CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În anul 800 e.n. francii vorbeau despre DACI

De ce francii vorbeau despre DACI în anul 800, iar istoria oficială ignoră aceste informații și ne învață altceva?

 

Istoria.md: Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, care ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia. Perioada istorică cuprinsă în aceste anale medievale este 741-829.

Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană.

În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor supraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda.

Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard[1] îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică.

După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”.[2]

Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate.[3]

carol cel mare
Foto: Carol cel Mare

 

Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.[4]

Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică.

Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti.[6] Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar.

Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.

 

 

f

Harta care prezinta situatia etnica si militara pe vremea lui Carol cel Mare

 

 

 

crop harta

Puteți observa că pe teritoriul Ungariei de astăzi apare în acea vreme numele DACIA

 

 

 

„DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri.

Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit.

Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.” [7]

Note:

  1. Curtean și cronicar franc al Imperiului Carolingian (775-840). A scris în timpul împăraților Carol cel Mare și Ludovic cel Pios

  2. ”Carolus… per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.” Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790.

  3. Al. Bărcăcilă, ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova, p.22.

  4. Ioseph Schnetz, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940, p.V.

  5. Al. Bărcăcilă, op.cit., p.24.

  6. Bernhard Walter Scholz, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970, p.116.

  7. http://www.thelatinlibrary.com/annalesregnifrancorum.html

 

Bibliografie:

 

  1. Bărcăcilă Al., ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova.

  2. Schnetz Ioseph, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940.

  3. Rosamond McKitterick, History and Memory in the Carolingian World, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.

  4. ScholzBernhard Walter, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970.

  5. http://www.thelatinlibrary.com

Surseistoria.md  şi http://www.cunoastelumea.ro/de-ce-francii-vorbeau-despre-daci-in-anul-800

 

 

06/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Romanitatea panonică. Românii uitaţi de tratate

Fragment de hartă Granita Ungariei cu Transilvania, Liber Chronicorum (1493), autor Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg

 

 

Aspecte documentare ale romanităţii panonice

Revine timid din când în când în actualitate, conjunctural doar, problema românilor uitaţi de tratate, în afara graniţelor acceptate după 1918. Fiindcă, în pofida unor reale preocupări interbelice de a făuri o imagine cuprinzătoare şi reală despre aceste grupuri instrăinate, de fii ai romanităţii, încercările de acest fel au rămas într-un stadiu în care, se pare că nu exită încă un studiu sintetic, edificator, care să confere ştiri reale suficiente şi utile factorului decizional şi nu mai puţin, acea bancă de date necesară continuării studiilor întrerupte brutal, ca „nefolositoare” puterii instalate la noi după 6 martie 1945.

Problema originii şi existenţei romanităţii din Panonia, anterior şi ulterior ocupării ei de triburile ungare, n-a fost o temă netedă, acceptată sau controversată sumar de istoriografie.

O amplă şi de durată dispută s-a purtat până la lămurirea lucrurilor în însăşi istoriografia maghiară, fiindcă de acceptarea sau respingerea „de plano” a unei anteriorităţi româneşti, cu referire tocmai la timpul formării limbii şi a neamului românesc, depindea „trăinicia” eşafodajului teoretic al noncontinuităţii românilor, eşafodaj al cărui structuri şi module se finisau în acel timp.

La baza disputei a stat apelul tot mai constant şi insistent al diferitelor istoriografii la ştirile furnizate de opera viu disputată, dar cu unele limite anacronice, ce e drept, a echivoului.

Anonimus, personificat de unii într-o vreme, în acel P(etrus) dictus magister, posibil de identificat, la rândul lui, în una şi aceeaşi persoană cu Petrus Magister, fost student al Universităţii parisiene între 1173-1192, ipotetic şi el, notar al regelui Bela al III -lea, în timpul deci al renumitului cancelar de curte Katapán.

Căci, rezumând la maximum obiectul disputei, ştirile transmise de Antonimus, coincideau de minune în privinţa istoriei ungurilor, fiind astfel apreciat drept un excelent istoric pragmatic şi neîntrecut geograf, dar, culmea, era socotit un biet poet iscoditor de poveşti şi răspânditor de date mincinoase şi anacronice când era vorba de a fi reflectat pe români, în special pe cei din Ardeal (Drăganu, 1933).

Întâmplarea face însă ca, organizând cruciada a II-a spre Locurile Sfinte, Ludovic al VII -lea, regele Franţei, să-şi ataşeze suitei expediţionare şi pe un Odo de Deagilo, iscoditor scrib şi analist de curte, care, înspirându-se din cronica „Gesta Hungarorum”, a lăsat posterităţii în descrierile sale, între altele, o versiune populară – în consens probabil cu cel care i-a furnizat ştirea – a existenţei, în Panonia, prin locurile prin care trecea expediţia, a păşunilor lui Julius Caesar (… pabula Julii Caesaris extitere…), în fond a mult disputatei afirmaţii despre cunoscutele „Pascus Romanorum”, păşunile romanilor, redate cert de Anonimus, când vorbeşte despre locuitorii Panoniei la venirea ungurilor, sub forma aflată în circulaţie de „… Slavi, Bulgari et Blachii ac pastores Romanorum” (slavi, bulgari şi valachi, adică păstori ai românilor) (Subl. n.s.).

Este incredibil ce concentrare de condeie ştiinţifice a avut loc pentru a combate afirmaţia cronicarului anonim la multe sute de ani după trecerea lui în controversata-i eternitate.

Se încerca desfiinţarea, sau anularea textului însuşi incriminat, redat mai sus în expresia citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare nu „slavi, bulgari şi valahi şi păstori ai românilor”, ci „slavi, bulgari şi valahi, adică păstori ai românilor”.

Se vădea deci, cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile „şi” şi „deci” (et) au putut avea o contribuţie hotărâtoare la interpretarea textului ce afirma sau nega prezenţa, de altfel recunoscută şi de istoricul Melich, a romanităţii existente, deci reale, în Panonia în timpul aşezării ungurilor aici, aşa cum cronicile ulterioare confirmă la rândul lor.

Amintind de eminentul istoric Melich, nu putem subestima faptul cum o banală interogaţie logică de altfel a acestuia ocazionează istoriografiei, în mod indirect, o afirmaţie:

„Cum s-a născut – întreabă el – credinţa că ungurii au cucerit Panonia de la români şi că pe timpul cuceririi locuiau în Panonia păstorii românilor”, (după Kezai şi Cronicom Pictum) în timpul lui Attila?

Atari supoziţii nu vor rămâne însă mult neverificate şi sub imperiul semnului întrebării. Alföldi András, savant de prestigiu, îşi va lega, la puţin timp, numele de cercetările de la Fenek Puszta, doveditoare certe a unei existenţe reale şi de durată a romanităţii culturale aici, până în secolul al VI-lea d. Hr.

Fenomenul nu se constituie ca un fapt izolat, fiindcă şi un Ernst Schwartz, dar şi alţii, evaluând monumentele din Bavaria şi toponimia din epoca romană, fac dovada existenţei acolo, a unui popor care a vorbit o limbă neolatină, romană adică, prin secolele VIII-IX, în Bavaria, Salzburg, Austria de Sus şi chiar în jurul Vienei. (Die althoedeutsch…), populând cu latini acele aşezări numite „Walchen” sau „Vici Romanistici”.

Cu privire la vechimea elementelor romanice în Câmpia Panoniei, la fel de discutată de-a lungul timpului între istoriografi, adevărul este că se dispune de texte credibile şi greu de contestat dacă  e vorba de un dialog onest şi nepărtinitor. Se va apela la aceeaşi sursă a Anonimului.

a) „Et mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie…” (aproape ca în româneşte), romanii, adică, au venit în Panonia după moarta lui Attila.

b) „…Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores romanorum…” Textul e mai lung, amintind de zece duci sau conducători, dar pentru moment reţinem doar că locuitorii panoni care locuiau atunci Panonia toţi erau păstorii romanilor.

Descoperirile monetare şi arheologice ce au avut loc apoi s-au bucurat de respectul şi de concluziile ştiinţifice realiste tot timpul în această zonă. Cele romane sunt, fără nici o rezervă, deosebit de concludente.

Împotriva euforiei apologeţilor röslerieni, în general, ai noncontinuităţii romanice în Panonia şi Dacia, un alt savant, J. Jung, trage linie de egalitate în redactarea situaţiei create în momentul ajungerii fiilor Romei de aici sub stăpânire germanică.

De altfel, în atare condiţii precare sub aspect documentar ca cele din aceste veacuri întunecate, nu numai pentru istoria românilor, logica istorică onestă, întemeiată pe argumente credibile, are de jucat un rol covârşitor.

Istoricului de bună credinţă îi vin adesea în ajutor texte nebănuite, ascunse sau foarte greu accesibile. Astfel, un Hieronimus, un Salvianus sau Priscus Rhetor, istorici din vasta galerie bizantină, benefică pentru trecutul acestor veacuri, ating în opera lor şi zonele de confluenţă culturală carpato-danubiană, istoricului revenindu-i deloc râvnita-i misiune de justă interpretare a strărilor de fapt astfel date.

Semnificativă pentru situaţia romanităţii din Panonia este povestioara cu valoare de document rămasă de la Priscus Rhetor, acest eminent istoriograf al veacului al V-lea, trac de origine, după cum îl trădează numele.

În anul 449, împreună cu înaltul demnitar din Bizanţ Marinus, Priscus a făcut parte din ambasada trimisă de casa imperială bizantină la Attila. Importanţa lui Priscus Rethor pentru  cunoaşterea trecutului romanităţii orientale constă tocmai în înregistrarea şi descrierea realităţilor găsite la curtea lui Attila.

La această fastuoasă curte, Priscus se cunoaşte cu romanul Rusticus, vreun fost latifundiar al timpului, după cum îl arată numele, care, ajuns prizonier, a reuşit să devină folositor şi iubit acolo. Fostul cetăţean roman (Rusticus) îi povesti lui Priscus că în noua sa ţară (Hunia) nu există şicană (administrativă) şi fiscală, motiv pentru care nu s-ar mai întoarce acasă.

Se învederează astfel situaţia deloc precară a popoarelor zise subjugate de huni, apoi de către unguri, că ambele neamuri de luptători preferau materializarea ideii practicianiste conform căreia pământul fără oameni care să-l cultive este avere săracă.

Există, ce e drept, şi izvoare care acreditează ideea că populaţia romanică la venirea ungurilor în Panonia s-ar fi risipit în nordul boemic sau în sudul balcanic, dar, tot potrivit logicii istorice, oricâţi romani s-ar fi retras din faţa ungurilor au rămas totuşi destui fii ai Romei pentru a putea fi invidiaţi că utilizează acele „…de bonnis Hungariae…” (Fejerpataki, 14), adică „…Şi pe drept se spunea că Ţara Panoniei este păşunea romanilor…”.

Un D. Pais, credibil prin tot ce a scris, într-o lucrare despre acţiunea ungurilor, redată în spiritul lui Anonimus, publicată în 1926, arată că „Luând în considerare momentele cunoscute ale naşterii şi răspândirii poporului valah, nu credem cu neputinţă să nu fi trăit într-adevăr în timpul cuceririi ţării în fosta Panonie romană (subl. în text) sau în ţinutul de dincolo de Dunăre ceva populaţie de păstori valahi, care vorbesc într-o limbă romană, adică la origine latină”.

Aşezându-se mai întâi în Panonia, ungurii încep cu timpul procesul de feudalizare, context în care este normal ca, primele menţiuni documentare, generate de acest proces de donaţii imobiliare, să fie acolo de unde apar şi primele menţiuni de nume româneşti.

Revenind la izvoarele care menţionează, implicit şi explicit urme ale romanităţii în Panonia, arătăm că în anul 1915, când apărea la Budapesta al doilea volum al unei atractive şi seducătoare lucrări a ingeniosului istoric Al Takáts (în traducere, „Schiţe din vremea turcilor”), nimeni nu bănuia atunci forţa interpretativă de care acesta avea să dea dovadă, răstălmăcind, ceea ce nu se făcuse încă, evidenţa unor termeni al căror înţeles fusese demult şi definitiv fixat in analele lingvisticii istorice.

Pentru a reda extensiunile posibile ale unei anumite ingeniozităţi de natură istorică, transcriem aici un citat mai cuprinzător, care nu necesită nici un comentariu marginal.

„Dacă răsfoim cartea noastră de legi adeseori ne întâlnim cu expresiile Census Valachorum si vigesi ma ovium. Traducătorii (lor), redau (pe) census Valachorum totdeauna cu Oláhadó (darea românilor). Dar această traducere – susţine autorul – este greşită (sic) (şi aici vine în sprijinul romanităţii panonice) pentru că, – continuă Takáts – dacă ar fi adevărat că cuvântul Vlah înseamnă Oláh (= Român), atunci ajungem la rezultatul ciudat, că în întreagă Ungaria Nordică până în Boemia, apoi în ţinutul de dincolo de Dunăre (Dunántul) (în) comitatele Sopron, Vas, Veszprem etc. au locuit români (Subl. ns. I.R.).

Urmează apoi (regretabil pentru prestigiul lucrării), o sentinţă pur sentimentală, aşa adică precum ar fi fost de dorit să se fi întâmplat.

Continuă  Takáts: “Şi deoarece putem afirma cu sufletul liniştit (Oare?) că acest lucru nu este adevărat trebuie să admitem (culmea) că cuvântul Valachus n-a însemnat numai voláh sau Oláh (Român), ci şi păstor”.

Dar potrivit elementarei etici ştiinţifice, cine combate acela este obligat a produce contraargumentele pe care se sprijină. Or, acest lucru, în cazul acesta, nu se întâmplă.

Destul că intervenţia takátsiană, aşa absurdă cum a fost, putea fi utilizată la construcţia teoriei originii romanităţii actuale din Ungaria, adică a posibilei veniri a românilor de acolo prin infiltrare de prin munţii Bihorului, aserţiune pe care am citit-o recent într-unul din articolele publicate despre românii din Ungaria.

Era declaraţia unuia din conducătorii actuali ai românilor de acolo şi a fost motivul pentru care am socotit necesară această succintă schiţă, cunoscând ca aspectele documentare ale romanităţii panonice nu se epuizează cu cele redate aici, dar că problema trebuie cu mai multă seriozitate cercetată, şi redată interpretativ cu toată obiectivitatea.

Nu putem încheia în spiritul obiectivităţii în care am căutat să desfăşurăm interpretarea unor atari adevăruri nu tocmai atât de dure pe cât de neobişnuite şi mai ales neafirmate, sau afirmate timid, fără a arăta că am dat curs şi principiului „audiatur et altera pars”, atât de important în stabilirea unui echilibru al tuturor lucrurilor şi mai ales în cercetarea istorică.

Cum arătam la început, n-au lipsit nici oponenţii unor atari desfăşurări, între ei Kniezsa István, printre alţii, sub titlul „Pseudorumánen in Panonien und (…) din 1935-36, care combate fără a putea nimici însă aceste statornice argumente, alăturându-i-se în diferite articole şi emninenţii specialişti în romanistică L. Tamás (L. Treml) şi L. Gádi, ambii cu rezultate nelipsite de importanţă, dar insuficient de concludente în comparaţie cu adevărul palpabil şi concret pus în evidenţă de lucrările şi ele elaborate de autori, în general, străini, pe care se întemeiază această scurtă sinteză.

                                         

Sursa:

http://www.dacoromania-alba.ro/ prof. dr. Ioan RANCA

 

 

15/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO: STABILIREA ORIGINII ETNICE A UNGURILOR,SECUILOR SI CEANGAILOR PE BAZA UNOR STUDII GENETICE

Cercetarea privind  originea ungurilor,secuilor si ceangăilor  pe baza unor teste ADN ,a fost făcută de oameni de știinta din Ungaria,Italia,Germania ,Bulgaria și  de specialiști in genetica din America.

Studiul se referă și la originile românilor,ale populațiilor balcanice și ale celor din sudul Ucrainei de azi.

 

 Cititi si : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/12/06/video-studii-genetice-despre-originea-ungurilor-bazate-pe-teste-adn/

 

12/10/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: