CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (V)

 

  O istorie a crimelor popalitatii

Continuarea articolului : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/08/asa-va-place-istoria-papalitatii-iv/

Franţa îşi retrage sprijinul acordat creştinătăţii

 

Să înaintăm câteva decenii pentru a prezenta nişte date remarcabile luate din De schismate al lui Dietrich von Nieheim (1338–1418), un avocat german din epocă aflat timp de câteva decenii în serviciul papal.

Dietrich a fost martorul fărădelegilor despre care a scris, făcând portretul unui pontificat despre care Biserica admite că a fost „unul dintre cele mai dezastruoase din istoria papalităţii“

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 275

Este vorba despre pontificatul lui Bartolomeo Prignano (1318–1389), care a devenit în 1378 Papa Urban al VI-lea şi a rămas papă până la moartea sa în 1389. Scriind într-un spirit strict creştin, Biserica spunea despre el că era „pios dar foarte hotărât“ (ibid.).

Imediat după ce a fost ales, Urban al VI-lea a angajat o trupă de mercenari temuţi, lucru obişnuit în epocă şi şi-a alungat duşmanii în provincie. Înainte să înceapă să recupereze posesiunile papale din sud, el a vândut vasele sacre ale bisericilor din Roma pe care le promisese fiilor şi fiicelor lui.

S-a îmbogăţit prin confiscarea de proprietăţi de la nobilii bogaţi şi prin înfiinţarea de noi posturi pe care le-a vândut la 37 de episcopi.

Carol al III-lea, regele din Neapole, a fost dezgustat şi a trimis o armată să îl atace, dar Urban a scăpat fugind peste zidul din spate al Palatului Papal. Când s-a întors, cardinalii, care discutaseră între ei un plan de a scăpa de el, l-au rugat să îşi ţină în frâu ieşirile indecente. Însă Urban a aruncat în temniţă pe şase dintre ei şi i-a torturat.

Dietrich von Nieheim era de faţă şi descrie modul în care Papa şi-a citit rugăciunile cu voce tare pentru a acoperi gemetele acestora, în timp ce fiul său îşi bătea joc de victime. După o vreme, papa, împreună cu prizonierii săi în lanţuri a ajuns pe mare la Genova.

După acest eveniment, s-a mai auzit doar de unul dintre cardinali, englezul Adam Easton, puţini fiind cei care se îndoiesc că Papa nu i-ar fi ucis pe ceilalţi.

Urban al VI-lea

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt.

Pietro Tomacelli (1356–1404) a urmat la scaunul papal ca „bunul şi diplomatul: Bonifaciu al IX-lea (1389–1404) care a făcut să înflorească comerţul cu funcţii bisericeşti până ce administraţia papală a început să semene cu o bursă de valori.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit. pag. 278

Acum agenţii papali încep să vândă nu doar un post vacant ci şi „aşteptarea“ unuia, iar oamenii Papei urmăreau sănătatea şi vârsta beneficiarilor – dacă o „aşteptare“ era vândută şi un alt preot oferea o sumă mai mare pentru ea, papa declara că primul preot îl înşelase şi o vindea celui de-al doilea.

Dietrich von Nieheim spune că a văzut acelaşi post vândut de mai multe ori într-o singură săptămână şi că Papa discuta afaceri cu secretarii lui în timpul slujbei. Oraşul îl blestemă şi se instală haosul.

În 1400, Bonifaciu al IX-lea a anunţat un jubileul. Deşi aveau proaspete în minte ororile Morţii Negre şi erau conştienţi de pericolele unei astfel de călătorii, pelerinii au venit la Roma în timpul anului.

Condiţiile de la Roma erau precare, aşa încât locuitorii sărăciţi ai Romei au profitat de această oportunitate pentru a jefui, a viola şi a ucide pelerini.

Bonifaciu al IX-lea a fost urmat în 1404 de către „blândul şi cuviosul“ Inocenţiu al VII-lea (Cosmo Migliorati, 1336–1406)

Enciclopedia Catolică, vii, 1910, pag. 19

Acesta a alimentat vechiul scandal al Schismei Occidentale ce dura de 16 ani – Schismă creată de existenţa mai multor papi – contracarându-şi amarnic inamicii.

El n-a făcut decât să-şi îmbogăţească rudele ce erau atât de nesuferite la Roma încât au fost expulzate împreună cu Papa după măcelul de rigoare.

Între timp, cardinalii francezi l-au ales papă pe Benedict al XIII-lea (Pedro de Luna, 1328–1423) ca successor al lui Clement al VII-lea, dar cu condiţia să se ţină de jurământul de a face toate eforturile pentru a pune capăt Schismei dintre el şi duşmanul său Angelo Corraro (cunoscut şi sub numele Cortarrio sau Corrarrio) (1336–1417), care a devenit Papa Grigorie al XII-lea în 1406.

Schisma, în limbaj teologic şi conform legii canonice, este ruptura uniunii ecleziastice.

În calitate de Papă, Benedict al XIII-lea a refuzat să facă măcar un singur pas spre această uniune.

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt.

Urban VI – detaliu al sarcofagului din  cripta sa, aflată în bazilica Sfântul Petru, Roma

El s-a refugiat la Avignon, iar întreaga Franţă a cerut abdicarea sa. A fost apoi nevoit să apere palatul Avignon împotriva atacurilor armatei franceze, însă în ciuda acestor lucruri lacomul şi răzbunătorul spaniol s-a ţinut cu dinţii de scaunul papal timp de peste 20 de ani, timp în care Europa l-a ridiculizat.

Papa Benedict al XIII-lea a fost cel care a avut îndrăzneala să caute şi să distrugă toate copiile a două cărţi din secolul al II-lea care conţineau „adevăratul nume al lui Iisus Hristos“.

Encyclopaedia Britannica, 1797, „Iisus Hristos“.

Benedict a creat patru noi posturi de cardinali numai pentru a distruge cu ajutorul lor tratatul latin secret numit Mar Yesu, ordonând apoi ca toate exemplarele din misterioasa Carte a lui Elxai să fie distruse. Pe 21 mai 1408, regele

Carol al VI-lea al Franţei (1368–1422) a publicat un decret prin care retrăgea Biserica Catolică Franceză şi pe toţi cetăţenii Franţei de sub jurisdicţia Papei Benedict al XIII-lea.

El a anulat sprijinul acordat de ţara sa creştinătăţii şi a declarat Franţa ţară neutră din punct de vedere religios – decizie ce s-a păstrat până când un francez a fost ales papă câţiva ani mai târziu.

La acea vreme, Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea erau amândoi papi legali, dar se aflau într-un război al ambiţiilor şi fiecare era convins că el ar fi trebuit să fie „unicul Papă“.

Benedict al XIII-lea provocase anterior un scandal prin taxele impuse fără milă clericilor din Franţa şi Spania, un Conciliu al Supuşilor Bisericii votând împotriva deciziilor sale nepopulare.

Tuturor părţilor implicate le era acum clar că, în ciuda promisiunii făcute înainte de a fi ales, de a demisiona din funcţia de papă pentru a pune capăt schismei cu rivalul său, el era hotărât să îşi elimine oponentul din Roma şi să îşi menţină poziţia cu orice preţ. În timp ce el şi trupele sale se îndreptau spre Roma, Benedict a aflat de la un mesager de existenţa unui nou papă (al treilea) ales legal, Alexandru al V-lea (1409–1410).

Nu se ştie cum au reacţionat Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea la aflarea acestei veşti, dar locuitorii Romei au fost consternaţi. Creştinismul avea acum trei papi aleşi legal, fiecare cu o armată şi cu duşmani înverşunaţi.

Aceste evenimente sunt atestate în Enciclopedia Catolică: „Marea Schismă (1378–1417) a sfâşiat Biserica. În calitate de cardinal [Alexandru al V- lea] a aprobat înţelegerea dintre Colegiile Cardinale rivale de a-şi uni eforturile pentru a obţine unitatea.

Şi-a atras astfel duşmănia lui Grigorie al XII-lea, care a încercat să scape de el.

În timpul Conciliului din Pisa (1409) el [Alexandru al V-lea] a ţinut predica de deschidere în care îi înfiera pe ceilalţi doi papii rivali şi a prezidat deliberarea teologilor care i-au declarat pe aceştia eretici şi schismatici… În lumea catolică rivală… legitimitatea sa a fost pusă la îndoială, iar catolicii au fost consternaţi să afle că în loc de doi papi aveau din nou trei.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Alexandru al V-lea a murit brusc în 1410, se presupune că otrăvit, iar cardinalii italieni l-au ales pe Pisan Baldassare Cossa din Pisa (c.1370–1419) pentru a-l înlocui.

Acesta şi-a spus Papa Ioan al XXIII-lea (1410–1415) [a nu se confunda cu Papa Ioan al XXIII-lea, 1958–63; vezi următoarea secţiune], el rămânând până în prezent cel mai corupt om care a purtat tiara. Viciile cardinalului Cossa, care îşi mituise alegătorii, erau binecunoscute cardinalilor din întreaga Italie şi nimic nu putea să arate mai limpede decât aceste alegeri cât de mult decăzuse papalitatea.

Că el a fost sau nu fiul unui pirat italian, aşa cum spune Dietrich, este irelevant. Însă timp de 15 ani a stat în fruntea sistemului financiar papal corupt şi a condus trupele papale şi mercenarii cu toată ferocitatea şi dezinvoltura comandanţilor vremii.

Dietrich adaugă că, în calitate de reprezentant papal la Bologna, Cossa a cerut o taxă personală de la jucători de jocuri de noroc şi de la prostituate. În ceea ce îl priveşte este suficient să spunem că cei care l-au ales erau, ca toţi europenii, conştienţi de reputaţia sa, noi rămând doar cu descrierea oficială ecleziastică a caracterului său.

Prostituate la un conciliu al Bisericii

După ce au asistat la spectacolul dezgustător al lăcomiei a trei papi timp de patru ani, prelaţii şi mai marii Bisericii l-au convins pe Împăratul Sigismund să convoace şi să prezideze Conciliul General al Bisericii de la Constanţa (localitate pe malul lacului Boden din Germania şi Elveţia [n.ed.]) în 1414.

Acesta era un eveniment nefiresc care avea loc la fiecare patru ani şi care sfida orice înţelegere, „depravarea practicată de oamenii bisericii demoralizând oraşul în care avea loc“.

The Variations of Popery de Samuel Edgar, Londra, 1838, a doua ediţie, pag. 533

Preoţii au angajat 1500 de prostituate, pe care le-au numit „târfe vagaboande“ (ibid.), care îi relaxau în serile de după lungile dezbateri în Conciliu. Se pare că sacerdoţii desfrânaţii erau foarte liberali cu favorurile pe care le făceau acelor profesioniste.

Se spune că o curtezană a câştigat în acele zile 800 de florini, o sumă imensă de bani. Desfrânaţii reverenzi au îmbogăţit-o pe prostituată şi i-au ars pe rug pe reformatori.

După ce au audiat martorii, Conciliul a scris o lungă condamnare a lui Ioan al XXIII-lea care avea 54 articole, care poate fi citită în orice colecţie a Conciliilor Bisericii. Ulterior acesta a fost acuzat de viol, adulter, incest, sodomie şi asasinarea papei Alexandru al V-lea.

După un scurt proces el a fost găsit vinovat, a fost eliberat din funcţie, întemniţat şi strangulat. Romanii au aruncat cu pietre şi noroi în sicriul lui când a fost dus la Roma.

Nu au avut loc funeralii publice. Umblau bârfe că în timpul pontificatului său el a sedus 200 de femei şi un număr similar de bărbaţi. Mai târziu, în vremuri moderne, în 1958, Angelo Giuseppe Roncalli (1881–1963) s-a urcat pe scaunul papal şi, din anumite motive şi-a luat acelaşi nume ca şi Ioan al XXIII-lea.

Istoricii Vaticanului au început atunci să şteargă din documentele oficiale toate referinţele la originalul Ioan al XXIII-lea, însă nu au reuşit în totalitate căci listele papale ce erau la acel moment în curs de publicare aveau să intre curând în domeniul public.

După doi ani de dispute, cardinalii l-au ales pe Odo Colonna (1368–1431) ca fiind Papa Martin al V-lea (1417–1431), iar acesta precum şi succesorii lui au făcut jurăminte solemne de a reforma papalitatea şi Biserica dar, în realitate, s-au scufundat şi mai adânc în mocirlă.

Papii care îl precedaseră pe Martin al V-lea făcuseră atât de puţine pentru progresul oraşului Roma încât atunci când Martin s-a întors, în 1420, după un lung exil la care a fost condamnat pentru legalizarea şi protejarea abuzurilor din Curia, a găsit vacile păscând pe străzile oraşului.

Martin s-a înfuriat atât de tare când a aflat că John Wycliffe, profesor la Oxford, (1324–1384), tradusese cu aproximativ cincizeci de ani mai înainte Biblia în limba engleză, încât în 1427 a pus să fie dezgropate rămăşiţele teologului, iar apoi să fie zdrobite şi aruncate în râu.

Acest lucru s-a întâmplat la 43 de ani după moartea lui Wycliffe, iar acţiunile papei reflectă labilitatea unei minţi dezechilibrate, nesănătoase.

În timpul acelor „secole de întunecime culturală, curtea papală a fost mai depravată decât în oricare perioadă din Evul Mediu Timpuriu“ (Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii, pag. 337), iar Biserica spera că credincioşii catolici „abia aşteptau vremurile în care ordinele religioase, ale căror legi laxe au fost generate în mare parte de indulgenţa vremii, vor fi repuse sub o anumită disciplină“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Scriitorii creştini consideră secolele al XV-lea şi al XVI-lea decadente, însă puţini dintre ei îi dau cititorilor cea mai vagă idee asupra gravităţii viciului, asupra corupţiei deliberate din mănăstiri, asupra vastei răspândiri a prostituţiei, asupra indecenţei din numeroasele băi comunale, asupra cruzimii îngrozitoare care exista în ciuda înfloririi artei sau asupra cinicei răspândiri a trădării şi minciunii în relaţiile intercreştine.

Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), un istoric german al papalităţii a căror lucrări sunt sincere, este aproape singurul istoric catolic obiectiv.

El spune că „imoralitatea răspândită în Biserică a depăşit orice fenomen întâlnit din secolul al X-lea încoace“, iar cruzimea intenţionată şi spiritul răzbunător au mers mână în mână cu imoralitatea“.

A History of the Popes, op. cit., capitolul 1, pag. 97

Epoca despre care vorbim este, fără îndoială, una dintre cele mai stranii din istoria Bisericii, una de maximă decadenţă şi criminalitate. Biserica susţine că o perioadă de „declin a urmat după mijlocul secolului al XIII-lea, când războaiele şi jefuirea proprietăţii au făcut mult rău… Biserica suferea din nou în secolele al al XV-lea şi al XVI-lea de perturbaţii sociale majore“.

Enciclopedia Catolică, i, pag. 145

Vorbind de condiţiile morale ale epocii, Vaticanul îşi rezumă poziţia în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea (1471–1484):

„Pasiunea sa cea mai mare era nepotismul, adunându-le averi şi dăruindu-le favoruri rudelor lui lipsite de merite.

Această gravură în lemn îl înfăţişează pe Papa Pius al II-lea ca un bărbat tânăr purtând o balaclavă şi dând o spargere.

Ea a fost distribuită intens în Roma de către grupurile anti-papale, iar după ce a fost publicată protestanţii au folosit scandalul provocat pentru a ridiculiza sfinţenia prefăcută a Bisericii Catolice.

© Ancient Documents, Rathaus, Aachen

Nepotul său, cardinalul Rafael Riario, a complotat să îl înlăture pe de Medici; papa ştia de complot, deşi probabil nu şi de intenţia de asasinat. El chiar a împiedicat Florenţa, plină de furie, să se răscoale împotriva conspiratorilor şi ucigaşilor brutali ai lui Giuliano de Medici. De aici înainte până la Reformă, interesele seculare ale papalităţii au fost de o importanţă capitală.

Atitudinea Papei Sixtus al IV-lea cu privire la conspiraţia familiei Pazzi, războaiele şi trădările sale şi modul în care a promovat în înaltele funcţii ale Bisericii oameni nedoriţi, sunt pete negre pe cariera lui. Cu toate acestea, există o latură demnă de laudă a pontificatului său.

El a fost cel care a luat măsuri de suprimare a abuzurilor Inchiziţiei, s-a opus cu putere valdenzilor şi a anulat decretele Conciliului de la Constanţa.“

Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32–33

Probabil motivul pentru care a anulat legile Conciliului de la Constanţa este acela că adunarea decretase că o femeie, Ioana Anglicus a VIII-a, a ocupat scaunul papal pentru doi ani în secolul al IX-lea (855–858). Spre deosebire de Marozia, care a condus papalitatea pentru câteva decenii în secolul al X-lea, Ioana a fost aleasă în mod formal papesă şi astfel a devenit în ochii Bisericii Catolice succesoarea legitimă a Sfântului Petru.

Povestea ei a intrat în documentele istorice, în Lista Oficială a Papilor a lui Thomas de Elmham, care spunea: „855 d.Hr., Ioana. Aceasta nu contează; a fost o femeie.“

Sixtus al IV-lea a întocmit nişte planuri prin care abaţiile de călugăriţe să devină „bordeluri pline cu cele mai alese prostituate, suple din cauza postului, dar pline de dorinţă“.

A History of the Popes, op. cit.; descrieri similare despre abaţiile de călugăriţe – Analele de la Hildesheim, c. 890

În preajma acestei conjuncturi şi după o mie de ani de confuză şi şocantă istorie a Bisericii, protestele împotriva creştinismului s-au intensificat ducând la Reforma protestantă, o revoluţie religioasă făcută cu forţa şi cu armele.

Un rezumat apologetic al decăderii moralei şi inteligenţei Bisericii care a făcut posibilă această restructurare capitală a catolicismului este făcut în Enciclopedia Catolică:

„Înaltele feţe bisericeşti au ignorat în mod constant adevărul, justiţia, puritatea, auto-renunţarea; mulţi au fost nedemni şi şi-au pierdut orice ideal creştin; nu puţini dintre ei erau pătaţi de vicii păgâne; mulţi erau nişte escroci de rând.

În anii pontificatului lui Aeneas Sylvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea, 1458–1464), Giovanni Battista Cibo (Papa Inocenţiu al VIII- lea, 1484–1492), a lui Rodrigo Borgia (Alexandru al VI-lea, 1492–1503), în timpul vieţii lui Alexandru [Alessandro] Farnese şi a lui Paul al III-lea (1534–1549), care a fost obligat să se reformeze el şi Curia, pontifii au dispreţuit cele mai elementare virtuţi umane.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 109, Pecci ed.; de asemenea, xii, pag. 767, passim

Aeneas Sylvius Piccolomini, Giovanni Battista Cibo şi Rodrigo Borgia sunt trei oameni despre care merită să mai vorbim. Când Piccolomini a devenit Papa Pius al II-lea în 1458, el a încercat să distrugă toate dovezile cu privire la cariera sa anterioară de hoţ şi spărgător. Nu a reuşit însă:

afişe mari care prezentau îndeletnicirile lui erau de largă circulaţie. După ce Cibo a cumpărat cu neruşinare voturile cardinalilor pentru a deveni Papa Inocenţiu al VIII-lea în 1484, el i-a răsplătit pe cei care l-au sprijinit cu averi imense, fast şi glorie.

Ca papă, unica pasiune a lui Cibo au fost femeile şi sexul. Vaticanul a devenit un stabiliment condus de progeniturile lui – peste 100 de copii nelegitimi – costurile pentru întreţinerea femeilor, fiilor, fiicelor şi nepoţilor săi fiind enorme.

„La scandalurile în văzul tuturor cauzate de moralitatea şi politicile Papei, la promovarea bastarzilor lui (în special al lui Franceschetto) şi la colaborarea cu păgânii (femeile)… se adăugau efectele corupţiei din Curia“.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 302-04

Istoricul Bisericii Italiene de la acea vreme, Valore, relatează că, printr-o autoindulgenţă crasă, Inocenţiu al VIII-lea s-a îngrăşat foarte tare devenind în primăvara lui 1492 „o masă de carne incapabilă să mai asimileze orice fel de hrană în afară de câţiva stropi de lapte de la sânul unei femei tinere.“

Historia Ecclesiastica, MS 151, pag. 1181

 

Orgie la Vatican

 

La moartea lui Inocenţiu al VIII-lea şi după 14 zile de certuri şi intrigi între cardinali, Rodrigo Borgia (1431–1503) a fost ales Papa Alexandru al VI-lea. În timpul conclavului, facţiuni armate numite „escadroane“ au masacrat peste 200 de oameni pe străzile Romei.

Grupurile separatiste erau înfuriate de faptul că Borgia, care adunase o avere imensă, mituise gras electorii înainte de începerea conclavului. 11 cardinali i-au vândut votul (Jurnalul lui Burchard, vol. 3), iar Biserica confirmă acest lucru: „că Borgia şi-a aranjat alegerile prin cea mai crasă simonie este un fapt prea autentic pentru a fi pus la îndoială“.

(Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii, pag. 309).

În drumul spre Palatul Lateran, după consacrarea sa din Biserica Sfântul Petru, el a trecut pe sub un arc de triumf care purta următoarea inscripţie pusă acolo de susţinătorii săi: „Caesar a fost un om; acesta e un zeu“.

Rodrigo era membru al infamei familii Borgia care îşi trăgeau faima şi puterea de pe scena politică italiană. Originea sa spaniolă a fost un factor care a atârnat în balanţa alegerilor, dat fiind intenţia cardinalilor de a evita alegerea unui francez.

El slujise sub cinci papi pe postul de vice-cancelar, iar alegerea sa a eliberat un număr mare de birouri lucrative şi promovări pe care le promise celorcare îl votaseră. Nu mai devreme de 1460, când era cardinal şi delegat papal, el începuse să fie pârât Papei Pius al II-lea (1458–1462) pentru dansurile obscene cu femei goale ce aveau loc într-o grădină de lângă Siena.

Însă a continuat să se bucure de astfel de spectacole până la sfârşitul vieţii. Pontificatul său s-a dovedit a fi cu cele mai grave scandaluri de la Vatican de la Domnia Prostituatelor încoace, iar parada sa de promiscuitate sexuală a fost fără perdea.

Din jurnalul şapelanului german Johann Burchard, maestrul de ceremonii al Papei Alexandru al VI-lea, aflăm cele mai multe despre caracterul papei Borgia. Burchard a asistat personal la depravările lui Alexandru şi a scris faimosul comentariu „creştinismul papei e doar de formă“.

Diarium of Burchard

Decăderea morală a lui Alexandru al VI-lea a fost atât de notorie, iar istoria ei atât de lungă şi de cunoscută, încât a rămas ca o mare pată pe obrazul Bisericii moderne care încearcă în van să zugrăvească un trecut papal pios. El a înregistrat un record printre papi în ceea ce priveşte recunoaşterea publică a copiilor săi nelegitimi şi neruşinarea aventurilor sale amoroase în „Palatul Sfânt“.

Cu cei 12 copii bastarzi ai săi (Collins Dictionary), printre care Cesare, Giovanni (Juan), Lucrezia şi Jofré şi numeroasele sale amante, „Vaticanul era din nou un bordel“ (The Records of Rome, 1868, British Library), iar curtea sa papală desfrânată a fost comparată cu vechile „cetăţi ale desfrâului“ din Caesarea în care huzurea în tinereţe Sfântul Augustin (d. 430).

Alexandru al VI-lea era un pervers sexual, bârfe sordide circulând în lumea intelectuală subterană a Romei.

Senatorul Veneţian Sanuto a scris despre Cardinalul Borgia că îi plăcea de Rosa Vannozza dei Cattanei, fiica tânără, frumoasă şi măritată a şambelanului său, pe care Borgia l-a plătit să îi înlesnească o serie de întâlniri secrete cu ea.

Cesare Borgia

Ca urmare a acestei aventuri s-a născut Cesare Borgia (1475–1507), iar certificatul de naştere atestă acest lucru.

În timpul adolescenţei sale, Cesare, plin de mânie, l-a măcelărit pe şambelan în prezenţa tatălui său, l-a decapitat şi i-a înfipt capul într-un par cu o inscripţie care spunea:

„Acesta e capul bunicului meu care şi-a prostituat fiica cu Papa“.

A History of the Popes, op. cit., Capitolul referitor la Alexandru al VI-lea

O asemenea dovadă nu poate fi neglijată. S-a spus şi că Alexandru al VI-lea a întreţinut relaţii sexuale cu Lucrezia (1480–1519), fiica sa cu Rosa Vannozza dei Cattanei.

Un zeflemitor din Roma a numit-o pe Lucrezia „fiica, soţia şi nora papei“ şi a afirmat că Alexandru al VI-lea ar fi fost tatăl ficelor ei“.

A History of the Popes, ibid.

 

Alexandru al VI-lea „…Papa Borgia sub care papalitatea din Renaştere a ajuns la cel mai înalt nivel al corupţiei“

The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 107.

Acesta e un detaliu de pe o frescă realizată de pictorul italian Bernardino Pinturicchio realizată în apartamentul Borgia de la Vatican.

© Library of the Popes, Venice

S-a spus şi că Alexandru al VI-lea a întreţinut relaţii sexuale cu Lucrezia (1480–1519), fiica sa cu Rosa Vannozza dei Cattanei.

A History of the Popes, ibid. Detaliu din Portret al unei femei de Bartolomeo Veneziano.

Detaliu din Portret al unei femei de Bartolomeo Veneziano.
Se presupune că acest potret ar fi al Lucreziei Borgia.

Şi dacă nu merită să ne întrebăm dacă a avut doi sau trei copii cu Lucrezia, aşa cum spun majoritatea surselor, există alte aspecte ale comportamentului său asupra căruia nu putem să nu ne oprim. Cesare a fost fiul favorit al lui Rodrigo Borgia.

Când Cesare avea doar şapte ani, tatăl său i-a netezit drumul spre Colegiul Cardinalilor făcându-l episcop, poziţie în care primea un salariu substanţial.

 

Iar când Cesare a împlinit optsprezece ani, tatăl său, ca Papa Alexandru al VI-lea, l-a uns cardinal avansându-l mai târziu la gradul de comandant al armatei Vaticanului în eforturile de extindere a Statelor Papale.

Cesare a crescut devenind un om cu o minte clară şi puternică iar Papa l-a susţinut până la moarte.

Papa a abuzat grav de poziţia sa, atât cea de cardinal cât şi cea de cap al Bisericii, în îmbogăţirea familiei sale, fapt vizibil în consolidarea carierelor fiilor săi Pedro Luis (1468 – 1488) (pentru care a cumpărat ducatul Gandía, reşedinţa ancestrală a familiei Borgia la Valencia, în Spania), Cesare, Giovanni (1476 – 1497) (al doilea Ducat de Gandia) cât şi a Lucreziei. Ambasadorii vorbesc despre faptul că Cesare a adus o mulţime de curtezane frumoase la Vatican pentru plăcerea sexuală a lui Alexandru în ultimii săi ani.

Burchard ne dă detalii şocante asupra unei ocazii în care papa a prezidat o orgie în Palatul Papal:
„Duminică seara, pe 30 octombrie[1501], Don Cesare Borgia i-a oferit tatălul său cina în palatul apostolic, cină la care au servit 50 de prostituate decente şi curtezane în veşminte strălucitoare, care după cină au dansat cu servitorii şi cu cei care se aflau acolo, întâi complet îmbrăcate şi apoi goale.

Apoi, pe podea au fost aşezate sfeşnice cu lumânări aprinse şi au fost împrăştiate castane pe care prostituatele goale, în patru labe, erau puse să le culeagă cu gura în timp ce se târau de-a buşilea printre sfeşnice.

Papa le privea şi le admira zonele nobile. Seara s-a sfârşit cu o întrecere obscenă între aceste femei, care se acuplau cu servitori ai Vaticanului pentru nişte premii pe care le dădea Papa. Mai târziu Don Cesare, Donna Lucrezia şi Papa şi-au ales fiecare câte un partener şi au continuat desfătarea.“

Diarium of Burchard

Pe fondul acestor lucruri şi din cauza vieţii sale desfrânate, Alexandru al VI-lea nu a putut să scape de satire, de pamfletari şi alţi zeflemitori care şi-au vândut epigramele duşmanilor Papei.

La publicarea în 1501 a unui afiş în limba latină cu imaginea Papei Alexandru ca fiind Diavolul sau Anticristul, Roma s-a cutremurat de un hohot de râs cinic.

Afişul îl înfăţişa pe Alexandru făcând ritualuri de magie neagră şi alte ritualuri păgâne, având o emblemă cu Venus în centrul crucii sale creştine de smarald şi o pictură „obscenă“ cu Isis goală atârnând în dormitorul papal.

Giorgio Vasari, Lives of the Most Eminent Painters, Sculptors and Architects, Milano, retipărită în 1907

La acea vreme, vrăjitoria era o problemă mai degrabă ecleziastică decât civilă, iar documentele dovedesc că viziunea Papei nu erau una prea catolică.

Următorul comentariu, îngropat într-o colecţie de replici papale cândva trecute sub tăcere, numită Anecdota Ecclesiastica sau „Povestiri Secrete ale Bisericii“ (Vienta, Paris, 1822, ediţie retipărită după cea din 1731) şi confirmat în Enciclopedia lui Diderot dezvăluie ceea ce credea Papa Alexandru al VI-lea despre creştinism:

„Doamne Dumnezeule! Cât va mai rezista această sectă superstiţioasă a creştinismului, această invenţie arogantă?“

Am putea să lăsăm deoparte, privind-o ca pe o bârfă nefondată, acuzaţia duşmanilor săi, că Alexandru al VI-lea folosea curent otrava, pentru că în cercurile istorice academice această speculaţie e redusă la două morţi incerte.

Dar muşamalizarea crimelor monstruoase comise de Cesare Borgia, „un monstru inuman şi rece“, îl prezintă pe Alexandru ca pe un personaj total neprincipial, cu un nume ce duhnea mai tare decât cel al lui Nero.

„Faptul că astfel de acuzaţii i-au fost aduse Papei Borgia şi totuşi el a supravieţuit indică teroarea şi ura pe care le-a semănat împreună cu fiul său“.

The Popes, op. cit., pag. 324

În 1497, din gelozie, Cesare Borgia a ordonat asasinarea fratelui său Giovanni, iar în 1500 a pus la cale uciderea soţului Lucreziei, Alfonso de Aragon, pentru că dorea o alianţă cu avantaje politice mai mari.

Giovanni „…a fost pescuit din Tibru cu gâtul tăiat… [Alexandru] a interpretat asta ca un avertisment din partea cerului să se căiască şi nimeni nu a resimţit fapta mai tare decât însuşi Papa. El a vorbit de demisie şi şi-a proclamat hotărârea de a realiza acea reformă a Bisericii «la vârf şi la nivelul membrilor» pe care lumea o cerea şi o aştepta de atâta timp.“

Enciclopedia Catolică, xiv, 32, 33

Însă durerea sa s-a stins în braţele amantelor sale, în special ale Guiliei Farnese, sora de cincisprezece ani a lui Alessandro Farnese şi a cărei imagine în chip de Madonă împodobeşte una dintre marile fresce ale Vaticanului.

Fratele ei a devenit ulterior Papa Paul al III-lea şi nu ar trebui să ne mire să citim în Darium of Burchard că tatăl fiicei Guiliei, Laura, a fost Papa Alexandru al VI-lea. Tot acest papă a fost cel care

i-a spânzurat şi apoi ars pe rug pentru „eroare religioasă“ la Florenţa, în mai 1498, pe reformatorul religios italian, ascetul Girolamo Savonarola (1452–98) şi pe cei doi discipoli ai săi dominicani.

Oricum, în toată depravarea lui, Alexandru era conştient de „tăcuta suspiciune care se răspândea în rândurile intelectualităţii şi chiar a clericilor“ cu privire la adevărul creştinismului şi, realizând că instituţia sa nu îşi putea permite să îi fie pusă la îndoială calificarea, el a recurs imediat la cenzurarea publicaţiilor care îi afectau imaginea.

Diarium of Burchard, op. cit.

În 1501 el a dat un edict în care ordona ca nici o carte în care era pusă în discuţie religia creştină să nu fie publicată fără acordul scris al episcopului local sau fără să „aibă permisiunea personală şi privilegiul Papei“.

Diarium of Burchard, ibid.

Acesta era începutul Indexului Cărţilor Interzise, suprimarea cărţilor care puneau la îndoială dogma Bisericii devenind în scurt timp politica oficială a Vaticanului.

Aceasta a fost poate cea mai dramatică formă de cenzură cunoscută în istorie, prin care Biserica a ţinut sub control secole la rând literatura care ajungea la public, prelungindu-şi puterea de sancţiune până în secolul al XX-lea.

Alexandru al VI-lea a murit în 1503, iar cariera sa infamă a ajuns la un binevenit sfârşit. Moartea sa a fost întâmpinată cu urale pe străzile Romei, iar medicului papal i-au fost trimise daruri şi felicitări pentru că nu reuşise să salveze viaţa Papei.

La scurt timp după moartea sa, trupul său s-a înnegrit şi a devenit fetid, alimentând zvonurile că ar fi fost otrăvit. (În istorie, Biserica Romei poartă greaua povară de a fi avut aproape 40 de papi asasinaţi, mulţi dintre ei prin otrăvire.)

Cioclii şi hamalii „glumind şi blasfemiind“, spune Burchard, s-au chinuit să bage cadavrul umflat în sicriul care fusese construit pentru el. Bârfele mai spun că un drăcuşor a fost văzut în momentul morţii acestuia, ducând în iad sufletul Papei.

Romanii făceau glume pe seama lui, spunând că dacă mama sa ar fi ştiut ce viaţă va duce fiul ei, l-ar fi sugrumat la naştere.

Acelaşi lucru ar putea fi spus şi despre mama următorului papă, Iulius al II-lea, a cărui viaţă şi remarci îi face pe istoricii creştini să intre în pământ de ruşine, pentru că, încă o dată, există dovezi clare cu privire la alegerea unui papă necredincios.

(Va urma)

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

09/07/2015 Posted by | EVUL MEDIU, ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Așa vă place istoria papalitații ? (IV)

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

 

Un trădător al credinţei 

În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora.

Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică.

Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.

La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului.

Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele.

Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“

Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.

Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta.

Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri:

„Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“

Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126

Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite.

La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei.

Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie.

Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave.

Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:

„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.

Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).

Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.

Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla.

Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată.

Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“.

Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea.

El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie.

Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora.

A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“

A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris.

În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă:

„Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“

A History of the Popes, McCabe, ibid.

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis.

Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239

Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

Papii alungaţi din RomaDezastrul şi scandalul pe care l-au provocat şi au fost provocate de războaiele papale externe şi interne, sângele, teroarea şi condiţiile de indescriptibilă decădere socială care au făcut ca toate acestea să fie posibile în numele lui Hristos nu pot fi decât palid imaginate.

Lipsa de popularitate a papilor era atât de mare încât de-a lungul secolelor mulţi au fost asasinaţi sau alungaţi din Roma de către mulţime sau de către duşmanii imperiali.

Timp de peste 240 de ani între 1119 şi 1445, papii au fost evacuaţi în mod regulat cu forţa din Roma şi şi-au avut fieful fie la Avignon, Anagni, Orvieto, Viterbo, Siena, Florence, Pisa şi Perugia.Nu mai târziu de 1119, de exemplu, localnicii s-au revoltat împotriva Papei Gelasius al II-lea (1118–1119), care a fugit la Gaeta, în sudul in Italiei, coborând Tibrul într-o bărcuţă.

În timp ce încerca să scape, mulţimea furioasă alerga pe malul râului, aruncând cu pietre şi săgeţi şi înjurându-l sălbatic.În mod similar, Papa Grigorie al VIII-lea (1187) a fost atât de urât de oameni pentru crima de a-şi fi orbit duşmanii (cum a fost Papa Adrian al III-lea, 884–885) încât locuitorii Romei l-au legat pe spatele unei cămile şi au defilat cu el pe străzile Romei, urlând obscenităţi la adresa lui şi lovindu-l cu pietre până ce l-au ucis.Enciclopedia lui Diderot

Pentru a evita acuzaţiile de crimă ce urmau să i se aducă, Papa Calixtus al II-lea (1119–1124) a profanat mormântul Sfântului Petru şi a fugit la Constantinopol cu „panourile de argint de pe uşi“, „plăcile groase de argint“ care acopereau altarul şi „o statuie solidă de aur“.

A History of the Popes, McCabe, op. cit.Ultimul papă a cărui evacuare din Roma a fost consemnată este Eugeniu al IV-lea (1431–1447), care şi-a petrecut mai mult de nouă ani în exil prin bordelele din Neapole.

Enciclopedia lui Diderot

În 1309, în timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305–1314; Bertrand de Got, 1264–1314), romanii şi-ai manifestat puternic dezgustul faţă de papalitate, încât a fost nevoie ca întreaga administraţie papală să fie evacuată din Roma la Avignon, în sudul Franţei.

 
 

Papa Clement al V-lea

 
Acesta a fost oraşul în care papii au locuit permanent timp de 70 de ani până în 1377, în palate construite în spatele unor fortificaţii de piatră, unde şi-au creat o administraţie birocratică complicată.În cercurile evreieşti expulzarea a fost numită „captivitatea babiloniană a papilor“. Întreaga Europă a fost cuprinsă de resentimente împotriva instituţiei papale.Celebrul cercetător şi om de stat italian Francesco Petrarca (1304–1374) a locuit ani de zile în suburbiile Avignonului şi a compilat o mulţime de detalii despre viaţa papilor pe care îi studia.

El a lăsat în urmă unul dintre cele mai uimitoare tablouri ale caracterului sordid al papalităţii din literatura creştină.

Petrarca a fost cel mai mare intelectual al vremii sale, iar suveranii zilei se întreceau să îl aibă la curtea lor. În cartea sa Letters without a Title, el a descris curtea papală de la Avignon ca „fierbând bolborositor, obscenă, îngrozitoare… o fântână de suferinţă în care Iisus Hristos este batjocorit, unde sesterţii [banii] sunt preamăriţii, unde cinstea e considerată nebunie şi înşelăciunea înţelepciune… toate acestea se găsesc adunate acolo“ (Scrisoarea. VII).

Petrarca spunea că Avignonul întrecea în viciu orice oraş din vechime, căci nimeni nu cunoştea viaţa şi literatura medievală mai bine decât el. El dă detalii asupra veseliei obscene a vieţii la curtea papală care „urla ca o plagă morală… o şcoală a falsităţii şi un templu al ereziei“ (Scrisoarea XVIII).În calitate de prieten al familiei Colonna, Petrarca a fost invitat să vorbească în Senatul Romei şi în duminica de Paşti din 1341 a venit la Capitoliu îmbrăcat în veştmintele prietenului şi admiratorului său, regele Robert al Neapolelui.

Acolo a formulat nişte acuzaţii extrem de grave la adresa papilor de la Avignon şi a cardinalilor lor, spunând, pe scurt, că fuseseră „…măturaţi în potopul celor mai obscene plăceri, într-o incredibilă furtună a decăderii, în cea mai oribilă şi mai nemaiauzită eşuare a castităţii.

Ataşamentul papilor de Avignon se datorează faptului că au construit acolo un paradis al plăcerii, un loc celest în care locuiesc fără să aibă vreun dumnezeu, de parcă vor trăi acolo la nesfârşit.“ (Scrisoarea VIII).

Foto: Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedictal XII-lea şi Clement al VI-lea.

El a adăpostit curtea papală şi centrul administrativ până în 1377. Extravaganţele curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.

Hedonistul papă Clement al VI-lea (Pierre Roger, 1291–1352; papă 1342–52) a cumpăra Avignonul de la regina Neapolelui şi a făcut din Palatul Papilor unul dintre cele mai strălucitoare palate din Europa.

O curte luxoasă în care rudele şi oaspeţii Papei erau în continuu distraţi prin baluri, banchete şi turniruri.

Judecata lui Petrarca cu privire la Clement a fost cumplit de severă.El avea atât relaţii personale cât şi epistolare cu Clement şi îl descria pe acesta astfel: „…corupt de plăceri, chel, cu faţa roşie, cu coapse grase, acoperite pe jumătate de roba prea scurtă… aplecat nu atât de vârstă cât de ipocrizie. Impresionant nu prin elocvenţă, ci prin tăcerea încruntată, el străbate încăperile prostituatelor, răsturnându-l pe cel umil şi călcând în picioare justiţia.

Petrarca, Scrisori fără Titlu (Epistolae sine nomine), University Press, USA, 1969, Letter Misc.VII, pag. 98Petrarca mai scria că Clement al VI-lea ieşea ocazional călare prin oraş „…înconjurat nu de o mulţime pătrunsă de respect, ci de una care îi aruncă insulte şi batjocură… el se află în fruntea unei procesiuni pompoase, urcat pe un cal alb, mimând sfinţenia.În faţa sa merg servitorii lui în veşminte strălucitoare, gesticulând pentru a atrage atenţia, suflând din trompete şi fluturând steaguri papale.“

 

Pope Avignon - Clement VI 

Foto: Papa Clement al VI-lea; (n. 1291 d. 1352). A fost papa  Bisericii Catolice cu sediul la Avignon din 7 mai 1342, până la moartea sa.

Petrarca vorbeşte despre efortul excesiv şi imensul timp alocat de Clement al VI-lea pentru a-şi pregăti paradele, iar „pe cal îi era o frică continuă că cel mai slab vânt i-ar putea răvăşi veşmântul parfumat“ (Scrisoarea. XV).

„Cel mai bun“ papă din perioada Avignon, după standarde catolice, a fost Jacques Fournier (1285–1342) care, la înscăunarea lui în mănăstirea dominicană de la Avignon pe 8 ianuarie 1335 şi-a luat numele de Benedict al XII-lea (1334–1342).Însă unii contemporani ai săi, printre care era episcopul Mollet, un eminent istoric catolic al papilor din Avignon, nu erau de aceeaşi părere.

Acesta îl considera „un Nero, moartea laicilor, o viperă a clericilor, un mincinos şi un beţiv“. 

A History of the Popes, McCabe, op. cit., pag. 115Episcopul Mollet admite că Benedict al XII-lea obişnuia să bea mult, dar Evanghelia spune că şi Iisus Hristos obişnuia să bea (Matei 11:19; Luca 7:34).

Unii autori spun că acesta este papa de la care a pornit zicala „beat ca un papă“ şi că duritatea şi aroganţa lui au diminuat mult influenţa pozitivă pe care a putut-o avea.

Avignon e locul în care au fost produse o serie de documente false, numite azi Falsele Decrete Isidoriene.În această imensă fraudă, papii şi asociaţii lor au compilat o serie de scrisori fictive pe care le-au datat cu câteva secole mai înainte şi în care au inclus o serie de „legi oficiale“ care făceau din Biserică stăpânul absolut al întregii Europe, Asiei Mici şi Egiptului. Voltaire (1694–1778) numeşte Decretele Isidoriene „cel mai îndrăzneţ şi mai măreţ fals care a dus lumea de nas vreodată“.

Au mai fost apoi remarcabilele şi uriaşele Falsuri Pseudo-Areopagite şi regretabila agăţare de acestea a papalităţii după ce falsul fusese demonstrat.

Dar dat fiind că aceasta nu este o istorie a Bisericii Romane ci a papilor, vom lăsa subiectul falsurilor catolice pe altă dată. 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/07/asa-va-place-istoria-papalitatii-iii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

08/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Așa vă place istoria papalitații ? (III)

Foto: Vatican

Motto:

„Mulţi dintre papii secolelor XIII – XVI au continuat stilul de viaţă criminal, însetat de sânge şi lasciv al predecesorilor lor corupţi, atingând noi culmi de depravare pe care Biserica modernă încearcă din răsputeri să le treacă sub tăcere.”

Tony Bushby

Inchiziţia şi cruciadele împotriva cultului cathar

„Gloriosul secol al XII-lea”, care s-a ridicat deasupra Erei Întunecate a credinţei, a fost inaugurat de o inchiziţie teribilă şi o cruciadă de 35 de ani împotriva membrilor cultului cathar (uneori numiţi albigenzi).

„Prin acest termen (inchiziţie) se refereau în mod normal la o instituţie ecleziastică specială care combătea sau reprima erezia” (Enciclopedia Catolica, viii, p.26) – prin „erezie” se înţelege „cei cu opinii diferite”.

Apariţia inchiziţiei a fost singurul moment în istoria creştină când Biserica s-a unit sub acelaşi scop şi a vorbit la unison.

Inchiziţia a devenit o instituţie creştină permanentă şi, pentru a justifica principiile tribunalului, papii au introdus un instrument convingător, sub forma unei serii adiţionale de documente fictive intitulate „Decretele falsificate ale lui Graţian”. Falsurile adunate sunt unele din cele mai mari înşelătorii cunoscute vreodată.

Trăsăturile mai întunecate ale acestei perioade nu sunt subiecte de dispută între istoricii autoritari, însă trebuie să acţionăm cu o discriminare severă.

În această perioadă a istoriei creştine, sute de mii de oameni au fost măcelăriţi de biserică şi aproape jumătate din Franţa a fost pustiită.

În 1182, Papa Lucius al III-lea (1181-1185, d.1185) a căpătat controlul oficial al Bisericii, iar în 1184, a declarat cultul cathar eretic şi a autorizat cruciada împotriva lui.

O cruciadă era un război instigat de biserică pentru aşa zise motive religioase, fiind autorizată de către papă.

Cu 86 de ani înainte, în 1096, Papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între 1088-1099) a aprobat prima din cele opt cruciade care de-a lungul timpului s-au extins la un total de 19, şi au fost continuate de-a lungul a 475 de ani (1096-1571).

Erezia, spunea biserica, era o lovitură dată lui Dumnezeu şi era datoria fiecărui creştin să omoare ereticii.

Chiar şi mai înainte,  Papa  Grigorie  al  VII-lea  (1020-1085,  papă  între 1073-1085) a declarat oficial că „uciderea de eretici nu înseamnă crimă” şi a decretat că este legal pentru biserică şi pentru militanţii acesteia să omoare pe cei ce nu cred în dogma creştină.

Până în secolul al XIX-lea, papii obligau monarhii creştini să declare erezia ca fiind o crimă ce se pedepsea cu moarte de către codul civil; dar nu erezia a fost cea care a instigat cruciada împotriva cultului cathar: scopul acesteia a fost să „ofere papalităţii pământuri şi venituri adiţionale iar papii s-au angajat în comiterea de brutalităţi, ameninţări şi tot soiul de stratageme pentru a-şi atinge scopul” (The Story of Religious Controversy, Dr. Joseph McCabe, 1929, p. 40).

Catharii, un grup de oameni paşnici şi pioşi, au fost aleşi de organizaţia creştină pentru a fi distruşi.

Ne este greu astăzi să realizăm tulburarea creată de creştinism şi patima campaniilor aspre ale papilor împotriva catharilor şi mai târziu împotriva discipolilor lui Frederic al II-lea şi a Cavalerilor Templieri.

Cathari izgoniți din Carcassone.

Papa Celestin al III-lea (1106-1198, papă între anii  1191-1198), a susţinut decizia anterioară a Papei Lucius al III-lea de a înlătura toţi catharii de pe faţa pământului.

Pentru a realiza acest lucru, la începutul secolului al XIII-lea, Papa Inocenţiu al III-lea (Lotario di Segni, 1161-1216,  papă între 1198-1216), „unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 13) a poruncit lui Dominic de Guzman (1170-1223) să formeze un grup de adepţi nemiloşi numiţi „armata catolică” (Enciclopedia Catolică, v, p. 107), şi o forţă iniţială de 200.000 de pedestraşi a fost formată cu ajutorul a 20000 de cavaleri.

Mulţimea  i-a etichetat drept „tăietori de capete” dar Dominc i-a considerat „oastea lui Iisus Hristos” (idem) şi mai târziu a sporit numărul acestora cu încă 100.000.

Scriitorul catolic episcopul Delany (d.c. 1227) a spus că forţa luptătoare a bisericii s-a extins la 500.000 de soldaţi şi a luptat împotriva unui popor obişnuit şi neînarmat, care a văzut că, în practică, sistemul religios papal era frivol şi fals. Cruciada împotriva catharilor a început în 22 iulie 1209 şi a fost o demonstraţie crudă a militanţilor bisericii.

Arnaud Amaury (d. 1225), abatele din Citeaux, comanda trupele purtând un steag pe care era o cruce verde şi o sabie, iar membrii nobilimii franceze, printre care şi ducele de Burgundia şi contele de Nevers, îl însoţeau.

Adevărul este că atunci când armata era activă, era clar direcţionată şi controlată de   „biserica lui Hristos”.

Urmând instrucţiunile abatelui Amaury, biserica a întreprins unul din cele mai sângeroase masacre umane din istoria sa.

Ce a urmat a fost groaznic. Cruciada a pornit din Bézier şi unele cronici spun că locuitorii oraşului au fost masacraţi într-o  săptămână. 

Unii  consideră  numărul  persoanelor decedate în jurul a 40 000 de bărbaţi, femei şi copii. Se spune că pe parcursul primelor zile 6000 sau 7000 de oameni au fost duşi sistematic la biserica Sf. Magdalena şi măcelăriţi individual.

Este păcat că nu avem documente pe care să ne putem baza, cu privire la populaţia oraşului Bézier.

Se poate spune că era unul din oraşele mari, prospere, şi bine populate pentru acele vremuri.

Ceea ce se remarcă cu privire la masacrul din 22 iulie 1209 este natura lipsită de discernământ a acestuia. Răul avea să urmeze.

Este remarcabil că, până în vremuri recente, nu au existat comentarii despre ororile bisericii împotriva catharilor.

În ultimele decenii, odată cu creşterea interesului pentru catharism, au fost făcute încercări din parte catolicilor de a minimaliza proporţiile acestor atrocităţi şi magnitudinea măcelului până la irelevanţă.

Asemenea eforturi de a suprima adevărul istoriei creştine, deşi nu în totalitate reuşite, par să fi fortificat credinţa celor care doresc să creadă.

Modul în care scriitorii catolici prezintă acum aceste crime groaznice ale papalităţii este ruşinos.

Faptul că papii au săvârşit aceste crime în numele lui Hristos este un lucru nefericit în special pentru creştini.

Dacă acceptăm scuza bisericii, cum că aceşti cruciaţi erau oameni stăpâniţi de un sentiment religios profund, care au pornit să înăbuşe o masă de oameni care nu credeau în creştinismul profesat în mod formal, atunci acceptăm o minciună.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este că, atunci când armata catolică a fost mobilizată, era cea mai teribilă maşinărie de ucis pe care Europa a văzut-o vreodată.

Faptul că papii puteau autoriza o asemenea tragedie umană într-o aşa zisă epocă luminată este o dovadă a orbirii care poate fi generată de „credinţa oarbă”.

După Bézier, trupele bisericii au mărşăluit triumfal până la Carcassonne, cea mai mare fortăreaţa a vremurilor respective.

Aceasta putea fi considerată drept un premiu ce putea fi obţinut numai după luni sau ani de asediu, dar care însă a cedat după numai o lună de la jaful oraşului Bézier. (Marea erezie, Dr. Arthur Guirdham, Neville Spearman, Jersez, 1977).

Europenii s-au cutremurat atunci când au auzit că alţi 5000 de oameni au fost masacraţi în Marmanda pe 26 septembrie 1206 şi Guillaume de Tudèle înregistrează o descriere înspăimântătoare a ciopârţirii bărbaţilor, femeilor şi copiilor de către „oastea lui Hristos”. Trebuie să reflectăm cum aşa zisa propovăduire a învăţăturilor lui Hristos a ajuns să fie baza unei asemenea agresiuni exuberante împotriva fiinţelor omeneşti.

Înregistrările catharilor şi literatura acestora au fost distruse la fel de nemilos ca şi membrii cultului de către biserică iar aceste dovezi sunt oferite de Enciclopedia Catolică sub un nume de capitol mascat: „Catharii”.

Nefiind în stare să dobândească victorii continue şi zdrobitoare în luptă datorită fortificaţiilor catharilor, papii au adoptat o politică oficială de distrugere sistematică a fermelor, clădirilor, viilor, lanurilor de grâne şi livezilor acestora.

Devastarea cauzată de armata catolică a fost imensă şi pierderile culturale sunt greu de înţeles. Istoricii estimează că peste 500 de sate şi oraşe au dispărut de pe faţa pământului în urma devastărilor.

După trei secole şi jumătate de brutalitate şi cruzime, dispreţul din Europa s-a adâncit atunci când s-a dat ultima luptă împotriva catharilor, la castelul fortificat Monteségur, în 1244.

Mai târziu biserica a confesat naiv că motivul măcelului fără precedent şi al distrugerii catharilor a fost „bogăţia acestora… şi ofensa adusă preoţilor catolici, cauzată de ignoranţă, laicitate şi de vieţile scandaloase ale catharilor”. (Enciclopedia Catolică, i, p. 268). „Inchiziţia”, spunea episcopul Bruno de Segni, un scriitor catolic al secolului al XVI-lea, „a fost inventată pentru a-i prăda pe cei înstăriţi de bogăţii.

Papa şi preoţii acestuia erau ameţiţi de lascivitate; îl dispreţuiau pe Dumnezeu pentru că religia lor fusese înecată într-un potop de bogăţii.” (O istorie a papilor, McCabe, idem).

Din aceeaşi perioadă datează şi plângerea nunţiului papal Elmeric, care spunea că interesul papalităţii de a persecuta s-a diminuat pentru că „nu mai existau eretici înstăriţi”.

Există cumva vreo paralelă la aceste motivaţii în istoria religiilor? Se crede că jignim atunci când refuzăm să vorbim cu evlavie despre conducerea divină a „Sfintei Biserici Romane”.

Scriitorii creştini, ce manifestă o indiferenţă obişnuită faţă de adevăr, ar dori ca noi să uităm aceste întâmplări şi să acceptăm născocirea că „Sfinţii Părinţi” erau oameni de o pioasă integritate.

Însă răul avea să urmeze.

Ne aflăm încă la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea şi ne oprim acum asupra vieţii Papei Inocenţiu al III-lea (1198–1216) (v. poza), pe care mulţi catolici îl pun deasupra celorlalţi, privindu-l ca pe una dintre principalele forţe constructive ale evoluţiei civilizaţiei europene.

Când a fost ales în 1198, el a pretins ca prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman şi senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credinţă, în calitate de Papă.

În acelaşi an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înfiinţând Arhiva Secretă.
(Enciclopedia Catolică, xv, pag. 287.)

Biserica recunoaşte: „Din păcate, doar puţine documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“ (Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899).

Această afirmaţie relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creştină zac ascunşi în seifurile de la Vatican, necunoscuţi publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocenţiu i-a dat o mare putere şi o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia şi comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că în 1203 romanii s-au răsculat încă o dată şi i-au alungat pe Inocenţiu şi pe fratele lui în provincie.

După mult timp Inocenţiu s-a întors la Roma şi şi- a transformat vechiul Palat Papal într-o fortăreaţă greu de cucerit.

El a acţionat cu întreaga lipsă de scrupule şi cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o.

În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocenţiu al III-lea a condamnat Magna Carta şi a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă.

El a decretat de asemenea că oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldaţi şi miliţie“. (Enciclopedia lui Diderot, 1759).

Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenţia sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenţiona să îi supună judecăţii Sfântului Scaun pe toţi regii şi prinţii.

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie al IX-lea încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

Papa Grigorie al IX-lea – detaliu dintr-o frescă din secolul al XIII-lea; biserica Sacro  Speco, Subiaco, Italia

„Armata catolică“ a lui Dominic (Enciclopedia Catolică, v, pag. 107) era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franţei, iar Inocenţiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenţie în Germania.

În această direcţie, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenţi prelaţi ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populaţiei catolice, adepţii lui Hristos, trupuri în care sălăşluieşte întotdeauna şi Diavolul“.

(Enciclopedia lui Diderot, op. cit., detaliat în From St. Francis to Dante, G. G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed., pag. 56.)

Din multele secole de istorie creştină, aşa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de consideraţii clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioşi.

Amestecul Papei în Germania şi, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmaţi.

„Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“
(The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag. 226; Georgius L. Craven.)

La cincizeci şi cinci de ani Inocenţiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtă în timpul Conciliului Lateran“
(Enciclopedia Catolică, viii, pag. 16.)

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227–1241; Ugolini di Conti, 1143–1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii faţă de abaterile de la credinţă, el ordonând clerului său să predice„omului laic ca atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinţei creştine să apere credinţa nu cu vorba ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“.
(Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.)

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207–1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal iar măcelul a continuat neabătut.

El şi-a luat numele Inocenţiu al IV-lea (1243–1254) şi „şi-a întrecut toţi predecesorii prin ofensivele sale feroce şi lipsite de scrupule“.
(Cronicile lui Richard din San Germano, xii, pag. 507.)

După anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194–1250).

Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspira la poziţia de monarh feudal al întregii Europe şi a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii. Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică:

Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen.
Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Friedrich al II-lea – detaliu de pe coperta cărţii sale De arte venandi cum avibus (Despre arta de a vâna cu păsări).

„Papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) … se lăsa cu uşurinţă influenţat de şoaptele linguşitorilor şi înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocenţiu al IV-lea de război şi exterminare a urmaşilor lui Frederick al II-lea … iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creştinismului era de domeniul trecutului.“
(Enciclopedia Catolică, i, pag. 287-288)

„Unitatea“ este o noţiune relativă pentru creştinism, pentru că nu a existat vreodată şi nu există nici acum.

Cetăţenii Romei au susţinut cauza familiei lui Frederick şi au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă să se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură şi lăcomie pură, încât a dezgustat creştinătatea şi continuă să-i dezguste pe toţi istoricii ne-catolici de astăzi.

Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalităţii:

„La zece zile după moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali s-au adunat la Roma.

Aveau să treacă însă doi anişi trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“
(The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 19)

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupţie şi este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă care încă stă să fie dezvăluit.

În orice caz, în 1294, din nişte motive obscure, cardinalii obosiţi de atâtea discuţii au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215–1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea.

Înainte şi în timpul pontificatului său, el a dus o viaţă de pustnic într-o peşteră din munţii sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranţă şi simplitate lipsită de simţ critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creştină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugăr le-a ordonat să vină în peştera lui, dar i-au dat ascultare şi acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una din referinţele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învăţătură puţină şi o totală lipsă de experienţă lumească“ (pag. 238). Cu toate acestea, în absenţa papei, puternica maşinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experienţă militară.
(Enciclopedia lui Diderot.)

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în graţiile papei şi-a trimis un reprezentant la peşteră pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevărat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare şi nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând în sfârşit că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiţi să voteze demisia sa.
(The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 87.)

În fruntea celor care au făcut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234–1303), un prelat bogat şi puternic cu ambiţii înalte.

Mulţi credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereţii camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ şi a abdicat.

În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294–1303).

Celestin a fost imediat întemniţat într-o fortăreaţă sinistră şi a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp.

Va urma

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/06/asa-va-place-istoria-papalitatii-ii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

07/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: