La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor

Războiul de Iarnă (cunoscut și ca Războiul Ruso-Finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat la 30 noiembrie 1939 cu 500000 de soldați Finlanda, după ce la 1 septembrie 1939 Germania nazistă invadase, fără nicio declarație oficială de război, Polonia.

URSS s-a alăturat agresorilor germani la 17 septembrie 1939, și a ocupat vaste teritorii în răsăritul și sudul Poloniei, după care acest stat și-a încetat existența pe toată durata războiului mondial.

Una din consecințe a fost aceea că, la 14 decembrie, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor.

Strategii armatei sovietice plănuiau să-i ofere dictatorului Iosif Stalin o victorie rapidă până la aniversarea zilei sale de naștere, pe 21 decembrie, dar rezistența finlandeză organizată de marele strateg si comandant Carl Gustaf Emil Mannerheim, a zădărnicit planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îi depăşeau numeric în proporţie de 3 la 1.

După reacția vehementă a comunității internaționale, care a condamnat atacul asupra Finlandei, ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, a pretins la radio că avioanele URSS parașutau pentru finlandezii flămânzi ajutoare alimentare – nu bombe !

Ianuarie 1940: soldați sovietici morți în urma unui atac al armatei finlandeze asupra unei coloane blindate

Foto: Mareșalul Mannerheim.

Pregătirea superioară a soldaţilor finlandezi şi buna strategie a lui Mannerheim, au făcut ca armata finlandeză să reziste superiorității materiale şi numerice a invadatorilor sovietici, care nu au reușit să ocupe această țară cu o populație de doar 3,7 milioane de locuitori.

Totuși, având mult mai mulți soldați și tehnică de luptă, sovieticii au reușit să copleșească forțele finlandeze.

În martie 1940, finlandezii nu au avut de ales decât să accepte termenii armistițiului impus de sovietici.

Se estimează pierderile acestui război la 48.000 de morţi şi 158.000 de răniţi pentru URSS şi 25.000 de morţi şi 44000 răniţi de partea finlandeză.

De asemenea, finlandezii au pierdut 61 de avioane, iar ruşii 872.

Granițele Europei „revizuite”, in 1940

In 1941 finlandezii au reintrat în razboi alaturi de Germania împotriva URSS, dar după eliberarea teritoriilor pierdute în războiul din 1939 s-au oprit pe vechea graniță, fără să urmeze înaintarea germană.

La sfarsitul războiului,  condiţiile de pace impuse Finlandei au fost dure, dar totuşi nu la fel de distrugatoare ca acelea la care au fost supuse statele europene, între care s-a numarat si România, care au rămas după Cortina de Fier, sub cizma rusească.

 Finlanda a fost nevoită să lupte în războiul din Laponia împotriva fostilor aliați germani, in nordul ţării, dar, cu toate cedările teritoriale, statul finlandez si-a pastrat independenţa şi democraţia,  dezvoltând o  economie de piaţă prosperă.

Mannerheim a demisionat din funcţia de preşedinte pe 4 martie 1946 , ca urmare a  deteriorarii sănătăţii sale și a fost urmat în funcţie de primul său ministru , Juho Kusti Paasikivi.

Viata mareșalului Mannereim a fost un exemplu de patriotism, maiestrie militara si devotament  in slujba tarii si poporului sau.

Sub conducerea sa, finlandezii au demonstrat intregii lumi că un popor mic, dar bine condus, poate rezista și supraviețui intr-un razboi nimicitor împotriva  unui colos militar precum a fost cel sovietic.

Nikita Hurșciov, liderul sovietic, își amintea mai târziu că „noi toți – și mai ales Stalin – am simțit victoria ca pe o înfrângere în fața finlandezilor. A fost o înfrângere periculoasă pentru că arăta inamicilor noștri că URSS este un colos cu picioare de lut”.

Ecaterina Teodoroiu – femeia vrednică de numele de erou al poporului nostru

 

 

Motto:

„Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții.

Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi.

– Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, 23 august 1917 –

 

 

 

Cunocută sub numele de „Eroina de la Jiu”, sau Ioana D’Arc a românilor, Ecaterina Teodoroiu a scris istorie în timpul Primului Război Mondial.

 

 

 

 

Cătălina Vasile Toderoiu, a văzut lumina zilei la 14 ianuarie 1894, la Vădeni, astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu, într-o familie cu adânci rădăcini ţărăneşti, fiind fiica Elenei şi a lui Vasile Toderoiu, care a avut cinci băieţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi trei fete – Ecaterina, Elisabeta şi Sabina.

A parcurs studiile primare la şcoala din satul natal, apoi a studiat la şcoala din Târgu Jiu. Ulterior a învăţat la şcoala româno-germană din Târgu Jiu, pe care a absolvit-o în anul 1909.

În această perioadă numele ei devine Ecaterina Teodoroiu, după ce documente militare ulterioare dar şi acte care îi atestă educaţia consemnează mai multe variante de nume Lili Toderoiu, Lili Teodoroiu, sau alte forme asemănătoare.

S-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916.

În această perioadă a intrat în contact cu organizaţiile de cercetaşi din România, iar din anul 1913 face parte din organizaţia de cercetaşi denumită cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de Arethia Piteşteanu.

În vara anului 1914, a activat în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, până în august 1916, Ecaterina aflându-se, ocazional, la căpătâiul răniţilor ce se aflau în îngrijirea organizaţiei.

În octombrie 1916, află că tatăl ei a fost luat prizonier, iar doi dintre fraţi – unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători -, au murit pe câmpul de luptă.

La 6 octombrie 1916, după ce a aflat de moartea unui alt frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porceni, Ecaterina a cerut să fie înrolată ca voluntar tocmai în acel regiment din Gorj.

În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu, în care trupele Armatei I Române  comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, soldatul Ecaterina Teodoroiu aflându-se în primele linii ale frontului.

La 18 octombrie  în acelaşi an, în urma unei învăluiri – surpriză a inamicului, Ecaterina este luată prizonieră, însă dând dovadă de sânge rece, a împuşcat santinela germană care o însoţea şi după ce a mai împuşcat „câţiva” soldaţi germani, a revenit în liniile armatei române.

 

 

În noiembrie, în luptele de la Filiaşi, Ecaterina este rănită de două gloanţe inamice la piciorul drept, iar după alte nouă zile, este din nou rănită la coapsă de schje de la un obuz.  

Pentru meritele sale, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar la 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război a fost distinsă cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa a II-a pentru „vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

În spital, a  fost vizitată personal de regina Maria care i-a conferit decorația și a înaintat-o în gradul de sublocotenent. 

A revenit pe front în vara anului 1917, când, la 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului în zona localităţii Muncelu.

În seara de 22 august, în cursul unui atac declanşat de Regimentul 40 Rezervă german şi respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu moare eroic, fiind împuşcată în inimă, în timp ce se afla în fruntea plutonului de infanterie pe care îl comanda ca sublocotenent.

Ultimele sale cuvinte au fost: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”.

 

În Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, la 23 august 1917, se consemna:

”În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani.

 Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții.

Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele:

„Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Nu a apucat să vadă în 1918 împlinit idealul naţional, România Mare, de la sfârșitul războiului cumplit în care micul regat al României,  a pierdut în lupte aproape un milion de soldaţi !  

 

  Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată în comuna Fitioneşti din judeţul Putna, iar după încheierea războiului, a devenit o eroină a românilor României Mari.

 

 

În iunie 1921, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Târgu Jiu şi depuse în centrul oraşului, în Piaţa Prefecturii de la Târgu Jiu.

Mormântul în care Ecaterina Teodoroiu îşi doarme somnul de veci a fost realizat de artista Miliţa Pătraşcu, o ucenică a lui Brâncuşi, este confecţionat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 pe 1,60 metri şi înălţimea de 2,10 metri, are forma unui sarcofag şi este aşezat pe un postament cu trei trepte.

Sunt realizate în basorelief scene din viaţa şi activitatea ostăşească a Ecaterinei.

Anul 2018 este un an special pentru România, anul când se comemorează 100 de ani de la Marea Unire. 

Sublocotenentul erou Teodoroiu a fost o femeie curajoasă, care a luptat şi a murit fără să şovăie pentru patria şi poporul ei – o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național.

Faptele de curaj şi sacrificiul său trebuie acum, după 100 de ani de la moartea sa eroică, să fie cunoscute de toţi tinerii noştri. 

Este important în acest moment unic, să rememorăm jertfa eroilor care și-au vrut țara reîntregită.

Îndependenţa ţării noastre s-a clădit pe sacrificiile mai multor generații prinse în vâltoarea unor vremuri tulburi.

Eroi sunt cei care și-au înțeles rolul în acele timpuri de răscruce și care și-au apărat nemul şi țara.

Sacrificiile lor ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor ţinuturilor locuite de români, care acum  ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a  transforma această aniversare într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a  veşniciei României noastre.

 

 

 

 

CITIŢI  ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/16/ziua-de-16-iunie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/16/o-istorie-a-zilei-de-16-iunie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://matricea.ro/soldat-ecaterina-teodoroiu-eroi-primul-razboi-mondial/

https://radioromaniacultural.ro/portret-ecaterina-teodoroiu-legenda-eroinei-de-la-jiu-la-100-de-ani-de-la-sacrificiul-suprem/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Teodoroiu

100 de ani de cercetasie in Romania. Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, a fost cercetasa

 

Cercetasia in Romania are o istorie de un secol, insa domeniul si scopurile acestei miscari de tineret sunt putin cunoscute astazi.

Evolutia ei a fost intrerupta in vremea comunismului, desi, in perioada interbelica, cunoscuse o dezvoltare impetuoasa.

 

 

 

 

Foto: ASR principele Carol si col. adj. Grigore Berindei trecand in revista legiunile de cercetasi.

Initiatorul miscarii de cercetasi a fost lordul Robert Baden-Powell, un ofiter britanic care a vazut in  activitatile desfasurate in mijlocul naturii, nu numai o preocupare utila si interesanta pentru copii si adolescenti, ci si o modalitate eficienta de a le induce in randurile tineretului un comportament civilizat, atat fata de mediul inconjurator, dar mai ales fata de semenii lor.

Pentru a-i invata pe cercetasi disciplina, Baden-Powell i-a organizat dupa modelul cercetasilor militari.

Baden Powell  a  inteles mai mult decat oricine, marile lipsuri in educatia tinerilor din vremea sa si a creat un program de educatie propriu, bazat pe joaca si tabara in aer liber, pe comuniunea prieteneasca.

A numit acest program „scouting”, in romaneste „cercetasie”, pentru a aminti de cercetasii militari.

Prima experimentare a acestui program a avut loc in vara anului 1907, cand Baden Powell a pornit spre insula Brownsea cu un grup de copii.

In 1908 a publicat impresiile sale in cartea „Scoutismul pentru baieti”, care se afla in a patra pozitie in topul celor mai vandute carti din lume, dupa Biblie, Coran si Cartea Rosie a lui Mao-Tse-Tung.

In 1909 s-au creat primele grupuri de cercetase, denumite ghide sau calauze, iar in 1913 a avut loc prima tabara internationala cercetaseasca care s-a desfasurat la Birmingham si la care au participat peste 30.000 de tineri, adunati din toata lumea.

Primele formatiuni de cercetasi romani au aparut in anul 1912, la Bucuresti, Blaj si Brasov, din initiativa si sub conducerea colonelului Grigore Berindey.

In toamna anului 1913 apar formatiuni de cercetasi pe langa liceele din Bucuresti si din tara.

La Liceul “Gh. Lazar” profesorul Vladimir Ghidionescu a sustinut prima conferinta pe tema cercetasiei.

Prima mare unitate de cercetasi a fost cea a liceului de baieti „Gheorghe Lazar” si se numea „Ciobanul Bucur”.

La sfarsitul anului 1913, colonelul Grigore Berindei (nascut in anul 1869), fiul generalului Anton Berindei (ministrul Apararii intre anii 1896-1899), formeaza si conduce un comitet de initiativa (prof. Gabriel Giurgea, prof. Vladimir Ghidionescu, avocat Constantin Costa-Foru, mr. Ion Manolescu, mr. Nicolae Uica, cpt. Ioan Samboteanu, lt. Ulisse Samboteanu, lt. Victor Panaitescu si lt. Valeriu Manicatide) pentru infiintarea unei asociatii nationale a cercetasilor din Romania. ⁽¹⁾

Membri comitetului elaboreaza statutele si regulamentele, atragand in acelasi timp in jurul ideii o serie de profesori, ofiteri, ziaristi, oameni de litere si politicieni.

Printre cei care vor sprijini constant miscarea de-a lungul anilor se va numara si marele istoric Nicolae Iorga.

Pentru ca cercetasia insemna organizare, dar si responsabilitate in fata parintilor, care isi dadeau acordul pentru ca baietii lor sa se inscrie si sa participe la activitati, era nevoie si de instructori maturi.

Primii instructori au fost trei ofiteri: cpt. Ioan Samboteanu, lt. Ulisse Samboteanu si lt. Victor Panaitescu.

Li s-au alaturat alti ofiteri, dar si dascali, obisnuiti cu disciplina si cu spiritul pedagogic (profesor Constantin Nedelcu, profesor Vasile Suteu, Ilie Gherghel etc.). ⁽³⁾

Sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, la 12 mai 1914, are loc constituirea oficiala a Asociatiei „Cercetasii Romaniei”, iar colonelul Grigore Berindei este ales primul ei presedinte. In vara anului 1914, cand primul razboi izbucneste in Europa, presedintele asociatiei obtine o audienta si prezinta cercetasia si situatia ei in Romania catre regele Carol I si principii (viitorii regi) Ferdinand si Carol.In baza contextului international (o intrare a Romaniei in razboi parea iminenta) si realizand contributia pe care cercetasii ar putea-o aduce, colonelul Berindei obtine sprijin total, fapt care se va traduce prin implicarea principelui Carol la nivel de reprezentare (devine Comandantul Marii Legiuni a Cercetasilor Romaniei) si prin sustinerea asociatiei de catre structurile statului roman (guvern, ministere, parlament) si societatea civila. ⁽¹⁾

Trebuie mentionat ca, prin natura sa, cercetasia era si a ramas o miscare apolitica si facultativa, neexistand o obligativitate de inscriere a elevilor.

Scopul declarat al asociatiei era de „a dezvolta in tinerii de orice clasa sociala, insusiri individuale, ca: vigoare, indemanare fizica, initiativa, curaj, demnitate si onoare, precum si insusiri sociale si umanitare, ca: solidaritate, patriotism si altruism. In chipul acesta se vor forma viitoarele generatii de oameni cu caracter si cetateni constienti de indatoririle lor si folositori patriei”. ⁽⁴⁾

 

 

Foto: Serviciul religios pentru depunerea juramantului si sfintirea drapelelor, Bucuresti, Arenele Romane

 

 

Recunoasterea asociatiei ca fiind de interes national, este votata de Senat (20 decembrie 1914) si de Adunarea Deputatilor (21 februarie 1915), fiind publicata in „Monitorul Oficial” la 9 aprilie 1915.

Activitatile cercetasesti vor lua amploare in toata tara (Muntenia, Moldova, Dobrogea si Cadrilaterul castigat in 1913).

Pe langa excursii, sezatori si festivitati, se vor organiza tabere in care cercetasii, indrumati de instructorii adulti, se vor administra singuri si vor invata sa se descurce in natura, sa-si cultive aptitudinile practice, dar sa lucreze si in echipa, patrula fiind unitatea de baza, compusa din 6 cercetasi.

In vara lui 1916, la numai doi ani de la infiintare si chiar inaintea momentului in care Romania va intra in razboi, asociatia avea peste 12.000 de cercetasi, grupati in 34 de legiuni si 56 de cohorte.⁽²⁾

Denumirile formatiunilor fusesera preluate din armata romana. Astfel, centuria (100 de cercetasi) corespundea unei scoli, cohorta unui oras si legiunea grupa cohortele dintr-un judet.

Cea mai mare cohorta era cea din Bucuresti (“Pastorul Bucur”), cu peste 1,800 de cercetasi.

Pe parcursul participarii Romaniei la primul razboi mondial, Cercetasii Romaniei vor sustine efortul general, actionand ca forte auxiliare in spatele frontului, avand o contributie directa la eliberarea unui surplus de combatanti pentru prima linie, precum si in mentinerea functionala a unor servicii publice.

Un exemplu inaltator de patriotism si vitejie l-au dat cativa cercetasi la data de 14/27 octombrie 1916, cand trupe germane din Regimentul 12 Vanatori (Corpul Alpin Bavarez) au incercat sa intre in orasul Targu Jiu.

Alarmati de cercetasa Ecaterina Teodoroiu, care a descoperit o patrula inamica in recunoastere, sergentii de strada (denumirea politistilor din acea vreme) impreuna cu populatia civila (rezervisti, femei si cercetasi), au organizat o rezistenta indarjita pana la sosirea armatei.

Este unul din cele mai dramatice episoade ale participarii noastre la primul razboi mondial, cand in mod exceptional, cercetasii au tras si cu arma. (pe durata razboiului, cercetasii au participat la misiuni auxiliare, in spatele frontului, vezi Cercetasii Romaniei in Rasboiul cel Mare) 
In documentele istorice apare mentionat ca la lupte au participat 4 cercetasi, printre ei si cea care isi va atrage renumele de Eroina de la Jiu. 

La scurt timp, Ecaterina Teodoroiu se va inrola in armata ca voluntar.

In martie 1917 va primi Virtutea Cercetaseasca de Razboi (varianta de aur) de la Regele Ferdinand. Aflata in spital la Iasi, Ecaterina Teodoroiu si-a notat despre acea zi urmatoarele:

“Fiind in serviciu la spital n-am stiut cind au plecat ai mei parinti. Am ramas pina in ultimul moment in bataia gloantelor.

Fara sa stiu de o prietena de a mea daca a plecat sau nu, am plecat s-o vizitez si s-o intreb de parintii mei. Mergand in directia ce ducea la prietena mea, numai ce vad 4 (patru) soldati germani cum ca intraserä pe podul Jiului ca sa observe unde este trupa noastra romana.

Vazandu-i, si cum hainele lor erau altfel decit ale ostasilor nostri, am inteles ca acestia sunt inamici si ca au intrat in Tg. Jiu si fara sa mai intarziez vreo clipa, am strigat: oameni, alergati si puneti mana pe arme si sa luptam, caci inamicul a venit.

Germanii s-au raspandit si au intrat si in gradina publica si vazindu-ma si auzind ca dau alarma, au inceput sa traga zeci de gloante dupã mine. Insa in zadar au tras – nu m-au lovit.

Auzindu-ma lumea, au sarit gardurile niste militieni (rezervisti trecuti de varsta combatantilor – n. red.) si trei cercetasi camarazi de ai mei si cu iuteala au putut reusi sa-l alunge pe inamic indarat peste pod; Atunci cei de sus aratati si cu cativa militieni ce-au mai venit, s-au asezat pe marginea Jiului pe dig si trageau in germanii de peste Jiu, care vreau ca sa vina in Tg. Jiu.

a aceasta victorie, adica la alungarea lor si la lupta de la dig n-am putut sa fac mai mult decit sa car gloante cu fusta la soldaţii militieni, gardişti şi cercetasi, ca sa tina piept inamicului.

Tot aici am scapat viata la trei soldati care, fiind loviti şi ametiti, cazusera in apa Jiului; i-am scos si i-am dus la spital, de unde nu stiu unde i-a dus, la fel şi cu d-l. sub.lt. Popescu Ioan.

S-a tinut piept asa pana la ora patru dupa 12 (14 octombrie a.c.) cind a sosit o companie din Reg. 59 inf. care dupa putina lupta la dig a trecut podul si prin apa si a batut cumplit pe inamic care venise foarte multi la pod si aveau si mitraliere. Atunci am vazut luati iar multi prizonieri si lucruri multe de la inamic.” 

 

 

Foto document: Ecaterina Teodoroiu in uniforma de cercetasa

 

Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu – Ioanna D’Arc a României, și-a dat viața pentru țară pe frontul din Moldova  la 22 august 1917  în Bătălia de la Mărășești după ce, rănită fiind, a cerut să se întoarcă pe câmpul de luptă în fruntea soldaților ei!
Venită din Oltenia la București, ea s-a înscris la Școala de Fete, apoi s-a înrolat ca cercetaș.După intrarea României în Primul Război Mondial, Ecaterina participă pe front ca soră medicală, iar atunci când fratele ei Nicolae  i-a murit în luptele grele de la Jiu, această inimoasă fată gorjancă   a hotărât că trebuie să-şi slujească țara în locul lui.

Nu a apucat să vadă în 1918 împlinit idealul naţional, România Mare, de la sfârșitul acestui război cumplit în care micul regat al României , între inamici şi aliaţi, a pierdut pe front aproape un milion de soldaţi!  

Ce inimă curajosă, ce suflet curat ! Această fotografie necunoscută și nepublicată până acum am găsit-o în arhive în București, căutând materiale despre Basarabia… Este pentru prima dată când o public…

Iată descifrarea textului pe care am făcut-o cu oarecare greutate și cu mare emoție:

„11 Noiemb 1916, Vineri/

În skimbul respectului ce mi-l dai. Te rog să primești mikul kip al meu/ Fiind rănită în spitalul militar
Voluntară Teodoroiu/ Ș. Cercetași București”
Pe verso era scrisul ei din spital… „ 
Aș vrea să fiu noroiul de pe bocancii soldatului român care a făcut Unirea”, spunea atât de frumos Adrian Păunescu…
Daniel Siegfriedsohn/Alin Dimancescu cercetasia.ro

surse:1. Gheorghe D. Mugur, “O scoala de imputernicire”, Stabilimentul de arte grafice “Energiea”, Bucuresti, 1916

2. Marea Legiune a Cercetasilor Romaniei, Stabilimentul de arte grafice “Energiea”, Bucuresti, 1916

3. Dimitrie Dem. Dimancescu, Primii Cercetasi, “Cercetasul” – revista Cercetasilor Romaniei, Organ Oficial al Comandamentului Marei Legiuni, nr. 1, martie 1930

4. Statutele si Regulamentele Asociatiei “Cercetasii Romaniei”, Revista Automobila, nr.106, octombrie 1914, colectia dr. Nicolae Pepene

foto: revista Automobila, numere din anul 1914, colectia dr. Nicolae Pepene