CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

EMINESCU: ”Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte.”


Mihai Eminescu: Rusia vrea să MISTUIASCĂ poporul român

Mihai Eminescu are pentru mulţi o imagine asemeni luceafărului din poezia cu acelaşi nume-rece, distant faţă de ceea ce se petrecea în veacul său, căutând iubirea eternă etc. Totuşi contemporanii îl cunosc puţin altfel. Mare parte din talentul său scriitoricesc s-a mistuit în opera sa publicistică.

Azi ne vom opri asupra unui text publicat în iunie 1878, la puţină vreme după ce România rupsese legăturile cu Rusia din cauza anexarii acestora a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei.

Articolul se numeşte:România în luptă cu panslavismul şi este un fel de semnal de alarmă pentru ceea ce avea să se întâmple în secolul următor.

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti „Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”

25/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

 Cât au costat războaiele Rusiei din secolul al XIX-lea?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După fiecare dintre cele trei mari războaie ale secolului al XIX-lea – cu Napoleon, și cele din  Crimeea și Balcani  – refacerea finanțelor și  economiei Rusiei a durat cca. 20-25 de ani.  
Cu toate acestea, fervoarea militaristă nu a oprit imperiul rus, a cărui conducere era conștientă  de dezastrul economic provocat de cele trei războaie anterioare, să participe la începutul secolului al XX- lea în 1905 la războiul ruso-japonez, care a costat Rusia peste 6 miliarde de ruble, scrie http://ttolk.ru/articles/v_kakie_dengi_obhodilis_rossii_voynyi_v_xix_vek

 
Rusia a petrecut trei sferturi din secolul  al 19- lea în războaie interminabile și nu doar cu  inamici externi, ci și în războaie interne, în războiul caucazian, care sa durat  jumătate de secol și în războiul din Asia Centrală.

În secolul al XIX-lea, războaiele au fost duse, atât pentru colonii, cât și pentru teritorii aparținând  vecinilor.  



Războiul din 1806-1814



Războiul victorios cu Napoleon s-a încheiat cu o prăbușire totală a finanțelor rusești. Emisiunea de monedă care a acoperit cea mai mare parte a cheltuielilor militare, a dus la o cădere  a cursului de schimb al rublei de argint din 1806 până în 1814. de la 67,5 la 20 de copeici.

Numai pentru 1812-1815 s-au emis bani de hârtie în valoare de 245 milioane de ruble.

În plus, în 1810 și 1812, au fost impuse majorări de taxe și taxe noi, în vreme ce bugetele tuturor departamentelor non-militare au fost tăiate de 2-4 ori.

Datoria publică totală până la sfârșitul domniei țarului Alexandru I, în raport cu 1806, a crescut de aproape 4 ori, ajungând la 1.345 miliarde de ruble, în timp ce veniturile la bugetul statului la începutul anilor 1820 se ridicau la doar 400 de milioane de ruble (adică datoria se ridica la aproape 3,5 bugete anuale).

Normalizarea circulației monetare după războiul cu Napoleon a durat mai mult de 30 de ani și a început abia în 1843 cu reformele Kankrin și introducerea rublei de argint.

Războiul Crimeei din 1853-1856

Războiul Crimeii a fost provocat de lupta pentru „moștenirea otomană”, în condițiile prăbușirii  Turciei, care potrivit lui Nicolae I, era „omul bolnav al Europei”.

Cauza imediată a războiului (Casus belli) a fost o dispută privitoare la creștinii din Imperiul Otoman și protecția Locurilor Sfinte, în urma căreia Franța și-a întărit influența în Turcia, fapt pe care Rusia nu a dorit să îl permită.

 

 





 

 

În urma războiului Crimeei, datoria publică a Rusiei a crescut de trei ori  ceea ce a dus la faptul că, după război, cheltuielile și plățile aferente acestuia au reprezentat 20% din veniturile bugetului de stat care nu au scăzut până în anii 1880.

În timpul războiului, au fost emise bilete de credit pentru 424 de milioane de ruble, iar emisia acestora  s-au dublat și mai mult (până la 734 de milioane de ruble).

În 1854 a fost oprit schimbul gratuit de bani de hârtie pentru aur, iar  acoperirea cu argint a biletelor de credit a scăzut de peste două ori de la 45% în 1853 la 19% în 1858, pentru ca intr-un final schimbul lor pentru argint să fie oprit.

A fost posibil să depășească inflația ridicată provocată de război abia în 1870, iar un standard metalic cu drepturi depline nu a putut fi restabilit până la următorul război ruso-turc.

Războiul, a dus la o criză economică profundă, din cauza blocării comerțului exterior (în principal exportul de cereale și alte produse agricole), fapt care a provocat o scădere a producției și ruina a numeroase întreprinderi rurale și industriale din Rusia.

Războiul ruso-turc din 1877–78

În ajunul războiului ruso-turc, ministrul rus al Finanțelor, M. Reiter, a exprimat categoric împotriva acestuia. În nota sa adresată suveranului, el a arătat că războiul va influența imediat negativ  rezultatele a 20 de ani de reformă, iar atunci când a început războiul, M. Reiter a depus o scrisoare de demisie.

Războiul cu Turcia a fost susținut de slavofili. Unul dintre liderii acestora, N. Danilevsky scria în 1871:

„Experiența amară recentă a arătat unde se află călcâiul lui Ahile al Rusiei. Răpirea litoralului sau chiar a Crimeei ar fi suficientă pentru a provoca daune substanțiale Rusiei, paralizând forțele sale. Posesia Constantinopolului și strâmtorile ar elimina acest pericol ”.

F. Dostoievski a cerut, de asemenea cu insistență  în numeroase articole război cu turcii, argumentând că „un organism atât de puternic precum Rusia ar trebui să strălucească și  să aibă o semnificație spirituală enormă”, care ar trebui să conducă la „reunificarea lumii slave”.

 

Pentru război,se pronunța și Turgheniev: „Pentru dezvoltarea largă a civilizației viitoare, Rusia are nevoie de mai multe spații cu vedere la mare. „

Aceste cuceriri ar putea îmbogăți Rusia și ar putea deschide poporului rus noi mijloace importante de progres. Aceste cuceriri vor deveni victorii ale civilizației asupra barbariei.”

 

 





 

 

 

 Cu toate acestea,  multe persoane publice s-au opus războiului. Spre exemplu, celebrul jurnalist V. Poletika scriă: „Am ales să renunțăm la ultimii bănuți ai unui țăran rus. Noi înșine, lipsiți de toate semnele libertății civile, nu ne-am obosit să vărsăm sânge rusesc pentru eliberarea altora . „

Finanțistul V. Kokorev a protestat împotriva războiului arătând că: „Istoricul rus va fi surprins că ne-am pierdut puterea financiară în cea mai neînsemnată afacere, pornind în secolul al XIX-lea, de două ori în fiecare domnie, pentru a lupta cu  turcii, ca și cum acești turci ar putea veni la noi sub forma unei invazii napoleoniene.”

Cancelarul german O. Bismarck a avertizat de asemenea țarul rus că „ Dacă la Sankt Petersburg vor să tragă o concluzie practică din toate eșecurile experimentate până acum, ar fi firesc să ne limităm la succesele mai puțin fantastice care pot fi obținute prin puterea regimentelor și a armelor.

Popoarele eliberate nu sunt recunoscătoare, ci exigente și cred că în condițiile actuale va fi mai corect în problemele orientale să fie ghidat de considerente de natură mai tehnică decât fantezistă. „

Istoricul E. Tarle a fost și mai categoric: „Războiul din Crimeea, războiul ruso-turc din 1877-1878 și politica balcanică a Rusiei din 1908-1914 sunt un lanț de acțiuni care nu au avut nici cel mai mic sens din punct de vedere al intereselor economice sau de altă natură imperativă a poporului rus”.

Un alt istoric, M. Pokrovsky, credea că războiul ruso-turc a reprezentat pentru economia națională o risipă de „mijloace și forțe complet sterpe și dăunătoare ”.

Skobelev a susținut că Rusia este singura țară din lume care își permite luxul de a lupta dintr-un sentiment de compasiune, iar prințul P. Viazemski a spus că : „Sângele rusesc este pe plan secund, iar înn prim plan a fost pusă  dragostea slavă. Războiul religios este mai rău decât orice război și este în prezent o anomalie, un anacronism”.


Războiul a costat Rusia 1 miliard de ruble, adică de 1,5 ori mai mare decât veniturile bugetului de stat din 1880.

Pentru a fi mai clar, putem face o analogie în zilele noastre cu bugetul Federației Ruse de 16 miliarde  ruble care ar trebui să susțină financiar un război  care ar costa  într-un an  24 de miliarde de ruble.

În plus, pe lângă cheltuielile pur militare, Rusia a suportat alte 400 de milioane de ruble, reprezentate de pierderile cauzate pe coasta de sud a statului, turismului, industriei, agriculturii și transporturilor.

 

 

 

 

 

La sfârșitul anului 1877, se făceau auzite voci care spuneau că: „Nenorocirile experimentate acum de Rusia nu sunt suficiente pentru a smulge prostiile din capul pan-slaviștiloe noștri întăriți. Voi (pan-slaviștii) trebuie să vă amintiți că pietrele aruncate de voi vor trebui  să fie scoase de oameni  cu prețul sacrificiilor sângeroase și al epuizării „.

În timpul războiului din 1877-1878 emisiunile monetare au crescut de 1,7 ori, iar normalizarea circulației banilor în Rusia va veni abia peste 20 de ani, în baza unor împrumuturi externe și introducerii rublei de aur în 1897.

Dar această recuperare a finanțelor și a economiei nu a durat mult. Șapte ani mai târziu, Rusia s-a repezit „cu bucurie” într-un alt război, cel ruso-japonez , care va fi pierdut.

Războiul ruso-japonez din 1904-1905

Numai cheltuielile militare directe în cele 20 de luni ale războiului ruso-japonez s – au ridicat la 2,4 miliarde de ruble, iar datoria publică a Imperiului Rus a crescut cu o treime. 

 

Dar pierderile generate de un război pierdut nu s-au limitat doar la costuri directe. În conflictul cu Japonia, Rusia a pierdut  nave militare a căror valoare se ridica la un sfert de miliarde de ruble.

La acestea trebuie adăugate plățile pentru achitarea unor  împrumuturi, precum și pensiile pentru persoanele cu handicap și familiile victimelor.
Contabilul Trezoreriei Statului, Gavriil Dementiev, a calculat scrupulos toate costurile războiului ruso-japonez,avansând cifra de 6553 miliarde de ruble.

Dacă nu ar fi fost revoluția și refuzul bolșevicilor de a plăti datoriile imperiale, plățile la împrumuturile de stat contractate în perioada războiului ruso-japonez ar fi trebuit să fie achitate  până în 1950, ridicând costul total al războiului cu Japonia la 9-10 miliarde de ruble.

 

 

 





 

 

În Primul Război Mondial sarabanda risipei a continuat, cu consecințele cunoscute asupra economiei și stabilității sociale a Rusiei. 

28/05/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Frăţia slavă”: Serbia face paşi importanţi spre aderarea la „Uniunea Eurasiatică” a lui Putin

 

 

Președintele Vladimir Putin cu omologul său sârb Aleksandar Vučić, la Belgrad, 17 ianuarie 2019

Foto: Președintele Vladimir Putin cu omologul său sârb Aleksandar Vučić, la Belgrad, 17 ianuarie 2019

„Fraternitatea slavă” – militară și civilă

La 25 octombrie, Serbia urmează să semneze un acord de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică, pandantul eurasiatic al Uniunii Europene.

Din această structura interstatală inițiată de Moscova fac parte Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.

„Pentru Belgrad, semnarea acestui document va marca o nouă etapă a prezenței sale în spațiul eurasiatic, accesul la o piață cu o capacitate de 182 milioane de consumatori și un PIB total de peste 1,9 trilioane dolari” – explică ambasadorul Rusiei la Belgrad, Aleksandr Boțan-Harcenko.

Serbia solicită oficial, de peste un deceniu, și integrarea în UE (cu care schimburile comerciale sunt de circa cinci ori mai mari decât cu Rusia), dar problema Kosovo (și altele) amână mereu finalizarea procesului (recenta vizită la Belgrad a președintelui Franței Macron a redus simțitor speranțele europene ale Belgradului după ce oaspetele francez a declarat că intrarea în UE se va face după ce Uniunea se va reforma).

În acest context, la Moscova, ministrul de Externe Serghei Lavrov declara, recent, că “Serbia este principalul nostru partener în Balcani” și amintea că între cele două țări există, din 2013, un parteneriat strategic.

„Rusia este geograficeste departe de Serbia, dar cultural foarte apropiată – scrie revista vest-europeană „Conflits”.

Relații istorice vechi întemeiate pe slavism și religia ortodoxă au consacrat în timp o prietenie durabilă între aceste două țări” (recent, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe a vizitat Rusia).

Omul politic și de cultură sârb Andrej Fajselj constată că în prezent „Serbia face obiectul unei lupte de influență între occidentali și ruși”, în sensul că americanii se străduiesc să-și extindă influența, dar rușii nu pot fi eliminați din joc.

Un raport întocmit la Bruxelles de Grupul consultativ pentru politica europeană în Balcani constata, cu câtva timp în urmă, că pe măsură ce încrederea statelor balcanice în perspectiva aderării lor la UE scade, Serbia și alte state din zona sunt tot mai atrase de alte opțiuni, respectiv de relații mai strânse cu țări dinafară UE și în primul rând cu Rusia.

În ultimii ani, colaborarea ruso-sârbă s-a dezvoltat în tot mai multe domenii: energetic, economic (îndeosebi infrastructură), cultural, religios, militar, dar în primul rând politic.

Moscova sprijină necondiționat Belgradul în ce privește poziția sa privitoare la problema Kosovo.

Serbia, care a optat pentru o politică de neutralitate militară, participă totodată la activități militare comune pe timp de pace și cu NATO și cu Rusia (cele cu NATO fiind considerabil mai multe).

Anual, în timpul verii, au loc manevrele militare „Fraternitatea slavă”, la care participa Rusia, Belarus și Serbia și care în acest an s- au desfășurat la Pancevo (în Serbia).

Dar, după cum se observă, „Fraternitatea slavă” nu înseamnă doar manevre militare ci și o rețea de colaborare și conlucrare în cadru bi-, tri- și multilateral între state din spațiul est-răsăritean și cel eurasiatic, scrie analistul Corneliu Vlad pe situl http://www.ziarulnatiunea.ro/ fraternitatea-slava-militara-si-civila/

 

 

 

Legenda: SLAVII DE EST (ruşii, ucrainenii, beloruşii), SLAVII DE VEST (polonezii, cehii, slovacii), SLAVII DE SUD (bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii)

 

 

 

Serbia caută, se pare, să se alăture „Uniunii Eurasiatice” a lui Putin

 

Pentru Serbia, aderarea la Uniunea lui Putin ar însemna un acces sporit pentru produse, în special agricole, pe piețele Kazahstanului, Kirghiziei și Armeniei, ceilalți parteneri din respectiva uniune vamală.

Cifrele oficiale spun că în anul 2018, vânzările pe piața totală a Uniunii Eurasiatice s-au ridicat la 3,4 miliarde dolari, din care 3 miliarde doar în Rusia.

  O analiză a departamentului de limbă sârbă al Radio Europa Liberă arată că schimburile cu Rusia și ceilalți membri ai Uniunii Euroasiatice reprezintă, pentru Serbia, 7,5% din balanța sa comercială, în vreme ce comerțul cu UE reprezintă 63,2%, iar Serbia e  candidată la aderarea la Uniunea Europeană.

Aceste inițiative de regrupare a fostelor republici socialiste, cum e cea în care se caută acum atragerea Serbiei, sunt vechi.

Așa a fost și „Comunitatea Statelor Independente” (CSI) a lui Elțîn, omul care de altfel a declanșat dezmembrarea URSS-ului.

Uniunea Vamală a lui Putin, sau Uniunea Euroasiatică, cum i se spune atunci când se dorește să i se accentueze latura ideologică, se vrea o structură echivalentă cu cea a Uniunii Europene, dar o țară nu poate să facă parte simultan din ambele structuri comerciale.

E limpede că se vor ivi acolo automat conflicte tarifare, ca să nu mai vorbim de aceea că o țară asociată economic cu Uniunea Europeană nu poate fi în același timp asociată cu Rusia, prin tarife preferențiale, dat fiind că Rusia… e supusă unor sancțiuni comerciale europene.

Așa încât Serbia nu va putea beneficia de nici una din principalele avantaje : libertatea de circulație și facilități comerciale.

Cazul Serbiei este însă și mai complicat, întrucât Serbia, candidată oficial la aderarea la UE. Serbia a fost, încă din vremea lui Miloșevici, un cap de pod al Rusiei în Balcani, alături de, episodic și într-o măsură mai mică, Macedonia.

Scurtul război din Kosovo în urma intervenției occidentale și declararea independenței provinciei locuite în special de albanezi au făcut ca Serbia să se apropie și mai mult de Rusia, în cadrul a ceea ce poate fi numită o formă de „solidaritate slavă” și ortodoxă. Mercenari sârbi au ajuns în Crimeea și Donbas (luptând împotriva altor frați slavi și ortodocși), iar Rusia întreține în Serbia o întreagă structură logistică a serviciilor sale secrete, inclusiv cele militare.

Este limpede, în aceste condiții, că aderarea Serbiei la Uniunea Euroasiatică cu Rusia ar pune capăt în mod automat tentativelor de apropiere a Belgradului de UE.

Deocamdată, regimul de la Belgrad al lui Aleksandar Vučić, fost om de încredere al lui Miloșevici, oscilează pe față între Rusia și UE.

În chestiunea Kosovo, relațiile Serbiei cu UE rămân încâlcite. Uniunea Europeană a acceptat independența Kosovo, nu însă și cinci din țările membre: Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania.

Ce este „Uniunea Euroasiatică”

Rusia, Belarus și Kazahstanul au semnat, în toamna lui 2012, acordul de creare a „Uniunii Euroasiatic”, scopul fiind de a atrage în ea cât mai multe foste republici sovietice. Proiectul Uniunii Euroasiatice este prezentat ca fiind similar celui care a dus la crearea Uniunii Europene. Au aderat ulterior Armenia și Kirghizia, iar Serbia e așteptată la toamnă.

Ofensiva rusă mai are însă ca motor și resentimentul personal al lui Putin, date fiind sancțiunile impuse de UE după anexarea Crimeei, precum si ancheta deschisă de Comisia Europeană împotriva trustului rusesc Gazprom pentru încălcarea regulilor concurentei in UE.

Comisia Europeană caută sa ajungă la un acord amiabil cu Gazprom pentru a evita tensiunile politice si înrăutățirea situației.

Pasul înapoi al Comisiei a venit după ce Putin, care are legături strânse cu Gazprom, a dat semne ca ia întreaga afacere foarte personal și a semnat un decret prin care le interzice companiilor rusești să permită accesul unor părți străine la contabilitatea și arhivele lor.

Despre proiectul politic al Eurasianismului lui Putin am mai scris aici.

În sfârșit, în privința Serbiei, să nu uităm nici ciudățenia relațiilor unui politician român cum este Victor Ponta cu președintele sârb Aleksandar Vučić, căruia Victor Ponta îi este consilier și care i-a acordat fostului premier român cetățenia sârbă scrie portalul https://moldova.europalibera.org/a/serbia- 

09/10/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: