CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Propaganda maghiară în favoarea anulării Tratatului de la Trianon este contracarată într-o carte de excepție apărută recent

 

 

 

 

N.Iuga-Maramuresul si Rusia subcarpatica

 

O carte care contracarează propaganda maghiară în favoarea anulării Tratatului de la Trianon

După cum se știe, în urma încheierii păcii după Primul Război Mondial, Ungaria în calitate de stat învins a pierdut 71% din teritoriu, fapt perceput în mentalul colectiv maghiar drept o uriașă catastrofă. Însă, după cum arată și autorul cărții, lucrurile nu sunt chiar așa de simple. La momentul formării monarhiei dualiste Austro-Ungare, maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin de 42% din totalul populației, altfel spus maghiarii erau minoritari în propria lor țară.                                                                                             

Politica de maghiarizare forțată a minorităților naționale a luat naștere în contextul constituirii monarhiei austro‑ungare. Pe scurt, Sfântul Imperiu Roman s‑a dezvoltat în Europa de Vest de‑a lungul Evului Mediu, până la dizolvarea lui de către Napoleon Bonaparte în anul 1806. Succesorul acestuia, pe un teritoriu mai restrâns, a fost Imperiul Austriac, condus de către  Casa de Habsburg.

Acest Imperiu Habsburgic a fost slăbit treptat în timpul mișcărilor revoluționare din anii 1848‑1849, precum și în cursul constituirii statului național italian între 1859‑1866, pentru ca finalmente să sufere o gravă înfrângere în războiul cu Prusia din anul 1866, astfel încât, ca să nu dispară, a trebuit să se reinventeze, spre a folosi un termen contemporan.

A făcut un „compromis” (din punctul de vedere al casei de Habsburg) cu una dintre țările componente, Ungaria. Ca urmare a eliberării iobagilor, la 1848, Casa de Habsburg și‑a ridicat împotrivă pe nobilii maghiari, mari proprietari de pământuri lucrate în sistem feudal.

Rezistența pasivă a nobililor maghiari s‑a manifestat sub forma unui refuz al obedienței administrative și fiscale, iar acest lucru a necesitat o prezență militară austriacă permanentă în Ungaria.

Prin urmare, Imperiul Austriac era interesat să‑și încorporeze o Ungarie pe care să o poată controla bine din punct de vedere politic, nu doar cu forța armată. Pe de altă parte, și Ungaria, la rândul ei, era interesată în a avea o anumită protecție militară, conștientă fiind că nu are șanse să supraviețuiască izolată între Imperiul German și Imperiul Țarist. Aceste interese venind din direcții diferite s‑au întâlnit pe un teren comun și în acest fel a rezultat un stat hibrid, cu o structură statală dualistă.

Împăratul de la Viena, Francisc Iosif I, a fost încoronat la Buda ca Rege al Ungariei pe data de 8 iunie 1867.

Noul rege al Ungariei a reînființat instituția Dietei maghiare, adică a Parlamentului maghiar de la Budapesta și tot el avea prerogativa numirii și demiterii șefului guvernului (purtând titlul de ministru prezident), deci avea o pârghie puternică de control asupra fiecăruia dintre cele două state. Era vorba de un imperiu dualist, cu două state, Austria și Ungaria, fiecare cu parlament și cu guvern propriu, dar fuzionate prin uniunea personală a monarhului, având adică același cap cu puteri absolute în persoana împăratului.

Numai că Ungaria, ca stat component al Austro‑Ungariei avea, cum s-a spus mai sus, această problemă gravă în sine, în sensul că maghiarii erau minoritari în propria lor țară. Adică, în Ungaria luată împreună cu ținuturile înglobate – de la nord‑vest spre est și sud: Slovacia, Rusia Subcarpatică, Maramureșul, Transilvania, Banatul și Voivodina Sârbească – maghiarii reprezentau mai puțin de jumătate din totalul populației.

Se punea problema cum anume Ungaria își va putea menține statutul, de țară, sau dacă își va putea stabiliza limesul existent, prin maghiarizarea forțată a românilor, slovacilor, rutenilor și sârbilor. Cu alte cuvinte, dacă și cum își va putea realiza proiectul de țară pentru ca, într‑un viitor oarecare, să ajungă ca frontierele sale politice să corespundă într‑o cât mai mare măsură cu cele etnice.

Soluția preconizată era enunțată public, cinic și fără echivoc ca fiind maghiarizarea forțată a populațiilor nemaghiare. Cuvântul de ordine pe timpul guvernului condus de Kalman Tisza (între 1875‑1890) era acela de a‑i face maghiari pe toți ne‑maghiarii, în timp de 40 de ani.

Istoria ne arată că nu s‑a reușit acest lucru, dar în cei 40 de ani, de la momentul respectiv și până la recensământul populației din Ungaria din anul 1910, datele au evoluat semnificativ în sensul maghiarizării forțate a ne‑maghiarilor, procentul populației declarate maghiare ajungând la 54%.

În contextul maghiarizării forțate a etniilor nemaghiare, Ungaria a folosit în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii sale creștine. În anul 1900 a fost organizat de către autorități un impresionant „pelerinaj” al rutenilor Greco-Catolici maghiarizați la Roma, cu mobilizarea a 400 de persoane, clerici și laici, în frunte cu doi episcopi Greco‑Catolici, episcopul slovac (de fapt rutean) de la Preșov și episcopul rutean de la Muncaci.

Cu acea ocazie, „pelerinii” au înmânat Papei Leon al XIII‑lea un memoriu în care cereau înființarea unei episcopii Greco‑Catolice maghiare, fapt realizat mai târziu, în anul 1912. În paranteză, trebuie să observăm că și Sf. Scaun, la rândul său, nu a fost nicidecum imparțial față de minoritățile naționale și religioase din Austro‑Ungaria, nu a tratat în chip egal toate confesiunile și riturile din Imperiu, ci a dat dovadă de o bunăvoință mai aparte față de națiunea autointitulată „dominantă”, maghiară.

Nu este vorba de o simpatie deosebită, inexplicabilă a Vaticanului față de maghiari și nici de o antipatie la fel de inexplicabilă față de români și ruteni, ci este vorba de o tendință istorică obiectivă.

În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, Papalitatea a suferit o serie de pierderi grele în ordinea puterii seculare. Mai întâi, prin anii 1850‑1860, au fost luptele duse sub conducerea masoneriei anti‑catolice, pentru unificarea politică a Italiei moderne, care a ocupat cu forța armată o parte a teritoriilor papale.

Apoi, în urma Războiului Franco‑Prusian din 1870, Prusia reformată, luterană și calvină, a învins Franța catolică. Roma papală era protejată de o garnizoană a Franței catolice, dar după înfrângerea Franței de la Sedan garnizoana a fost retrasă, iar Roma a fost ocupată complet pe 20 septembrie 1870 și integrată în Regatul Italiei.

Urmarea a fost că Statul papal s‑a auto‑limitat teritorial la un cartier din Roma în suprafață de câteva zeci de hectare, numit Vatican.

După dispariția Imperiului lui Napoleon al III‑lea, Franța nu mai putea fi deloc considerată ca o putere catolică, aici Biserica era separată de Stat, iar manifestările de ateism și secularism erau în creștere.

Singurul sprijin politic mai important pentru conducerea Bisericii Catolice a rămas Imperiul Habsburgic, al cărui împărat mai purta încă, între altele, pompoasa titulatură medievală de „Majestate Catolică și Apostolică”.

Așadar, statul Austro‑Ungar era un stat catolic prin definiție și un aliat sigur al Papalității în confruntarea cu alte state europene, promotoare ale unor politici de laicizare.

La rândul său, Vaticanul nu permitea credincioșilor catolici să manifeste acte de ostilitate față de acest stat, ci dimpotrivă încuraja fidelitatea față de acesta, față de Casa de Habsburg și față de Împărat, sub formula pe care a numit‑o „loialism dinastic”.

În consecință, la anul 1912 a fost înființată o Episcopie Greco-Catolică maghiară și maghiarizatoare cu sediul la Hajdudorog (azi în Ungaria, un mic orășel undeva între Debrecen și Nyíregyháza), în condițiile în care greco-catolicismul nu este o confesiune tradițională maghiară.

Mulți dintre maghiarii Greco-Catolici au denvenit în timp Romano-Catolici dar aceștia, împreună cu cei aproximativ 350.000 de credincioși greco-catolici maghiari din Ungaria de azi sunt, istoricește vorbind, foști nemaghiari ortodocși, ruteni și români, maghiarizați prin mijloace neortodoxe, adică prin Biserica Greco-Catolică.

„În fapt prin Tratatul de la Trianon, Ungaria nu a pierdut atât teritorii proprii maghiare, cât a pierdut posibilitatea de a maghiariza pe mai departe alte naționalități, din teritorii nemaghiare și în care maghiarii erau în minoritate” – concluzionează profesorul universitar Nicolae Iuga în noua sa carte, apărută sub egida Academiei Române și intitulată „Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon (Cluj, Editura Limes, 2019).

Cartea nu este o cercetare de ordin istoric ci, așa cum mărturisește autorul în introducere, este vorba de „un eseu incorect politic, care privește relația dintre Geopolitică și Religie în bazinul superior al Tisei, de pe timpul dualismului Austro‑Ungar până azi, un eseu menit să evidențieze asaltul Ungariei catolice asupra civilizației vechi‑ortodoxe a Maramureșului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcția nord‑est”, se subliniază în cronica acestei cărți revista https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte

04/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , | Un comentariu

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare. VIDEO

 

 

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei

 

Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei).

Indubitabil, sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare.

Actest simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede), coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent ea este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni, fiind înconjurată de mituri susţinute de o propagandă fără nici o legătură cu realitatea.

Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar, pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a a acestui element central al iredentismului maghiar.

A făcut-o totuşi în anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, când a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care a făcut o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

 

 

 

 

Basilica St. Ștefan din Budapesta

 

Origine papală neconfirmată

 

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican.

O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

 

Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

 

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

 

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice.

Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.

La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

 

 

 

 

 

 

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

 

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos.

Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

 

Coroana – mai importantă ca regele

 

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270.

 

Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

 

 

 

 

 

Primele mistificări

 

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.

Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei.

Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa.

 

Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou (foto), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj.

Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari.

În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord.

În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541).

În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.

Prin urmare, Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

Cui prodest?

 

 

 

 

SURSE:

Bucurestiivechisinoi.ro  

prin http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/sfanta-coroana-maghiara-falsul-fundament-al-iredentismului-ungariei

 

https://www.ziardecluj.ro/prof-dr-alexandru-diaconescu-sacra-coroana-sfantului-stefan-are-o-semnificatie-simbolica-si-sentimentala-care-transcende-simpla-valoare-istorica-si-muzeala-unui-artefact

 

 

dosaresecrete.ro

Fr Constantin Alecse
Biserica.org

21/01/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jumătate de mileniu de Protestantism

 

 

 

 

 

Reformatorul religios Martin Luther

 

Reformatorul religios Martin Luther

 

În 2017, Protestantismul împlineşte jumătate de mileniu.

 

Reforma protestantă a fost cel de-al treilea mare moment din istoria creştinătăţii, după Edictul de la Milano (313 d.I.Hr.) şi Marea Schismă din anul 1054.

Pastorul şi doctorul în teologie german Martin Luther, a fost primul teolog ale cărui reforme au stat la baza înființării Bisericii Evanghelice – Luterane. S-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben în Saxonia şi a decedat în ziua de 18 februarie 1546, tot în oraşul său natal, Eisleben.

În calitate de preot catolic, doctor în teologie şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg, el a scris lucrarea „Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum”, în care a enunţat primele idei ale Reformei, devenite foarte cunoscute sub numele de „Cele 95 de teze” după ce, pe 31 octombrie 1517, le-a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg.

Aceste 95 de teze au devenit faimoase pentru că acestea contraziceau o serie de dogme ale Bisericii Catolice şi au declanşat în scurt timp un conflict ireconciliabil cu Pap de la Roma şi teologia oficială.

Perioada în care a trăit Luther a fost aceea în care tipărirea  Bibliei şi a altor lucrări pe scară largă a devenit posibilă după introducerea tiparului de către un alt german, Johannes Guttenberg.

În cele „95 de Teze” publicate de Luther, erau criticate documentat abuzurile Bisericii Catolice şi practica acesteia de a vinde „indulgenţe”.

 

 

 

 

Image result for picture of martin luther

 

 

 

Într-adevăr, pentru a strânge fonduri necesare construirii Bazilicii Sf.Petru de la Roma, Papa Leon al X-lea a aprobat vânzarea către credincioşi a unor indulgenţe prin care oferea, în schimbul unei sume de bani, anularea suferinţelor vremelnice datorate păcatului, care se iertau prin pocăinţă.

Luther şi-a atras mânia Papei, care l-a blamat pentru afirmaţia sa conform căreia:

 „Indulgenţele sunt înşelătorii pioase… În faţa dreptăţii lui Dumnezeu, indulgenţele nu sunt de nici un folos celor care le câştigă pentru îndepărtarea pedepsei datorată păcatului lor real.”

Papa a dispus ca Luther să se prezinte la Augsburg în faţa cardinalului Thomas Cajetan, iar acesta i-a cerut să-şi retracteze Tezele, însă a argumentat că le-ar putea retrage numai dacă i se va dovedi pe baza Bibliei, că el ar fi cel ce a greşit.

Pe 9 noiembrie 1518, suveranul pontif a condamnat scrierile lui Luther, iar în anul următor două comisii papale care le-au analizat le-au numit „erezii, scandaloase şi ofensatoare pentru urechile pioase.”

În 1520, Papa Leon e emis o Bulă papală care declara eretice scrierile lui Luther, dându-i totodată un răgaz de 4 luni pentru a le retracta.Refuzul de a le retracta i-au atras lui Martin Luther din partea Bisericii Catolice, excomunicarea, Papa cerând totodată împăratului Carol al V-lea executarea lui Luther.

A scăpat de pedeapsă graţie ajutorului dat de principele elector al Saxoniei, Frederick al III-lea, care i-a oferit adăpost în castelul „Wartburg”, lângă Eisenach, unde a stat ascuns sub pseudonimul „cavalerul George”. 

În această perioadă a tradus în limba germană Noul Testament, contribuind astfel la crearea limbii germane supradialectalecare a stat la baza unei epoci noi în literatura modernă germană.

Traducerea Scripturilor în limbile naţionale ale popoarelor, propagate cu ajutorul tiparniţelor inventate de Guttenberg, au adus o nouă perspectivă pentru adevărul şi geniul creştinMişcarea reformistă din Biserica Apuseană iniţiată de Luther, a început în scurt timp să ia şi caracterul unei mişcări politice care a condus la scindarea Bisericii Catolice, prin apariţia Bisericii Protestante.

Cu timpul, în cadrul Protestantismului au apărut diverse alte curente, între care cele mai răspândite sunt: Lutheranismul, Anabaptismul, Anglicanismul, Prezbiterianismul, dar şi culte neoprotestante cum ar fi adventismul, baptismul, penticostalismul, etc.

Putem așadar concluziona, spunând că Reforma Protestantă a declanşat profunde schimbări poltice şi juridice în epocă, punând  în cauză rolul Bisericii care până atunci era principalul factor politic şi legislativ şi deschizând porţile secularismului în societate.

 

 

 

 Daniela Chirciuhttp://ro.blastingnews.com/cultura/2017/01/in-2017-protestantismul-impline-te-jumatate-de-mileniu-001432549.html

03/02/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: