CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce ştim despre inchiziția romano-catolică? Documentar (RO)

 

Printre evenimentele care nu fac cinste bisericii romano-catolice de-a lungul istoriei, trebuie remarcate vânătoarea de vrăjitoare, Inchizitia, exterminarea cavalerilor templieri, sau arderea pe rug a Ioanei d’Arc sau a lui Jan Hus.

Aceasta nu ete nicidecum o listă care denunţă romano-catolicismul, care dateaza din perioada lui Hristos…

Biserica de astăzi este o instituţie extrem de onorabila. dar exista câteva momente din istoria sa, când aceasta nu s-a ridicat la inaltele sale standarde morale, scrie publicaţia  Listverse.

Va prezentăm mai jos o listă a acestor momente negre din istoria bisericii romano-catolice.

Vanatoarea de vrajitoare

Asa numitele „vrajitoare” au fost adunate si sacrificate de-a lungul secolelor, in intreaga Europa. Numarul acestora variaza pentru ca inregistrarile nu au fost exacte, se vorbeste despre pana la 100.000 de victime, doar in perioada 1480 – 1750.

Vânătoarea a fost efectuata din doua motive: frica si animozitati personale. Daca o persoana supăra pe cineva, acesta din urma o putea acuza de vrăjitorie iar Biserica Catolica punea în practica pedeapsa.

 

 

O alta greşeală foarte grava a Bisericii Catolice a fost urmărirea si sacrificarea unor oameni, în urma celor mai mici bănuieli de erezie.

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE 

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual. Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru. Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

 

 

 

 

Imagine similară

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea). Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6).

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari. Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou. Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul. Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori. Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica. Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni. Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual! Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor. Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

 

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu. Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville. A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville.

În rechizitoriu s-a consemnat: „Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre,

reprezentând supliciul acestuia

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința. A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii. A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său. Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat. Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă. Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă. Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia. Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară. Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau. Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

 

 

 

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

21/08/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Inchiziția romano-catolică – una dintre cele mai îngrozitoare episoade ale istoriei omenirii. VIDEO

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

ORORILE INCHIZIȚIEI ROMANO-CATOLICE

 

Inchiziția romano-catolică este una dintre cele mai îngrozitoare episoade din istoria omenirii. În numele lui Iisus Hristos, preoții catolici au depus un efort uriaș pentru a-i omorî pe toți ereticii din Europa și Britania.

Iar „eretic” însemna orice voia Roma să însemne – de la oameni care nu erau de acord cu politica oficială, la practicanți ai magiei negre, evrei, protestanți sau așa-zisele vrăjitoare.

Evident, a-ți omorî dușmanul nu este un act spiritual.

Însuși Iisus, în numele căruia Biserica Catolică a comis atrocitățile, a spus:

„Fiul Domnului nu a venit aici ca să distrugă viețile oamenilor, ci ca să-i mântuie de pedeapsa morții eterne” (Luca 9:55-56).

Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că Iisus ar fi omorât pe cineva care nu fusese de acord cu el, și nici nu și-a îndemnat discipolii să facă acest lucru.

Iar mai târziu, în Noul Testament, niciun apostol, sub niciun motiv, nu a dat această poruncă Bisericii.

Creatorul Inchiziției a fost Papa Inocenţiu al III-lea (secolul al XIII-lea).

Au urmat Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Urban al IV-lea… patru papi care au desăvârşit-o, transformând-o într-o instituție infamă.

Pentru a-și crea o legitimitate, Inchiziția s-a folosit la început de interpretări mai vechi ale Bibliei, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii nu pot fi aduși pe calea cea bună, spre biserică, decât cu forța.

Un alt pretext de condamnare era chiar o frază a lui Iisus:

„Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. (Ioan: 15, 6). I

Inchiziția a aplicat ad litteram aceste cuvinte din Biblie, ucigându-și fără milă oponenții, de cele mai multe ori imaginari.

 

 

 

Dar simpla ucidere nu le era de-ajuns: înainte de a-și da sufletul, păcătosul trebuia să sufere chinurile și durerile cele mai groaznice.

Astfel, călăii profesioniști ai Inchiziției aduceau victima aproape de moarte de mai multe ori, oprind tortura la timp, pentru a o aplica din nou.

Monstruozitatea Inchiziției este dovada supremă a satanismului care a existat timp de 6 secole în sânul Bisericii Catolice, făcând milioane de victime.

Femeile erau cu deosebire îngrozite de Inchiziție, deoarece erau ținta predilectă a clerului abstinent, care depusese jurământul de celibat.

 

Erau frecvent acuzate de vrăjitorie, fiind supuse unor forme speciale de tortură de către acești preoți cu un comportament sexual deviant.

Și, cum pe atunci a fi acuzată era egal cu a fi vinovată, o femeie se considera norocoasă dacă doar era aruncată în gol de pe un pod înalt.

Voltaire, scriitor și filozof iluminist francez (1694-1778), scria despre Inchiziţie:

„Procedurile acestui tribunal sunt cunoscute: eşti arestat pe baza unui simplu denunţ din partea unei persoane, oricât de infame; un fiu îşi poate denunţa tatăl, o femeie, soţul.

Apoi, niciodată nu eşti confruntat cu acuzatorul; bunurile îți sunt confiscate în profitul judecătorilor.

În felul acesta s-a comportat Inchiziţia până în zilele noastre, în toată lumea creștină.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu au fost luate din Evanghelie, ci din codul vizigoţilor, cărora li s-au adăugat noi și noi orori.

Au fost scoase la lumină toate aceste legi groaznice, care au înspăimântat oamenii, la gândul că li s-ar putea aplica.

Germania şi Anglia au protestat, Ţările de Jos s-au ridicat şi ele şi 200.000 de oameni au pierit apărându-şi ţara de invazia Sfântului Oficiu.

Republica Olanda a luat naştere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franţa şi Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria şi dacă Sfântul Oficiu ar fi avut în Anglia şi Germania forma aceea oribilă, pe care Spania o găsește atât de reuşită, clericii ar fi exterminat și mai mulți eretici şi necredincioşi.

Cel care a instituit Inchiziţia în Franţa a fost Sfântul Ludovic. La cererea inchizitorilor, au fost condamnaţi la moarte şi la cele mai cumplite torturi o mulţime de oameni.

Persecuţiile din timpul lui Francisc I şi al urmaşilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocităţi sunt acte pe care Inchiziţia trebuie să le recunoască drept operă a sa”.

Cine n-a auzit de Inchiziţie spaniolă? Această instituție odioasă a fost consolidată în secolul al XV-lea, de către regele Ferdinand şi regina Isabela de Castillia.

O bulă papală din 2 august 1483 stabilea în Spania un mare inchizitor general, căruia îi erau supuse toate tribunalele sfintei instituţii.

Această funcţie a primit-o Tomás de Torquemada (1420-1498) un cleric fanatic, de o cumplită sălbăticie, capabil mai mult decât oricare altul de a duce la îndeplinire dorințele lui Ferdinand şi ale Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările.

Sub acest monstru, care a deținut funcția de Mare Inchizitor timp de 15 ani, Inchiziţia a condamnat mai bine de 10.000 de victime anual!

 

 

 

Torquemada era atât de detestat de populație, încât nu ieşea afară decât escortat de o ceată de funcţionari ai Inchiziţiei.

Ținea pe masă în permanenţă un dinte de licorn, căruia îi atribuia puterea de a depista şi anihila acţiunea otrăvurilor.

Cruzimea lui i-a atras atât de multe plângeri, încât însuşi Papa a fost îngrozit, şi marele inchizitor a trebuit să se justifice de trei ori în faţa lui.

 

DOUĂ CRIME CELEBRE ALE BISERICII CATOLICE

 

Casimir Liszinski (1634-1689) a fost un nobil, militar și filozof polonez. A intrat în istorie pentru faptul că a fost arestat, torturat și executat acum 327 de ani pentru concepțiile sale ateiste, pe care le-a expus în celebrul său tratat De non existentia Dei (Despre inexistența lui Dumnezeu).

 

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2017/06/51464-dfgjjkfg.jpg

 

 

 

Procesul juridic al lui Liszinski a stârnit numeroase controverse, moartea sa fiind considerată un caz de crimă religioasă. Episcopul Józef Andrzej Załuski (1702-1774) povestea astfel execuția lui Liszinski:

„Acuzatul a fost condus la eșafod. Aici, călăul i-a smuls cu un fier înroșit limba și gura cu care a vorbit împotriva lui Dumnezeu.

Apoi, mâinile – instrumentele abominabilei scrieri – i-au fost arse la foc domol, iar cartea sa – sacrilegiul înfăptuit– a fost aruncată în flăcări. În final, acest monstru al epocii sale, acest deicid a fost aruncat în flăcările care aveau să-l ispășească de păcat, dacă o astfel de crimă poate fi ispășită”.

În vremea aceea, cei ce mărturiseau și se căiau înainte de execuție erau spânzurați și apoi trupul le era ars, iar cei care refuzau să se dezică erau arși în chinuri groaznice, la foc mic.

Cavalerul François-Jean Lefebvre de La Barre s-a născut pe 12 septembrie 1745 la castelul Férolles-en-Brie și a murit pe 1 iulie 1766 la Abbeville.

A fost condamnat să fie torturat și apoi decapitat și ars de către tribunalul din Abbeville și apoi de către Parlamentul din Paris, pentru blasfemie și sacrilegiu. Motivul îndoielnic al arestării, procesele suspecte de părtinire și atrocitatea execuției sale au fost denunțate de către Voltaire.

Cazul cavalerului de La Barre este o ilustrare a intoleranței religioase și una dintre primele lupte pentru laicitate în Franța. Procesul său s-a derulat în februarie 1766, la Abbeville. În rechizitoriu s-a consemnat:

„Cavalerul de La Barre a trecut la 25 de pași de o procesiune religioasă fără să-și ridice pălăria pe care o avea pe cap și fără să îngenuncheze; a comis o impietate cântând un cântec; a acordat respect unor cărți infame, printre care „Dicționarul filozofic” al domnului Voltaire… Tribunalul ordonă ca înainte de execuție La Barre să fie torturat”.

 

 

 

Abbeville – Basorelief pe monumentul Cavalerului de La Barre, reprezentând supliciul acestuia

 

 

 

Pe data de 1 iulie 1766, în cursul dimineții, cavalerul de La Barre a fost supus supliciului la Abbeville. În cadrul torturii ordinare, picioarele i-au fost strânse între două scânduri și au fost introduse fiare între scânduri și genunchi, pentru a-i rupe oasele (supliciu rezervat celor condamnați pentru otrăvire și paricid). La Barre și-a pierdut cunoștința.

A fost reanimat și a declarat că nu a avut complici. Pentru a avea suficientă forță ca să urce pe eșafod, nu a mai fost supus torturii extraordinare. A fost condus prin Piața Mare din Abbeville în cămașă, cu funia de gât. Pe spate i-a fost atașată o pancartă pe care scria «Acuzat de impietate, blasfemie și sacrilegiu execrabil». Curajul condamnatului a fost atât de mare, încât s-a renunțat la smulgerea limbii.

A fost decapitat cu securea (privilegiu rezervat nobilimii). Corpul i-a fost apoi ars, împreună cu un exemplar din „Dicționarul filozofic” al lui Voltaire, bătut în cuie pe pieptul său.

Avea 21 de ani. Emoția asistenței a fost atât de mare, încât teama de tulburări a făcut să se renunțe la execuția celorlalți acuzați din acea zi. Cavalerul de La Barre a fost reabilitat prin Convenția din 15 noiembrie 1793.

TREI FORME DE TORTURĂ APLICATE DE INCHIZIȚIE

Tortura funiei: Dacă acuzatul nu recunoştea actul acuzator, era supus torturilor. Prima era aceea a funiei. I se legau braţele la spate, apoi era ridicat la înălţime cu ajutorul unui scripete şi lăsat să cadă de la o înălţime considerabilă, după ce o vreme a fost ţinut suspendat.

Această tortură, care de obicei frângea brațele și picioarele acuzatului, dura câteva ore, mai mult sau mai puţin, după cum considerau inchizitorii care asistau la torturi, întrerupându-le atunci când omul era gata să-şi dea duhul şi să le scape astfel din mână.

Tortura apei: Dacă în timpul acestui supliciu acuzatul nu recunoştea nimic, era supus la a doua tortură, aceea a apei. Acuzatului i se dădea să înghită o cantitate imensă de apă caldă.

Apoi era culcat într-o albie de lemn, care se strângea şi se închidea după nevoi. Această albie era traversată la mijloc de o piesă de lemn care apleca spre spate corpul şi, atunci când inchizitorul poruncea, acuzatului i se frângea coloana vertebrală.

Tortura focului: Dar tortura cea mai utilă pentru păcătoşii înrăiţi era cea a focului. Prizonierului i se frecau picioarele cu unt, grăsime, ulei sau orice altă substanță absorbantă şi combustibilă.

Era întins la pământ, cu picioarele întoarse spre un foc de cărbuni, care îl ardeau până când mărturisea tot ce voia Inchiziţia.

Aceste torturi aveau loc într-un subteran foarte adânc, unde se ajungea după nenumărate coridoare ocolite, pentru ca strigătele sfâșietoare ale torturaţilor să nu poată fi auzite de afară.

Subteranul era luminat doar de câteva făclii, a căror lumină lăsa să se vadă instrumentele supliciului, pe călăi şi pe inchizitorii care interogau.

Călăii erau îmbrăcaţi în robă neagră și aveau obrazul acoperit cu o pânză din aceeaşi stofă, tăiată în dreptul ochilor, nasului şi gurii.

Nota bene: Toate proprietățile și bunurile „ereticilor” condamnați erau confiscate, intrând în proprietatea Bisericii.

 

Surse:

http://www.cuttingedge.org/news/n1676.cfm

http://www.cuttingedge.org/news/N1676b.cfm

https://en.wikipedia.org/wiki/Kazimierz_%C5%81yszczy%C5%84ski

https://fr.vikidia.org/wiki/Affaire_du_chevalier_de_La_Barre

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

 

 

02/06/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

488px-Bulgarian-Wallachian-EmpireÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Imperiul Romano-BulgarÎmpăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

03/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: