PROIECTUL GEOPOLITIC RUSESC de creare pe teritorii românești a ”Noii Dacii”și planurile construirii unei noi arhitecturi europene în sec. al XVIII-lea

Planul țarinei Ecaterina al Noii Dacii, conduse de cneazul Grigorii Potemkin

“Planul grecesc” a reprezentat un proiect geopolitic de anvergură inițiat de țarina Ecaterina cea Mare la începutul anilor 1780, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Planul prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

“Planul grecesc” a fost, de fapt, pus la cale de țarina Ecaterina a II-a împreună cu favoritul ei,de prințul Potemkin, care începuse deja să dea nume grecești unor orașee nou-înființate din Rusia nouă (Novaia Rossia – Odessa și Kherson fiind doar două exemple, iar simbolismul bizantin era și el evidențiat în noile biserici construite în regiune, un exemplu fiind Catedrala din Kherson, clădită în stil bizantin clasic.

Cei doi au plănuit în detaliu chiar și structura de conducere a viitorului imperiu, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, cu scopul ca primul împărat al noului Bizanț urma să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Bizanț. Marele Duce Constantin Pavlovici Romanov era născut la Țarskoe Selo pe 27 aprilie 1779, fiind al doilea fiu al Țareviciului Pavel Petrovici și al soției sale, Maria Feodorovna și a fost crescut de bunica sa, Ecaterina a II-a, tot țarina fiind cea care a aranjat căsătoria dintre Constantin și Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld..

Pentru ca proiecția să aibă succes, toate Marile Puteri ar fi trebuit să fie de acord cu el, iar țarina a început să își pregătească aliații.

În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, la Moghilev, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

În 1787 este aranjată o nouă întâlnire a celor doi mari monarhi în Crimeea și în scurt timp ambele țări au declarat război Imperiului Otoman, dar moartea împăratului Iosif în 1790 a încheiat definitiv proiectul grecesc gândit de Grigori Potemkin și Ecaterina cea Mare, care a rămas doar pe hârtie.

Cel mai important punct al planului era accesul liber al Rusiei la Marea Mediterană prin Bosfor.

Grigori Potemkin

Marele Duce Constantin

Ecaterina cea Mare

Partea care privește direct teritoriile locuite de români este cea a proiectului unui stat unitar care ar fi cuprins Moldova, Țara Românească și Basarabia și care ar fi urmat să fie numit Dacia, un teritoriu tampon care, conform proiectului, ar fi fost condus de prințul Potemkin.

Referitor la recrearea unui nou Regat al Daciei, în secolul al XVIII-lea, au existat două proiecte: unul particular și altul de stat.

Primul proiect — particular (poate fi numit antiohian), a aparținut lui Antioh D. Cantemir ( 1709-1744), fiului domnitorului Moldoveii, Dimitrie Cantemir, (scrie Vitalie Pastuh-Cubolteanu în publicația https://psihologiesociala.wordpress.com.).

După nereușita campaniei  militare  de la Prut din 1711, când oastea otomană a biruit unitățile militare ale împăratului Rusiei Petru I și ale Moldovei,domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, a fost nevoit să se refugieze cu familia și apropiații în Rusia.

E interesant și modul cum l-a prelucrat Petru I pe domnitorul Dimitrie Cantemir, înainte de începerea acestui război cu turcii prost pregătit …

Petru I l-a convins pe învățatul cărturar, D.Cantemir, asigurțndu-l că: ”в сей войне никакого властолюбия и распространения областей своих и какого-либо обогащения не желаем, ибо и своих древних и от непрятелей завоеванных земель и городов и сокровищ по Божьей милости имеем” (”în acest război nicio ahtiere după putere și nicio lărgire a ținuturilor mele și niciun fel de îmbogățire nu dorim, deoarece și pământuri strămoșești și de la inamici cucerite pământuri și  orașe și bogății, din mila Domnului, avem”.

După pierderea bătăliei, a urmat imediat expatrierea forțată a  familiei  Cantemir —  mezinul Antioh avea doi anișori. Antioh D. Cantemir s-a manifestat cu o precocitate genială.

Mulți cercetători ruși consideră că tânărul prinț îl întrecea pe tatăl săuca statură intelectuală. Într-adevăr, tânărul Cantemir cunoștea limbile turcă, greacă, rusă, latină, engleză și franceză. El a înnoit limba literară rusă, fiind  considerat unul dintre ”părinții clasicismului rus”.De asemenea a publicat fabule, satire, epigrame, a făcut traduceri, s-a preocupat de algebră.

La o vârstă foarte tânără, Antioh Cantemir a fost numit ambasador al Rusiei la Londra și Paris.

Agenților secreți ai guvernului rus nu le-a scăpat preocuparea ambasadorului, prințului Antioh Dimitrievici Cantemir de formare a unui nou Regat al Daciei, care ar fi inclus Transivania, Țara Moldovei și  Valahia.

Tronul de rege al proiectatului regat era dorit de fiul domnitorului Moldovei, cneazul Antioh D.Cantemir.

Proiectul lui a fost descoperit ulterior în arhive de către celebrul autor de romane istorice, Valentin Pikuly și descris în captivantul său roman ”Perom i șpagoi”  (”Cu pana și cu spada”).

V.Pikuly a redat ultimele zile ale lui Antioh Dimitrievici Cantemir, când, din senin, prințul s-a îmbolnăvit ”de stomac”, stingându-se rapid.

El a murit la vârsta de 34 de ani., iar prezentarea semnelor exterioare ale bolii sugerau o verosimilă otrăvire acută…

Ce țări puteau avea interesul anihilării prințului Cantemir ? Ale cui interese hrăpărețe aveau să fie lezate de întemeierea Regatului Daciei? Ale rușilor? Dar ei puteau pur și simplu să-l recheme din funcția de ambasador.

Rămân sub bănuială turcii (suzeranii Moldovei) și austriecii (suzeranii Transilvaniei)… Principatele Române erau sub amenințarea unor noi rapturi de către expansionismul statelor vecine, în legătură cu intenția  de a  răscroi Europa de Sud-Est.

Să ne aducem aminte că, la Congresul Internațional de la Karlovitz (1698-1699), după războiul austro-turc, Polonia se străduia să înglobeze Moldova, iar Austria poftea Valahia. Ceva nu a mers, astfel încât poftele polonezilor și ale Habsburgilor au  rămas  nesatisfăcute de Tratatul de pace de la Karlovitz.

Dar cine putea garanta atunci  că vecinii nu o să mai dorească pământurile românești?!

Nu se poate, totuși, exclude nici mâna rușilor: realizarea proiectului antiohian i-ar fi pus în situație de  confruntare cu puternicul aliat austriac din războaiele antiotomane.  Rușii aveau nevoie ca de aer de aliațul militar  habsburgic!

Al doilea proiect dacic — cel  oficial rusesc. 

Desigur, proiectul  Regatului Daciei  nu era un cadou oferit românilor din mărinimie. Semnificația  proiectului rusesc de formare a Regatului Dacia poate fi înțeleasă din descrierea de sinteză a politicii externe a țarismului rus, făcută de către sociologul german, F.Engels: ”…metropola întregii lumi ortodoxe, orașul deja a cărui denumire rusească Constantinopol-Țarigrad servește ca expresie a dominației asupra Orientului și a acelei autorități, cu care este înzestrat stăpânitorul în ochii creștinilor orientali (…) era  o pradă militară de neegalat  în toată Europa. (…).

Însă Țarigradul, în calitate de cea de a treia capitală rusească, de rând cu Moscova și Petersburgul, includea în sine nu numai dominația spirituală asupra lumii creștine răsăritene, devenind o etapă decisivă în instalarea  dominației asupra Europei, ce ar fi însemnat dominația exclusivă asupra Mării Negre, Asiei Mici, peninsulei Balcanice. În acest caz, Marea Neagră se transforma în radă militară rusească, iar dominația asupra peninsulei Balcanice ar fi mutat hotarele Rusiei până la Marea Adriatică”.

Ideea ”Romei a treia” era altfel înțeleasă de conducerea Rusiei, care  înainte de  întemeierea orașului Petersburg de către Petru I, afirma necesitatea intrării Moscovei în succesiunea dominației imperiale mondiale a ”primei” Rome — capitala Imperiului Roman, a celei de a ”doua” Rome — a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin, denumită inițial Noua Romă. Conducerea moscovită, declara de sute de ani : ”Moscva — Tretii Rim i Cetviortomu  ne bâvati!” (”Moscova este Roma a Treia, iar a Patra Romă nu va mai fi!”.

La 1781, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat cu împăratul austriac Iosif al II-lea o convenție interstatală de formare a unei uniuni defensive îndreptate împotriva Imperiului Otoman.

În anul următor, țarina Ecaterina a II-a a expediat lui Iosif II o scrisoare confidențială, în care i-a comunicat intenția de întemeiere a unui stat nou — Regatului Dacia, care va include Moldova, Valahia și nordul Bulgariei.

Rege în Regatul Daciei a fost menit să fie cneazul rus, feld-mareșalul Grigorii Potemkin (amantul ei).

Tot în aceeași scrisoare, Ecaterina i-a împărtășit lui Iosif proiectul recreării Imperiului Grec (al Bizanțului), unde împărat urma să fie fi nepotul Ecaterinei, Constantin.

Principala țintă era ”Proiectul grecesc”, al recreerii Bizanțului, cu capitala la Constantinopol (care urma să fie  cucerit de ruși), Ecaterina II îi rezerva Bulgaria de sud și Macedonia.

Implicată în procesul de cucerire a Imperiului Otoman, Ecaterina II  i-a pus unui nepot de al ei numele Constantin (ca a împăratul roman Constantin cel Mare). Nepotul Constantin a fost crescut de o dădacă-grecoaică  șiera servit un valet grec.

Unii cercetători consideră că anul nașterii ”Proiectului grecesc” a fost 1780, alții — că acest proiect a fost gândit în 1779, autori fiind Ecaterina și cneazul Potemkin.

Planurile Ecaterinei „Imperiul grecesc” și ”Regatul Dacia” reflectau viziunea geopolitică a politicii orientale a Rusiei.

Regatul Daciei, cum scria Ecaterina, trebuia să joace rolul de stat-tampon între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic.

La Viena, deasemenea se lucra la apropierea de Rusia, în vederea alungării definitive a turcilor oprimatori din Europa și a reîmpărțirii teitoriului Europei de Sud-Est.

Contele Mazen  ( cavaler de Malta, care făcea serviciul militar în flota rusă, din 1770 avea gradul de contr-amiral)  a prezentat contelui Kaunitz, cancelar austriac o scrisoare cu șase variante de împărțire a teritoriilor ocupate de turci în Europa, în cazul dacă Turcia va fi biruită de armatele austriece și ruse.

Cacelarul Kaunitz a prezentat  scrisoarea respectivă împărătesei  Maria-Tereza ( pe 17 ianuarie 1772).

Varianta nr.1 a planului lui Mazen de reîmpărțire, includea  prevederea că Austriei îi vor reveni Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la mare, iar partea rămasă a Balcanilor,  Constantinopolul și Dardanelele vor fi ale Rusiei.

În varianta a patra a proiectului său, Mazen propunea ca Rusiei să-i fie date majoritatea teritoriilor din stânga Dunării, litoralul Mării Negre.

Austria ar fi luat Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria, Herțegvina. Moreea ar fi devenit teritoriu pentru crearea unui stat independent sub mâna hertz-herțogului austriac.

În  altă variantă de reîmpărțire, Mazen propunea ca Prusia să fie neutralizată cu obținerea unor teritorii în Polonia, iar Polonia, simultan să fie compensată  cu  teritoriiile  principatelor Dunărene.

Împărăteasa Maria-Tereza nici nu avrut să audă de variantele propuse de Mazen. După decesul împărătesei, noul stăpân, împăratul Iosif II, primise propunerea Ecaterinei despre ”Proiectul grecesc” și ”Proiectul Regatului Daciei”, i-a răspuns  afirmativ, cu precizarea:

”Cât privește crearea noului regat Dacia cu religie de stat grecească (adică ortodoxă — n.n.)  și confirmarea ca împărat al imperiului grecesc pe nepotul dumneavoastră Constantin, doar mersul războiului  va hotărî totul…”.

În schimb, pentru Austria, Iosif dorea: Cetatea Hotinului cu împrejurimile, Valahia Mică (adică Oltenia), Belgradul, Orșova, Vidinul, Dalmația cu teritoriile turcești și cu teritoriile venețiene. Republica Venețiană urma să fie compensată cu insula Creta și niște teritorii din Grecia continentală.

Ecaterina a II -a comandase medalia militară  ”Pentru victoria asupra Imperiului Otoman”. Însă pentru popor și pentru țările străine, războaiele ruso-turce vor fi prezentate ca războaie de eliberare.

”Spasiom bratiev-slavean” (Să salvăm pe frații slavi!”,  ”Daioși crest na sveatoi Sofii” (”Să instalăm crucea pe catedrala de la Constantinopol!)

Scriitorul F.Dostoevski, în secolul al XIX-lea,  avea să scrie: ”Mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul trebuie să fie al nostru!”.

Dacă proiectul renașterii Imperiului Bizantin cu împărat rus și a Regatului Daciei, avândul ca rege pe Gr.Potiomkin erau proiecte pur imperiale ale Rusiei (care aveau formal independența însă de facto erau protectorate rusești), împăratul habsburgic Iosif II și cancelarul său Kaunitz pot fi considerați coautori ai reîmpărțirii geopolitice a Balcanilor, în aceeași măsură ca Ecaterina II.

O întrebare din domeniul relațiilor austro-ruse: de ce ofițerul rus, nobilul erudit, scritor și traducător român, Ioan Cantacuzino, a plecat pe perioada războilui ruso-turc din anii 1787-1791, din Rusia la Viena?

  Oare aflarea contelui I.Cantacuzino la Viena, nu a fost legată de asigurarea implementării  ”Proiectului grecesc” și a ”Proiectului Regatului Dacia”?

  Răspunsul ar putea fi găsit în arhivele Ministerului de Externe al  Rusiei.

CITIȚI ȘI:

 

DOUĂ CONCEPTE GEOPOLITICE eșuate ale RUSIEI privind schimbarea arhitecturii europene în sec. al-XVII-lea: Proiectul grecesc și regatul Daciei

Publicitate

Matrioșka mincinoșilor. MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome și eurasianismul

MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului

Jurnalistul și documentaristul Marian Voicu analizează, în studiul publicat – ”Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”, Humanitas, București, 2018 – miturile propagandistice despre Rusia ca forță mesianică (slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă și A treia Romă), mituri împachetate în staniol ieftin, pe care propanganda putinistă le rostogolește cu o intensitate în continuă creștere.

Marian Voicu prezintă puncte de vedere avizate – istoricii Alain Besançon (unul dintre cei mai proeminenți specialiști în istoria rusă și sovietică) și Marlène Laruelle, deopotrivă cu jurnaliști cunoscuți pe plan internațional –, în contrapondere cu delirul propagandistic al ”istoricilor” și geostrategilor gustați din plin în Kremlinul zilelor noastre: Dughin, Savițki, Panarin, Ilin și Gumiliov. 

Toți aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Moscovei.

Alex Miclovan prezintă în publicația Podul.ro o serie de pasaje sugestive (pag. 312-314) din studiul lui Marian Voicu.

 ”În secolul al XVIII-lea, Rusia era văzută de slavofili ca având misiunea de a salva spiritual lumea. Aceștia credeau, după cum arată Alain Besançon, că Rusia este o civilizație distinctă, care nu se va dezvolta conform modelelor europene și că aparentul ei decalaj față de Vest ascunde, de fapt, un salt peste soluțiile modern ale țărilor occidentale. A apărut apoi eurasianismul, care i-a avut ca ideologi pe Constantin Leontiev și Nikolai Danilevski. Aceștia credeau că Europa își consumase forța vitală, venise deci vremea Rusiei.

Astăzi, în jurul lui Putin sunt citiți Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki și Dughin, afirmă  Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff.

Aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Kremlinului: <Răul a venit întotdeauna din Occident> (Lev Gumiliov); <Credința în liderul care izbește în inamic în loc de a rosti vorbe goale, care conduce, în loc de a vinde străinului> (Ivan Ilin); <Doar poporul rus, călăuzitor de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității> (Igor Panarin); <Eurasianismul nu este doar un concept, este o realitate fizică, geografică> (Piotr Savițki).

E vorba de aceeași <cașă>, spune Alain Besançon – un melanj de istoriozofie, idei împrumutate din fascism și gândire ocultă de început de secol XX. Acesta este mediul intelectual în care domnește Putin, singurele repere stabile fiind ura sa față de Occident și gustul puterii absolute.

”Poporul rus aparține, fără îndoială, popoarelor mesianice”, scrie Dughin. ”Și ca orice popor mesianic, el are o importanță universală, care concurează nu numai cu alte idei naționale, ci și cu alte tipuri de universalism civilizator”.

 Pentru Dughin (foto), interesele strategice ale poporului rus trebuie să aibă orientare antioccidentală, ”fapt ce rezultă din imperativul păstrării identității civilizatoare rusești.

Este absurd să considerăm expansionismul metodic și expresiv al rușilor ca fiind o întâmplare istorică. Acest expansionism este o parte inalienabilă a existenței istorice a poporului rus și e conjugat cu misiunea lui civilizatoare”, scrie el.

În 2011, conform unor studii ale Institutului de Sociologie al Academiei Ruse de Științe, doar 13% din ruși se considerau europeni. Doar 7% susțineau ideea ca Rusia să intre în ”Casa europeană comună” (cu 50% mai puțini decât în urmă cu 10 ani) și o treime împărtășeau viziunea că Rusia este o civilizație eurasiatică unică.

În 2012, într-un discurs rostit în Adunarea Federală a Rusiei, Putin numea Rusia o ”civilizație-stat”, care nu se va contopi niciodată cu lumea din jurul său.

Slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă, A treia Romă sunt versiuni ale aceleași narațiuni despre Imperiul Rus ca forță mesianică, protector al valorilor tradiționale creștine.

 Biserica Ortodoxă Rusă a devenit persuasivă la nivel global, generând un lobby influent, dezvoltând conexiuni cu mari corporații (de exemplu, cu Koch Industries, cea mai mare companie privată din SUA, cu o cifră de afaceri de cca 100 de miliarde USD) și grupări conservatoare americane.

După cum observă Matthew d’Ancona, Dughin a împrumutat din postmodernism ideea că <adevărul este o problemă de convingere, nu există ceea ce se cheamă fapte>. Nu e de mirare că ideologul rus este atât de popular printre americanii alt-right – de la naționaliștii din Casa Albă și Bannon, fostul strateg-șef al lui Trump, până la neonaziști. Cu toții împărtășesc credința că <adevărul este ceea ce faci din el>.

Uniunea Sovietică a hipnotizat Occidentul timp de 74 de ani cu forța sa gigantică, sfârșind prin a se autosugestiona.

 Satele Potemkin au devenit un Hollywood sovietic post-Cernobîl. Radiațiile uciagașe continuă să scape de sub lespedea uriașă de beton de la Pripiat, tot așa cum propaganda national-comunistă a lui Ceaușescu continuă să creeze iluzia unui popor dac care a inventat limba latină.

Puterea sovietică era goală pe dinăuntru. O butaforie putredă din care au supraviețuit, ici-colo, statuile-clonă ale lui Lenin.

Va reuși regimul lui Putin să repopuleze Rusia cu sate Potemkin?”.

Panslavismul și slavofilia vs.ortodoxia română

 

 

 

 

       

 

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

 

Nichifor Crainic – Ortodoxia română ca funcţiune europeană, Ziarul Gândirea, anul XXIII, nr.1, Ianuarie 1944

 

Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-l cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista.

Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană delà sud, împărăţia austro-ungară delà nord-vest şi împărăţia moscovită delà răsărit, — el ar fi fost de
mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. ( … )

Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XIX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională.

Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului.

Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile slavofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate.

Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-l după modul pravoslavnic.
Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. ( … )

Departe de a fi o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. ( … ) Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. ( … )

Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice.
Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc!
Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine.

Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentru că numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei.

Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. În ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ci bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii.

Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabet chirilic.
Aportul nostru e “Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. În cultura religioasă, noi nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii.

Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. ( … )

Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi.
Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentru că, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă.
E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale.

Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate într’o pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic.

Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, in jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată.

Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului.
Saltul mortal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios.

Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor.

Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse.

Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. În comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină.
Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie delà dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice.

Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat.

Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă.

În raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii.
Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor.

De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. ( … )

Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană.

Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei.
Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală delà cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale.

Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi.

Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a aceluiaş imperiu roman.

Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească.

Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. “Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate”, — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului.

Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană.

 

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/7106/1/BCUCLUJ_FP_279479_1944_023_001.pdf

Publicat de mihailandrei blog