CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istorie însângerată. Exterminarea de către KGB a artizanilor Marii Uniri din Basarabia în NOAPTEA DEMNITARILOR – 5-6 mai 1950

 

 

 

 

 

 

Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Pan Halippa si Gheorghe Bratianu

 

MARTIRII BASARABIEI și BUCOVINEI. 

 

Se împlinesc astăzi, 5 mai, 68 de ani de la un eveniment tragic al istoriei noastre, așa-numita „noapte a demnitarilor”, când liderii comuniști și instrumentele lor docile au hotărât ca miniștri și demnitari importanți ai perioadei 1918-1945 – între ei și academicieni – să fie arestați și ulterior condamnați ca vinovați pentru activitatea politică desfășurată de-a lungul timpului.

Printre ei se regăsesc doctorul Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, Pantelimon Halippa, artizan al Marii Uniri, istoricii Gheorghe Brătianu și Ion Nistor sau Alexandru Lapedatu, fost președinte al Senatului, ministru al Cultelor și Artelor și președinte al Academiei Române și omul care a transportat Tezaurul României la Moscova, ucis în temniță după doar trei luni.Această operațiune făcea parte, evident, dintr-un plan întocmit la Moscova și „oferit” cu mărinimie statelor-satelit controlate de URSS prin ocupația militară pe care aceștia au exercitat-o în tot răsăritul Europei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Era o rețetă brevetată de către bolșevici, care, în primele două decenii ale perioadei interbelice, au lichidat fizic vechea elită, înlocuind-o cu personaje controversate care aveau o mare calitate – aceea a docilității fără limite față de partid și liderul său.Noii lideri de la București au acceptat și îmbrățișat fără rezerve toate „inovațiile” propuse de „marele prieten” al României, Iosif Vissarionovici Stalin, iar memoria arhivelor păstrează și astăzi listele întocmite de lucrătorii din aparatul represiv al Ministerului de Interne, cu numele, funcția și vinovăția celor care trebuiau arestați.

Inițial, pe această listă au fost trecute aproape 100 de persoane, dar, la momentul efectuării operațiunii propriu-zise, numai 69 de persoane au putut fi identificate și arestate de către cei însărcinați cu executarea acestei operațiuni.Odată întocmită această listă a „dușmanilor” poporului și ai partidului, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, s-a trecut la punerea în practică a operațiunii.

Într-o notă care se dorea a fi un bilanț al întregii acțiuni, cei care au executat ordinele își informau șefii că, în vederea arestării persoanelor vizate, s-au alcătuit 38 de echipe, fiecare având șase persoane în com­ponența sa. Membrii echipelor proveneau de la Școala Direcției Generale a Securității Poporului (115 persoane), de la Direcția Securității Capitalei – 40 de angajați și alți 63 de angajați de la Direcția a IV-a a contra­informațiilor militare. Opera­țiu­nea a fost de­clanșată la miezul nopții. Echipele aveau informații detaliate privind adresele și persoanele care urmau să fie arestate.

Acestea au descins, înarmate cu mandate de percheziție și de arestare și protejate de întuneric, la domiciliile suspecților. Ajunși la diverse ore ale nopții, ofițerii și agenții de securitate au bătut la ușile persoanelor vizate, le-au arestat și percheziționat locu­ințele, în căutarea de materiale suspecte care să-i incrimineze ca „dușmani” ai noului regim și ai lumii care tocmai se năștea pe suferința întregului popor.

Și aceasta, cu prețul exterminării elitei vechiului regim.Lista dușmanilor poporuluiRețeta pe care comuniștii români o primiseră de la Moscova și o respectau cu sfințenie nu era una neapărat nouă, dintotdeauna în vreme de mari prefaceri, când sunt lipsuri și nevoi, pentru a se mai elibera din tensiunile sociale, se apela la căutarea dușmanilor din interior, a țapilor ispășitori.

Așa se face că în acea nefastă noapte, persoane cu o contribuție remarcabilă la făurirea istoriei naționale, și ne referim aici la cei care au înfăptuit Marea Unire din 1918, au fost încarcerați, cei mai mulți dintre ei plătind cu viața imaginarele vinovății formulate de sistemul represiv comunist.De departe se remarcă figura tragică a doctorului Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldo­venești, artizan și personaj important al unirii Basarabiei cu România în 27 martie 1918, ministru și deputat al României Mari.

În noaptea arestării, transportat într-o dubă care îi ducea spre închisoarea de la Sighet, a făcut congestie cerebrală și a murit, în ziua de 6 mai, la Turda.O altă personalitate aflată pe listă, dar care a avut șansa supra­viețuirii, a fost liderul basarabean și, în același timp, artizan al unirii Basarabiei cu patria-mamă, Pantelimon Halippa.

El a fost dus la Sighet, unde a stat doi ani, apoi a fost predat NKVD-ului, care l-a dus la Chișinău, l-a judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia, după care a fost mutat la închisoarea Aiud, de unde a fost eliberat în cele din urmă în 1957.Și Ion Pelivan, o altă figură importantă a procesului unirii Basarabiei cu România, a făcut parte din acest lot arestat în noaptea de 5 spre 6 mai, el găsindu-și sfârșitul în același penitenciar patru ani mai târziu.

Alături de aceste trei nume mari ale generației de la 1918 care a realizat unirea Basarabiei s-a mai aflat și Ion Nistor, istoric și membru al Academiei Române, dar și o personalitate de seamă a aceleiași generații care s-a remarcat ca unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918. Alături de Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, a organizat și pregătit lucrările Congresului General al românilor bucovineni și ale Adunării care a decretat unirea Bucovinei. Nistor a fost cel care a redactat și citit în fața delegaților actul cu declarația de unire.

Acesta a supraviețuit experienței carcerale. A fost eliberat în anul 1955, după cinci ani de temniță grea.Abuzuri și crimeUn destin tragic l-a avut și o mare personalitate a istoriografiei românești, istoricul Gheorghe I. Brătianu, un om care a luptat și a fost rănit pe frontul Primului Război Mondial, care și-a adus pe această cale jertfa sa pentru edificarea Marii Uniri. Marele istoric, arestat în acea noapte de 5 spre 6 mai, și-a găsit sfârșitul trei ani mai târziu în peniteniciarul de la Sighet.Citiți Gheorghe I. Brătianu, martir pentru Basarabia şi Bucovina, ucis de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

De altfel, pe lista celor decedați la Sighet se mai află și alte nume marcante ale vechii elite interbelice, precum Constantin Brătianu și Constantin Argetoianu.Noaptea demnitarilor rămâne în istorie ca un episod trist și tragic în același timp. A fost unul dintre multele capitole pline de abuzuri și crime comise de regimul comunist.

De consemnat este faptul că, din păcate, personalități ale istoriei noastre, oameni cu o remarcabilă contribuție la edificarea Marii Uniri, a României Mari, și-au găsit sfârșitul sau au suportat povara și umilința închisorilor regimului comunist. (Alți Martiri ai Unirii au fost arestați de NKVD direct din Basarabia, încă de la prima ocupație, din 1940, apoi deportați și uciși în Siberia sau stepele Kazahstanului.

Practic, nici un român din Sfatul Țării nu a scăpat de pe lista neagră a KGB-ului – n.n.)Acum, în anul Centenarului, se cuvine să ne oprim o clipă din zbuciumul activităților noastre cotidiene și să facem o cuvenită reverență în fața memoriei înaintașilor noștri care au făcut Marea Unire și care au fost „răsplătiți” cu suferință și temniță pentru ceea ce au făcut pentru țara lor.

Prof. Dr. Dorin Stănescu / Ziarul LuminaNOAPTEA DEMNITARILOR 5/6 MAI 1950EXTERMINAREA ELITEI ROMÂNEȘTI“Noaptea demnitarilor” este un termen folosit în istoriografia română pentru a desemna un val de arestări care au avut loc în noaptea de 5/6 Mai 1950. Regimul comunist a arestat în cadrul acestei operațiuni concertate un lot de foști înalți demnitari români, printre care prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni și preoți.

Majoritatea din ei erau făuritorii României Mari.Deși fuseseră vizate inițial 84 de persoane, autoritățile au putut identifica la domiciliu sau alte locuri 74 de persoane, din care au fost arestate la acea dată 69 de persoane.

Demnitarii au fost transportați la închisoarea Sighet astfel: 65 de persoane în dube din București și 3 persoane (Ion Gigurtu, Sever Bocu și Aurel Vlad) separat, din alte localități. O persoană, este vorba despre Dimitrie Nistor, a rămas întemnițată la București. Vă amintesc că ulterior la închisoarea Sighet din Sighetu Marmației, România, au fost adunate în total peste 200 de personalități marcante ale apocii care au făcut parte din elita românească, dar totul a început de la Noaptea Demnitarilor…

Puternic marcaţi de şocul arestării nocturne şi de incertitudinea privind soarta lor în continuare, îmbarcaţi în dubele din curtea Ministerului de Interne, foştii demnitari vor porni pe drumul Sighetului.

Iată cum s-a făcut repartizarea lor în cele patru dube:

1. Duba Nr. 16964 (14 persoane)Alexandru Tătărescu, Ștefan Tătărescu, Emanoil Tătărescu, Constantin Argetoianu, Virgil Potârcă, Valeriu Pop, Alexandru Lapedatu, Ion Răşcanu, Ion Savin, Filip August, Victor Gomoiu, Constantin Ilașievici, Gheorghe Taşcă, Ion Cristu.

2. Duba Nr. 16968 (16 persoane) Constantin (Dinu) Brătianu, Constantin (Bebe) Brătianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Pantelimon Halippa, Petre Bejan, Gheorghe Vântu, Ion Manolescu-Strunga, Ion Mihai Racoviţă, Dumitru Alimănişteanu, Radu Portocală, Constantin Giurescu, Tancred Constantinescu, Nicolae Samsonovici, Napoleon Creţu, Alexandru Popescu-Necşeşti.

3. Duba Nr. 16971 (17 persoane)Ion Nistor, Voicu Nițescu, Ion Pelivan, Constantin Zamfirescu, Vasile Sasu, Victor Bădulescu, Nicolae Marinescu, Albert Popovici-Taşcă, Dan Sever, Florian Ștefănescu-Goangă, Nicolae Sibiceanu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Victor Papacostea, Zamfir Brătescu, Titus Popovici, Henri Cihoski, Gheorghe Leon.

4. Duba Nr. 16986 (18 persoane)Daniel Ciugureanu, Constantin Angelescu, Ermil Gheorghiu, Mihai Priboianu, Grigore Dumitrescu, Nicolae Budurescu, Mihai Măgureanu, Nicolae Zigre, Alexandru Glatz, Dumitru Munteanu-Râmnic, Sebastian Bornemisa, Dumitru Teodorescu, Dumitru Caracostea, Gheorghe Strat, Ion Perieţeanu, Gheorghe Vasiliu, Achile Diculescu, Gheorghe Cipăianu.Unul dintre cei neidentificați de către securitatea comunistă română (lista celor 84) a fost secretarul Sfatului Țării – Ion Buzdugan, cel care a semnat Actul Unirii în calitate de secretar. Ion Buzdugan a anticipat arestarea, s-a deghizat într-un om al străzii și a trăit clandestin cel puțin vreo 5 ani. 

Și basarabeanul Anton Crihan, deputat în Sfatul Țării, a fost inclus pe lista celor 84, dar a putut evita arestarea, ascunzându-se.La închisoarea Sighet erau rezervate 84 de celule pentru viitorii deținuți. Lui Daniel Ciugureanu i s-a atribuit celula Nr. 82. Însă, Daniel Ciugureanu nu a ajuns viu la închisoare. A murit pe drum.

După mărturiile istoricului Constantin Giurescu, arestat în aceeași noapte, Ciugureanu a murit la 6 Mai 1950, lângă Turda. O moarte foarte suspectă. Corpul lui neînsuflețit a fost adus la închisoarea Sighet.

 Totuşi, potrivit evidenței securității, Daniel Ciugureanu ar fi murit în închisoarea Sighet la 19 mai 1950. Nu se cunoaște unde a fost îngropat.De menționat că la închisoarea Sighet au fost aduși mai târziu: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Cardinalul Iuliu Hossu, Mihai Manoilescu, alții.Trăiască în memoria noastră colectivă Martirii Neamului Român!

PS: Aceste crime au fost săvârșite de către ruşii sovietici! Au participat și cozile noastre de topor, dar ordinele veneau de la Moscova!

Să mă ierte Martirii pe care nu i-am menționat… Sunt prea mulți, prea mulți…

05/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

18 februarie 1918: La Chişinău a fost  inaugurată Universitatea Populară, un un focar al vieţii spirituale românești, care a contribuit enorm la ridicarea culturii poporului şi întărirea dragostei sale de Ţară şi de Neam.

Universitatea Populară din Chişinău: 1918-1940

  

Universitatea Populară, a fost  inaugurată la 18 februarie 1918, la Chişinău, din iniţiativa unui grup de intelectuali basarabeni: Pan Halippa, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Nicolae Alexandri etc, cu puţin timp înaintea Unirii.  

Grupul de iniţiativă în frunte cu Pan Halippa a fost format în cadrul redacţiei Cuvânt Moldovenesc. Tot acolo fondatorii şi-au ţinut primele şedinţe de lucru. Sediul instituţiei a fost în renumita Casă Eparhială.

Cu ocazia inaugurării, preşedintele Universităţii Pan Halippa menţiona: „Universitatea Populară din Chişinău va fi o instituţie culturală pentru redeşteptarea şi luminarea minţii norodului…”

Universitatea urmărea cele mai nobile scopuri: promovarea valorilor culturale româneşti şi a cunoştinţelor din diferite domenii ale ştiinţei în rândurile populaţiei basarabene, care pe parcursul îndelungatei perioade de dominaţie ţaristă a fost văduvită de istoria şi cultura naţională.

A devenit chiar din momentul deschiderii un adevărat centru de propagandă culturală, a contribuit enorm, pe parcursul celor 22 de ani, perioadă cât Basarabia a fost în componenţa României Mari, la ridicarea culturii poporului şi întărirea dragostei de Ţară şi de Neam.

La crearea acestei instituţii a contribuit nemijlocit marele cărturar Onisifor Ghibu, dânduşi foarte bine seama că la acel moment Basarabia avea stringentă nevoie de un asemenea aşezământ cultural.

Documentele timpului menţionează faptul că la înfiinţarea Universităţii Populare din Chişinău, alături de basarabeni, şi-au adus contribuţia şi reprezentanţi de vază ai altor provincii româneşti, ai Ardealului, ai Bucovinei şi ai Regatului: Onisifor Ghibu, Gheorghe Murgoci, Romulus Cioflec, Teodor Porucic, Gheorghe Tofan, Ion Nistor etc.

Onisifor Ghibu şi-a adus contribuţia şi la fondarea bibliotecii Universităţii Populare din Chişinău. Către sfârşitul anului 1921 biblioteca avea deja 14470 de cărţi, dintre care 10870 volume în limba română, 3000 în limba rusă, 300 în franceză şi 300 în germană.

De serviciile ei beneficiau fără nici o restricţie cele mai largi pături ale populaţiei.

La completarea fondurilor bibliotecii au acordat un mare sprijin centrele ştiinţifice şi culturale din Ţară, în special Universitatea din Iaşi şi Academia Română.

Principala formă de activitate a Universităţii era organizarea de cursuri pentru masele largi. Pentru ţinerea lor erau invitaţi cunoscuţi oameni de ştiinţă şi cultură din România: Ştefan Ciobanu, Sergiu Cujbă, Vasile Harea, Iustin Frăţiman, Leon Boga, Ion Nistor, Titus Hotnog, Romulus Cioflec, Constantin Simionescu, Scarlat Panaitescu ş.a.

Subiectele erau destul de variate: istorie, limbă, literatură, economie, teologie, drept, medicină, ştiinţe ale naturii etc. Pentru o mai bună comoditate ascultătorii erau împărţiţi în grupe ce activau în cadrul a trei secţii:

1) secţia literatură, menirea căreia era popularizarea culturii naţionale, a istoriei, limbii şi literaturii române;

2) secţia juridică, care-şi propunea drept scop popularizarea legislaţiei;

3) secţia de ştiinţe şi medicină, chemată să răspândească cunoştinţele despre natură şi ocrotirea sănătăţii. În primul an de activitate (1918) numărul ascultătorilor a fost atât de mare, încât a apărut necesitatea de a închiria noi spaţii pentru lecţii, precum şi a prelungi perioada de studii. În localul Universităţii, în fiecare duminică şi în zile de sărbătoare, se organizau diferite matinee şi şezători, interesul pentru care era la fel de mare ca şi pentru renumitele cursuri: Însemnătatea culturii naţionale, Poetul-martir Alexei Mateevici, Scriitorii basarabeni de astăzi, În memoria celor trei bărbaţi ai neamului: A. Mateevici, S. Murafa, A. Hodorogea, Din trecutul Basarabiei, Din istoria oraşului Chişinău, România pitorească ş. a.

Universitatea a editat şi o revistă a sa Anuarul Universităţii Populare din Chişinău, care apărea sub îngrijirea lui I. Negrescu. Avea şi o formaţie corală condusă, o anumită perioadă de timp, de cunoscutul compozitor şi om de cultură Alexandru Cristea.

Universitatea Populară din Chişinău, la fel ca şi alte aşezăminte de cultură, a fost un focar de primă importanţă al vieţii spirituale în Basarabia interbelică. A contribuit nespus la luminarea maselor largi, la trezirea şi educarea oamenilor în spiritul dragostei faţă de Neam şi Patrie.

Mulţi dintre studenții ei şi-au continuat studiile în adevăratele universităţi de stat, devenind nu numai buni specialişti, dar şi patrioţi de excepţie.

Universitatea Populară de la Chișinău și-a încetat activitatea după 28 iunie 1940, data la care a început invadarea Basarabiei de către trupele sovietice.

 

 

 

 

29/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mari personalităţi basarabene în luptă pentru apărarea drepturilor istorice ale poporului român în Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Image result for harta romaniei 1940

 

România după August 1944 – „Sine ira et studio”

 

Ca urmare a ofensivei Armatei Roșii din iarna 1943-1944, trupele sovietice comandate de generalii I.S. Konev, R.I. Malinovski și F.G. Tolbuhin au reușit, în primăvara anului 1944, să împingă forțele Axei spre Nistru și, ulterior, spre Prut, punând în evidență perspectiva inexorabilă a reinstaurării regimului sovietic de ocupație în Basarabia și Nordul Bucovinei.

La 30 martie 1944, trupele sovietice intrau deja în Cernăuți, iar până la mijlocul lunii aprilie ocupau peste 100 de localități din Basarabia, inclusiv județele Soroca, Bălți și parțial județele Orhei și Chișinău .

Sperându-se, încă în , „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, în martie 1944 s-a încercat realizarea unei ample acțiuni, prin trimiterea în străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase, Alexandru V. Boldur, Vasile Harea, Valer Ciobanu, Th. Holban, G. Bezviconi, P. Smochină și Șt. Bulat.

Într-o notă de serviciu întocmită în acest scop la Ministerul Afacerilor Străine se preciza că, în cazul lui I. Pelivan, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, dr. P. Cazacu, Vl. Cristi și Anton Crihan, care au fost „devotați făuritori ai unirii în 1918, pe lângă problema unei activități în străinătate pentru Basarabia, trebuie avută în vedere necesitatea ca, în eventualitatea unei înfrângeri a forțelor noastre, ei să nu se găsească în țară, unde mâna rusească i-ar putea ajunge”.

Din cauza precipitării evenimentelor, acțiunea diplomatică proiectată n-a mai putut fi înfăptuită,   la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice intrând în zona de nord-est a României.

În ziua de 2 aprilie 1944, în condițiile în care trupele Armatei Roșii se aflau deja pe teritoriul național al României, ministrul de Externe al U.R.S.S., V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic a declarat că „Armata Roșie, în urma victorioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează frontiera de stat între Uniunea Sovietică și România”.

Acest fapt, preciza în continuare V.M. Molotov, constituie „primul pas spre restabilirea completă a frontierei de stat sovietice, stabilită cu România prin tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid, prin atacul ei neprovocat din 1941, în alianță cu Germania hitleristă”.

Totodată, guvernul sovietic declara că el „nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea socială din România.

Înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul românesc e cauzată numai de necesități militare și de continuarea rezistenței trupelor inamice”.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, U.R.S.S. a prezentat în mod public guvernului de la București condițiile încheierii unui armistițiu, care s-au dovedit a fi pur propagandistice și liniștitoare, formulate pentru a nu stârni reacții nedorite în România și bănuieli în rândurile partenerilor din coaliția Națiunilor Unite:

– ruperea alianței cu Germania și lupta alături de trupele aliate (inclusiv sovietice) contra hitleriștilor, pentru restabilirea independenței și suveranității României;

– reglementarea problemelor de frontieră, a despăgubirilor și a situației prizonierilor de război;

– libera deplasare a trupelor aliate pe teritoriul României în scopul continuării războiului împotriva Germaniei și a ultimilor ei aliați;

– acordul Uniunii Sovietice pentru anularea Dictatului de la Viena și sprijinirea României pentru eliberarea nordului Transilvaniei. (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău.)

 

Poza 2, Pantelimon Halippa, preşedinte a Sfatului Ţării, Republica Democratica MoldoveneascăPoza 3, Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat şi de Vice-Preşedintele Sfatului Ţării - Pan Halippa

Pantelimon Halippa         Actul Unirii

 

„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre”.

Pantelimon Halippa – În apărarea dreptului istoric privind Basarabia şi Nordul Bucovinei

 

 

Ocuparea ţării de către Armata Roşie, în anul 1944, şi înţelegerea dintre anglo‑americani şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud‑Est au fost factorii decisivi care au marcat intrarea României în zona de dominaţie a U.R.S.S. şi instaurarea – prin voinţa Moscovei – a regimului comunist.

Articolul 4 al Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prevedea restabilirea frontierei de stat între U.R.S.S.
şi România, conform „acordului” sovieto‑român din 28 iunie 1940.

Formularea era improprie, deoarece cedarea sau, mai precis, evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provincii istorice şi etnice româneşti, s‑a făcut sub imperiul forţei, în urma a două note ultimative, fără a se ţine cont de dreptul la autodeterminare al popoarelor.

Articolul 5 al Convenţiei prevedea că toţi cetăţenii care au rămas pe teritoriul Basarabiei după 28 iunie 1940 şi în decursul celor trei zile de ocupare a Basarabiei de trupele sovietice, sunt obligaţi să se reîntoarcă în U.R.S.S., dat fiind că deveniseră cetăţeni sovietici, conform unui decret sovietic apărut la 8 martie 1941.

Sovieticii considerau că toţi aceşti locuitori, basarabeni, bucovineni, rămaşi în decursul celor trei zile, optaseră pentru cetăţenia sovietică.

Mai mult, sovieticii afirmau că toţi locuitorii rămaşi în Basarabia şi Bucovina, care în timpul războiului reveniseră în România în mod ilegal, spuneau ei, erau obligaţi să se repatrieze în U.R.S.S., fiind consideraţi cetăţeni sovietici, pe baza decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care le conferea ireductibil şi definitiv cetăţenia sovietică.

Plecarea lor în România în timpul războiului era deci considerată ca un act sancţionabil penal şi ilegal, din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale.

Pentru aplicarea Convenţiei s‑a format Comisia Aliată Sovietică de Control, cu sediul la Bucureşti, care era dominată de reprezentanţii sovietici, în timp ce reprezentanţii Marii Britanii şi ai S.U.A. aveau doar un rol figurativ.

Autorităţile sovietice au început să ridice din provincie pe toţi basarabenii şi bucovinenii,cerându‑le să facă declaraţii de reîntoarcere în U.R.S.S., indiferent dacă au fost funcţionari din vechiul Regat care nu au avut timp să se reîntoarcă în România după 1940, sau că erau căsătoriţi cu cetăţeni români.

Această situaţie dramatică era semnalată de Pantelimon Halippa, într‑un memoriu adresat la începutul anului 1945 trimisului special al Guvernului S.U.A., M. Etherige, în care se arăta că, în conformitate cu principiile de drept internaţional, „cetăţenii statului, care abandonează un teritoriu în favoarea altui stat, au dreptul de a opta, într‑un anumit termen, pentru una din cetăţenii.

În nici un caz nici unul din state nu poate să‑i considere
cetăţeni ai săi, cu sila, adică contra voinţei lor liber exprimate”.

Fruntaşul basarabean argumenta că „dacă pentru particulari nu se poate concepe să pierdem cetăţenia română, prin simpla decretare a guvernului sovietic, apoi pentru funcţionarii români originari din Basarabia cu atât mai mult nu se pot aplica principiile susţinute de organele sovietice, căci funcţionarii, prin ocuparea funcţiunilor şi păstrarea lor până azi, în România, nu numai că au optat pentru cetăţenia română, dar au pierdut‑o pe cea sovietică definitiv, dacă ar fi avut‑o”.

După ce arăta că este de neconceput ca un guvern străin
să decidă prin legile sale că cetăţenii unui stat, care se află în acel stat, pierd cetăţenia acelui stat, conferindu‑le altă cetăţenie, fruntaşul basarabean semnala că „timp de un an de zile am fost vânaţi în toate colţurile ţării de organele de poliţie române şi sovietice, ca nişte fiare sălbatice.

Închişi în lagăre şi forţaţi să semnăm declaraţii că plecăm de bunăvoie în Rusia.

Altora li s‑au falsificat declaraţiile de refuz, menţionându‑se cuvintele „da”în loc de „nu” sau „nu” în loc de „da”.

Trăim zile şi nopţi de groază, căci în fiecare clipă ne aşteptăm să fim ridicaţi de poliţia rusă şi trimişi în Rusia.
Dar nu trimişi în locurile de origine, ci în fundul Siberiei, căci cei ridicaţi au fost socotiţi trădători, pentru că au plecat în România.

Familiile au fost despărţite şi membrii ei trimişi în părţi diferite ale Rusiei”.
În final, el ruga să „cercetaţi chestiunea noastră şi raportaţi situaţia guvernului american”.

Neînfricat Pentru Basarabia pentru ca să putem fi luaţi sub ocrotirea lui şi a ni se acorda dreptul ca noi înşişi să optăm pentru cetăţenia ce dorim, fără constrângerea nimănui” şi făcea un apel disperat: „Scăpaţi‑ne de starea aceasta de groaznică teamă
de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”.

Din nefericire, o rezolvare a problemei basarabenilor şi
bucovinenilor nu s‑a găsit, deoarece în Comisia Aliată de Control singurii care decideau erau sovieticii.

Soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni s‑a înrăutăţit pe măsură ce trupele sovietice avansau în teritoriul naţional şi a devenit tragică odată cu ocuparea României.

Până în iunie 1945 aveau să ia drumul Siberiei un număr de 54 576 refugiaţi din teritoriile căzute, din nou, sub ocupaţie sovietică .

Soarta acestor români trimişi, în marea lor majoritate, în gulagurile sovietice, a fost dramatică, ei ajungând acolo după procese înscenate şi acuze că au „colaborat” cu regimul şi autorităţile politice româneşti .
În condiţiile în care guvernul condus de Petru Groza dădea semne că este dispus să cedeze şi să abandoneze interesele ţării în privinţa Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, Pantelimon Halippa, cu toate riscurile care decurgeau din aceasta, atrăgea atenţia asupra gravităţii unei asemenea atitudini şi a necesităţii susţinerii dreptului istoric al României asupra acestor teritorii la Conferinţa de Pace de la Paris.

În ajunul acesteia, fruntaşul basarabean elabora un memoriu în care explica esenţa problemei Moldovei de Răsărit.

„Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei – arăta el –, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toată epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest subiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România”.

După ce expunea momentele esenţiale ale conteciosului româno-rus/sovietic privind Basarabia, Halippa aprecia că „nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru”.

 
El considera că „având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argumentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă; – având în vedere că prin această agresiune s‑a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

– având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând realitatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându‑se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe”.

Într‑un alt memoriu adresat primului‑ministru din acea vreme, în anul 1946, fruntaşul basarabean sugera că, în vederea pregătirii susţinerii de către România a revendicărilor sale la Conferinţa Păcii, „s‑ar impune o intensificare a propagandei pentru Basarabia Românească în ţările neutre, sau în centre mai importante internaţionale.

Aceste centre ar fi: Ankara, Elveţia, poate Lisabona, chiar Stockholm, reprezentanţii noştri căutând să pătrundă cât mai departe, iar în cazul imposibilităţii de a ajunge acolo: Parisul şi Atena, unde ei ar fi trebuit să aştepte desfăşurarea evenimentelor” .

În aceste centre urmau să acţioneze „delegaţii puternice, autoritare şi erudite”, astfel încât, „cercetând din timp situaţia la faţa locului, să poată închega relaţii trainice, intime şi necesare”, pentru a apăra interesele ţării în circumstanţele actuale.

 Delegaţiile urmau să fie formate din cât mai puţine persoane, cât mai sigure, autoritare prin trecutul lor şi opera realizată, erudite în probleme basarabene, iar plecarea lor „trebuie să se facă neîntârziat, neoficial, fără discuţii zadarnice, persoanele în cauză instalându‑se în centrele arătate pentru a începe imediat – cel puţin – sondarea terenului, pregătindu‑se pentru activitatea posterioară. Delegaţiile trebuie înzestrate cu literatura necesară şi alcătuite în aşa fel ca fiecare grup să aibă în sânul său cel puţin un specialist în probleme basarabene şi un mânuitor de condei, care să concretizeze ideile celorlalţi” .

Perfect justificate prin conţinutul lor, asemenea demersuri nu au putut avea un impact pozitiv notabil asupra rezolvării în spiritul dreptăţii a problemei teritoriilor româneşti intrate sub ocupaţia sovietică.

Din păcate, problema graniţei româno‑sovietice şi a clarificării statutului Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa nu a mai fost abordată în nici un fel de către guvernul condus de Petru Groza, nici în documentele oficiale ale diplomaţiei României, nici în dezbaterile forumului păcii, unde chestiunea a fost „soluţionată”, pur şi simplu, prin reluarea aidoma a textului din articolul 4 al Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.

În schimb, chestiunea va fi prezentată în lucrări şi memorii înaintate Conferinţei de Pace de foşti diplomaţi şi oameni de stat români din exil, adresate aceluiaşi for internaţional .

Documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Marile Puteri învingătoare.

Prin articolul 1 al Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”15.

Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică.

Era, desigur, o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare
impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un accord în această problemă.

Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa, ca şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat cu atâta abnegaţie şi spirit de dăruire pentru interesul naţional.

Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân totuşi o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale şi importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act amoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre Germania fascistă şi Imperiul sovietic, din 23 august 1939.

 

 

ADDENDA

 

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n.1 august 1883 , în localitatea  Cubolta,  judeţul  Soroca, în Basarabia ţaristă), a fost  unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru Unirea cu România.

A condus în calitate de președinte Sfatul Ţării din Republica Democrată Moldovenească, atunci când pe 27 martie  1918 s-a votat  în favoarea Unirii cu România a ţinutului dintre Prut şi Nistru cotropit de Rusia şi  botezat de aceasta Basarabia.

A ocupat funcții importante în diferite guverne ale României Mari.

In martie 1944, Pantelimon Halippa urma să participe la  o amplă actiune de sprijinire a cauzei româneşti, prin trimiterea în străinatate a unor personalitati politice si culturale basarabene – Ion Pelivan, dr. Petre Cazacu, Stefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Nastase, Alexandru Boldur, Vasile Harea s.a. – care să militeze «pentru păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-mamă».

Acţiunea proiectată nu a reuşit din cauza precipitării evenimentelor, dupa intrarea trupelor sovietice în ţară.

In noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat şi aruncat fără a fi judecat, în inchisoarea de la Sighetu Marmaţiei, dupa care, la 26 martie 1952, a fost  predat organelor sovietice, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia.

 A solicitat o audienţă la … Petru Groza, pe care l-a intrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice.

Acesta i-a raspuns ca n-ar fi stiut nimic de acest lucru, pe care l-a pus pe seama «jidancei Ana Pauker» şi a lui «Georgescu-Talharescu» (Teohari).

La obiectia lui Halippa, ca Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, Petru Groza,  ca şef al Guvernului trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza i-a răspuns că, pe vremea aceea, guverna Moscova,  nu el.

După ce a stat aproape 4 ani in 11 lagăre din URSS,în decembrie 1955, a revenit in ţară, dar in loc sa fie lăsat să meargă acasa, a fost dus la închisoarea Gherla, unde a stat pana în 1957 («Anii de inchisoare: Sighetul, Siberia, Gherla si, din nou, acasa»).

În octombrie 1965, Pan Halippa şi-a redobândit cu concursul Institutului de Istorie si Studii Social-Politice de pe lânga Comitetul Central al PCR, locuinţa de pe strada Al.Donici nr.32 din Bucureşti, care îi fusese confiscată de comunişti.

«Sa nu-şi inchipuie nimeni că din dragoste m-au readus in casa mea. Au facut-o din interes.

Un înalt personagiu de la Consiliul de Stat a adus intr-o zi in discutie cu patriarhul Iustinian problema romanilor din Basarabia.

Si atunci si-au adus aminte de mine, ca unul care am trait direct evenimentele istorice importante şi care cunosc multe aspecte poate total ignorate de alţii…».

Pan Halippa era în permanenţă la curent cu apariţiile periodice şi editoriale din URSS.

Mai mult, marele patriot român aprecia că:

«ruşii incearcă să falsifice istoria în modul cel mai grosolan.

Realitatea este cu totul alta. Nu moldovenii sau valahii – cum spun ei – sunt slavi romanizati, ci slavii au ocupat Basarabia si prin toate mijloacele de care dispun staruie sa rusifice elementul baştinaş daco-roman ce formeaza majoritatea populaţiei din aceasta provincie. Acesta este adevarul etnic şi istoric!».

Marele patriot român Pantelimon Halippa a părăsit această lume la venerabila vârstă de 95 de ani, în data de 30 aprilie 1979, la Bucureşti.

 

 

 

Sursa: 

Capitolul V din lucrarea lui Ion Constantin, „Pantelimon Halippa – neînfricat pentru Basarabia”

Dă clic pentru a accesa Ion_Constantin_Pan_Halippa_neinfricat_pentru_Basarabia.pdf

19/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: