele, nu după zvonuri neverificate, ci, cât se poate, cu argumente și cu probe! Și mai discutăm apoi!

 

 

Citiți articolul integral accesând :

https://mazarini.wordpress.com/2016/04/05/asasinatele-politice-inainte-si-dupa-22-decembrie-1989).

Citiți și:

Publicitate

Trupe de șoc în mediul virtual cu misiunea de a răspândi teze propagandistice pro-ruse în Republica Moldova

 

 

Proiectul propagandistic ,,Moldova nu e România”

 

Hackerii ucraineni au scos la iveală din computerul unui activist pro-rus de la Minsk un plan de șapte pagini pentru crearea unei trupe de șoc în mediul virtual cu misiunea de a răspândi teze propagandistice pro-ruse în Republica Moldova scrie https://larics.ro/proiectul-propagandistic-moldova-nu-e-romania/.

Cel mai probabil planul (care datează din anul 2015, detalii suplimentare aici http://moldnova.eu/ro/planul-fabricii-de-trolli-prorusi-de-la-chisinau-directiile-propagandei-moscovite-in-republica-moldova-13390.html/) nu a fost pus în aplicare exact așa cum a fost propus – de altfel ar fi fost și imposibilă atingerea obiectivului de crearea la Chișinău a unei comunități de 200 de bloggeri care să răspândească în mod coordonat un set de mesaje.

Cine cunoaște mediul publicistic online din Republica Moldova știe foarte bine că pur și simplu nu există 200 de persoane care să creeze, redacteze și mențină fiecare un blog pe teme politice, atractiv și actualizat permanent în Republica Moldova.

Blogosfera de la Chișinău este extrem de redusă – atât ca dimensiune cât și ca influență – și până la urmă reflectă dimensiunile și caracteristicile spațiului în care există.

Stabilirea unui obiectiv irealizabil arată de fapt că autorii planului propagandistic din 2015 nu cunosc foarte bine realitățile din Republica Moldova.

O altă slăbiciune majoră a planului în cauză este reprezentată de ignorarea factorului lingvistic.

Planul nu menționează în ce limbă vor fi transmise mesajele preconizate și pare să pornească de la ipoteza că limba de comunicare va fi rusa – o altă eroare în condițiile în care dezbaterile politice de la Chișinău sunt dominate evident de limba română.

Nu în ultimul rând trebuie observată dimensiunea cvasi-militară a planului: instruirea unei trupe care să răspundă la comenzile unui centru de coordonare conform unui set de teze ideologice fixe – o altă dovadă a faptului că autorii, în ciuda biografiei afișate (un istoric, un ziarist și un blogger) nu prea înțeleg publicistica online de factură occidentală sau că și-o închipuie ca fiind în mare măsură asemănătoare cu cea din Rusia.

Dacă pe de o parte este vizibil faptul că nu au apărut din anul 2015 încoace cei 200 de blogeri preconizați, totuși setul ideologic din planul amintit este cât se poate de prezent în spațiul public de la Chișinău. Semnificativ este faptul că actualele relee de re-transmisie a tezelor propagandistice pro-moscovite au fost incluse în planul din 2015: Igor Dodon (ales între timp președinte) și Partidul Socialiștilor, „Partidul Nostru” al lui Renato Usatîi, organizația „Garda Tânără, Mitropolia Moldovei, autoritățile și societatea civilă din regiunea găgăuză.

Merită enumerate tezele propagandistice ale proiectului amintit:

1. România dorește să asimileze și să distrugă identitatea politică și culturală moldovenească; în perioada în care au făcut parte din România moldovenii au fost lipsiți de orice fel de drepturi, Moldova este mult mai apropiată de Rusia ortodoxă decât România care s-a aflat sub jugul turcesc; în epoca modernă au apărut mai multe diferențe decât asemănări între cele două țări.

2. În Al Doilea Război Mondial, România a fost aliata Germaniei naziste, în vreme ce Moldova sovietică a fost anti-fascistă

3. Găgăuzia este un ”butoi cu pulbere” pentru Moldova pro-românească, o regiune autonomă care a votat la referendum pentru integrarea eurasiatică. Precedentul Crimeea și Donbas demonstrează ce poate păți un guvern care își duce țara în Uniunea Europeană.

4. Transnistria se va reapropia de Chișinău doar în cazul în care aici va exista o guvernare stabilă pro-rusă.

5. Statutul limbii ruse: trebuie creată o platformă care să acționeze în direcția declarării limbii ruse drept limbă oficială în Republica Moldova.

6. Exemplul ucrainean, ce s-a întâmplat în Ucraina după lovitura de stat de la Kiev și apropierea europeană, cu rezultatele cunoscute de toată lumea.

7. Moldova ar trebui să fie un stat social. Scandalul de corupție trebuie să elimine Partidul Comuniștilor, iar toate forțele politice orientate social să se supună Partidului Socialiștilor.

8. Conform datelor oficiale, cca 500.000 de moldoveni muncesc în Rusia, aceștia putând deveni agenți de influență.

În esență se dorea pictarea unui tablou de ansamblu în care Republica Moldova este un stat asediat de un vecin hrăpăreț (România!) cu care nu are nici o afinitate istorică, lingvistică și culturală; contraexemplul dezastrului din Ucraina pentru care este învinovățită Uniunea Europeană; posibilitatea unei evoluții asemănătoare în regiunea găgăuză și Transnistria, apropierea cu orice preț a Republicii Moldova de spațiul cultural și economic controlat de Rusia.

Tezele propagandistice de mai sus conțin în egală măsură amenințări și recompense care îngrădesc un drum cu o singură direcție – către est – sub conducerea Partidului Socialiștilor.

Fiecare din aceste teze poate fi demontată cu ușurință – însă nu asta este important, ceea ce contează este asigurarea unei frecvențe ridicate a transmiterii acestor mesaje asupra unei plaje cât mai largi de populație.

Cum spuneam, cel mai probabil planul din 2015 nu a fost pus în aplicare așa cum a fost preconizat, însă tezele enumerate aici au rămas valabile până în ziua de azi pentru propaganda pro-rusă desfășurată la Chișinău.

George Damian

George Damian este membru al Consiliului de experți LARICS.

Un erou român al sovietelor: Mihail Frunză

 

 

 

 

 

MIHAIL VASILIEVICI, O FRUNZĂ ROŞIE DIN TRANSNISTRIA

 

 

 

 

Mihail Frunză, în documentele ruseşti Mihail Vasilievici Frunze, s-a născut la 2 februarie 1885, la Bişkek, care atunci făcea parte din Imperiul Rus.

Tatăl său, Vasile Frunză, era român din Transnistria.
Între anii 1926 şi 1991, oraşul natal al lui Mihail Vasilievici s-a numit Frunze, în cinstea rolului important jucat de el în Revoluţia Bolşevică din Uniunea Sovietică.

Astăzi, Bişkek este capitala Kîrgîstanului.

Mihail Frunze a fost un celebru om de partid şi de stat sovietic.
De asemenea, a fost conducător militar în războiul civil, unul dintre creatorii Armatei Roşii, devenind apoi şi teoretician militar. Frunze s-a înscris în Partidul Comunist încă din anul 1904, iar în Armata Roşie din 1918.
A fost unul dintre cei mai activi participanţi la Revoluţia din 1905-1907.

În anii 1909-1910 a fost condamnat de două ori la pedeapsa cu moartea, comutată apoi în surghiun în Siberia (1910-1915).

A participat la primul război mondial şi la Revoluţia din Octombrie 1917. Din luna octombrie a anului 1918, M.V.Frunze a comandat Armata a IV-a, apoi Grupul de Armate Sud pe Frontul de Răsărit şi, ulterior, Frontul de Răsărit, având un rol important în distrugerea armatei comandantului albgardist Kolceak.
Din septembrie 1920 a comandat Frontul de Sud, obţinând înfrângerea forţelor intervenţioniste şi a albgardiştilor în Crimeea, aflaţi sub conducerea lui Vranghel.
Frunze a devenit membru al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolşevic) din Ucraina, vicepreşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului din Ucraina şi vicepreşedinte al Sovietului Economic al Ucrainei.
În anii 1924-1925 a fost vicepreşedinte şi preşedinte al Sovietului Militar Revoluţionar al URSS, locţiitor al comisarului şi comisar al poporului pentru armată şi flotă şi, în acelaşi timp, şeful Statului Major al Armatei Roşii; comandantul Academiei Militare care îi poartă numele.
Mihail Frunze este şi autor al unor lucrări privind probleme de ştiinţă şi doctrină militară sovietică.

A fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolşevic) din Rusia din 1921; membru supleant al Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolşevic) din Rusia din 1924.
De asemenea, Frunze a fost membru al Comitetului Executiv Central din Rusia, din 1918, şi al Comitetului Executiv Central al URSS. Este eroul mai multor scrieri literare, printre care şi cel al povestirii „Mihail Vasilievici Frunze” a importantului scriitor sovietic Aleksandr Fadeev.
Frunze este şi eroul din „Povestea Lunii nestinse” de Boris Pilniak, ce fusese preşedinte al Uniunii Panruse a Scriitorilor, iar operele sale fuseseră traduse în numeroase limbi.

„Povestea Lunii nestinse” i-a adus în cele din urmă lui Pilniak condamnarea la moarte. Subiectul povestirii sale era „primejdios”.
Frunze, succesorul lui Troţki la Comisariatul Poporului pentru Război, suferea de ani de zile de un ulcer deschis.

În 1925, Biroul Politic preconiza o operaţie. Frunze s-a supus presiunii tovarăşilor săi şi medicilor.
Intervenţia chirurgicală revela că ulcerul se vindecase deja, dar Frunze ar fi  murit din pricina unei crize cardiace postoperatorii, în octombrie 1925. Se spune că ar fi fost ucis la ordinul lui Stalin. 
Apăruse zvonul că Frunze, care încă nu optase pentru vreunul, dar risca să-i ţină partea lui Zinoviev, a fost deliberat sacrificat de Stalin.
Se mai spune că Stalin nu-l ierta pe Frunze şi din pricină că, într-o autobiografie, se declarase de naţionalitate română, nu „moldovenească”.
Întrucât Frunze fusese erou al Revoluţiei Bolşevice şi al războiului civil, Stalin, după ce a scăpat de posibilul concurent, i-a acordat post-mortem toate onorurile.
Este doar una dintre ticăloşiile ce se petreceau în Uniunea Sovietică pe vremea stalinismului.

 

Adrian BUCURESCU

Basarabia literara md.