CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Nicolaus Olahus – Românul de stirpe regală care a devenit guvernator și mitropolit al Ungariei

 

 

 

Nicolaus Olahus 450 – könyvbemutató Bécsben - MTA BTK ...

 

 

În imagine: Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon, Bratislava de azi)

Românul de stirpe domnească devenit guvernator și mitropolit al Ungariei

În 10 ianuarie 1493, la Sibiu, se năștea unul dintre cei mai importanți umaniști europeni: Nicolaus Olahus.

Provenea dintr-o familie înrudită deopotrivă cu Regele Ungariei, Matia Corvin, și cu voievozii Valahiei care domneau la sud de Carpați.

Nicolaus Olahus avea să devină arhiepiscop și mitropolit primat al Bisericii Catolice din regatul maghiar, precum și guvernator al Ungariei, scrie Bianca Pădurean în https://www.rfi.ro/

Bunicul patern al lui Nicolaus Olahus era membru al dinastiei Basarabilor, care domnea în Valahia, iar bunica sa paternă era sora lui Iancu de Hunedoara. Tatăl său, Ștefan, era vărul Regelui Matia Corvin al Ungariei și jude regal la Orăștie.

Nicolaus Olahus a primit o educație potrivită pentru un tânăr aristocrat și, după ce a studiat la Oradea, a devenit paj, apoi consilier al Regelui Ludovic al II-lea, cel care avea să cunoască o moarte tragică la Mohacs, în bătălia care a însemnat sfârșitul Ungariei medievale.

Însă Nicolaus Olahus nu a fost deloc atras de frivolitatea de la curtea regală și a preferat să devină preot catolic.

În această calitate, a devenit unul dintre cei mai apropiați sfetnici ai văduvei Regelui Ludovic al II-lea, Regina Maria de Habsburg. Aceasta era sora împăratului Carol Quintul.

De aceea, după ce Ungaria s-a prăbușit sub loviturile Imperiului Otoman, Maria de Habsburg a devenit regenta Țărilor de Jos, care includeau Olanda, Belgia și Luxemburgul de azi.Nicolaus Olahus a urmat-o la curtea regală de la Bruxelles. În această perioadă, inteligentul prelat catolic s-a împrietenit cu marele umanist olandez Erasmus din Rotterdam.

Prietenia dintre ei era atât de adâncă încât, de fiecare dată când lua masa, Erasmus din Rotterdam punea un tacâm și o farfurie în plus, pentru Nicolaus Olahus. Și aceasta deși Erasmus din Rotterdam și Nicolaus Olahus nu s-au întâlnit niciodată, iar prietenia lor a fost bazată pe o corespondență foarte intensă.

În 1548, Nicolaus Olahus a primit titlul de baron al Imperiului Romano-German. După întoarcerea Mariei de Habsburg în părțile regatului maghiar care nu fuseseră ocupate de turci, Nicolaus Olahus a devenit episcop de Zagreb și cancelar al regatului.

A fost mutat apoi în scaunul episcopal de Eger, mai aproape de curtea regală, iar în 1562 a devenit arhiepiscop și mitropolit primat de Esztergom.În calitate de conducător al Bisericii Catolice din Ungaria, Nicolaus Olahus era unul dintre cei mai importanți oameni din regat.

El a cumulat apoi puterea spirituală cu puterea administrativă, pentru că a fost numit guvernator al regatului maghiar.Nicolaus Olahus a fost unul dintre cei mai activi promotori ai Reformei Catolice și a înființat numeroase școli.

Printre acestea se numără și colegiul catolic din Târnavia (Nagyszombat), înființat în 1561 și ridicat de Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima universitate modernă din Regatul Ungariei în care avea să studieze, peste multe decenii, și Ioan Inocențiu Micu Klein, un alt mare învățat român din Transilvania, consemnează Wikipedia.ro.

 Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

În ianuarie 1568, Nicolaus Olahus a murit în Bratislava.

A fost înmormântat în biserica Sfântul Nicolae din Târnavia, din Slovacia de azi.

 

 

23/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

20 aprilie 1990: Alegerile din Duminica Orbului, au deschis calea spre putere nomenclaturiștilor din eșalonul doi al PCR

 

 

Ion Rațiu, Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, principalii candidați la alegerile prezidențiale din 20 mai 1990 (evz.ro)

   

 

 

Alegerile din 20 mai 1990 sau alegerile din Duminica Orbului, cum au fost numite în presa de Opoziție, au adus consolidarea puterii reprezentanților formațiunii formate în jurul lui Ion Iliescu.

În 20 aprilie 1990, peste 14 milioane de cetățeni români și-au exercitat dreptul de vot.

Alegerile au avut loc în condiții nedemocratice, după o campanie electorală marcată de intimidarea reprezentanților Opoziției și de utilizarea mass-mediei de stat drept mijloace de propagandă pentru formațiunea neocomunistă FSN.

Cu toate acestea, au fost considerate alegeri democratice, deși ele s-au desfășurat în condițiile în care Frontul Salvării Naționale (FSN), cel care preluase puterea imediat după Revoluția din decembrie 1989  participa la scrutin, deși Ion Iliescu, fost nomenklaturist comunist, promisese că organizația ”emanată” în zilele revoluției nu se va transforma în partid politic și nu va participa la primele alegeri libere.

Promisiunea nu a fost însă ținută în pofida protestelor opoziției și celor din Piața Universității.

Alegerile au avut loc și în contextul marii manifestații-maraton din Piața Universității, unde se cerea, pe lângă punerea în practică a Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara și ca FSN să nu se transforme în partid politic și să nu candideze.

Întreaga perioadă de până la alegeri a fost marcată de conflicte, care au prefațat sciziunea profundă din societate, nevindecată nici după 30 de ani.

În 29 ianuarie, ca răspuns la un miting organizat cu o zi înainte de opoziție în Piața Victoriei, noua putere a mobilizat minerii din Valea Jiului și muncitori de la Intreprinderea de Mașini Grele București (IMGB) și de pe alte platforme industriale care au ”restabilit ordinea” la sediile PNȚCD și PNL.

Corneliu Coposu, care fusese închis 20 de ani în temnițele comuniste, a fost ”salvat” de premierul de atunci, Petre Roman, care a trimis un TAB al armatei să-l scoată din sediul partidului, pentru a nu fi bătut de agitatorii care strigau ”Căposu, roade osu”, ”IMGB face ordine!”, ”Boșorogii fără dinți vrea să fie președinți” și „Noi muncim, nu gândim!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă din ianuarie 1990 se reînființase Partidul Național Liberal (PNL), condus de Radu Câmpeanu și Partidul Național Țărănesc (PNȚCD), al cărui lider era Corneliu Coposu. Frontul Salvării Naționale  controla întreaga putere în stat: armata, forțele de ordine, justiția, economia și Televiziunea Română. 

Nu a existat prag electoral.

În Senat au intrat șapte formațiuni politice, iar în Camera Deputaților au intrat 27, inclusiv 10 formațiuni ale minorităților naționale.

UDMR era cel de-al doilea partid parlamentar după FSN, iar Opoziția începea să se coaguleze în jurul PNL și al PNȚCD.

Scrutinul din Duminica Orbului, a adus la putere eșalonul doi al nomenclaturii comuniste, fapt care a abătut România de la un drum democratic și european, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist.

FSN deținea 67,53 la sută din mandatele parlamentare și a avut puterea să impună o Constituție care a stârnit multe dezbateri, pentru că  a instituit o serie de reguli care, teoretic, nu pot fi schimbate.

Așa ar fi forma republicană de guvernământ sau instituirea unei Curți Constituționale formate din persoane care nu sunt magistrați de profesie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La alegerile prezidențiale, care s-au ținut în aceeași zi, candidatul FSN, Ion Iliescu, a câștigat alegerile cu 85,07 la sută.

Candidatul PNL, Radu Câmpeanu, a obținut 10,64 la sută din voturi, iar candidatul PNȚCD, Ion Rațiu, a câștigat 4,29 la sută din voturi.

Primele șapte partide politice în România, după ponderea parlamentară, erau FSN, UDMR, PNL, Mișcarea Ecologistă din România, PNȚCD, PDAR, PER și PSDR.

Opoziția democratică a suferit o înfrângere drastică, însă aceste alegeri au adus în atenția publică o serie de figuri publice în jurul cărora se va coaliza coaliția capabilă, în 1996, să îi înfrângă pe moștenitorii Partidului Comunist Român, scrie http://www.rfi.ro/pagina-de-istorie.

 

 

 

Dezbaterea prezidențială

 

 

 

 

 

 

 

Dezbaterea dintre cei trei candidați la prezidențiale (Ion Iliescu, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu) a rămas celebră prin lecția de democrație oferită de Ion Rațiu.

Astăzi dezbaterea stârnește zâmbete ironice: cei doi candidați din opoziție nu i-au reproșat lui Iliescu nici violențele din Piața Universității, nu au pomenit de trecutul lui de secretar județean comunist și nu i-au spus ”cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush”.

E drept, nici moderatorii dezbaterii, Răzvan Theodorescu, președintele TVR numit în post de FSN, nici Emanuel Valeriu și Victor Ionescu nu au pus astfel de întrebări stânjenitoare. Erau însă zorii democrației.

Lui Ion Iliescu i se mai vedea urma de la șapca proletară, iar limbajul trăda deprinderea ședințelor PCR, poate de aceea a și câștigat cu 85%.

În schimb, Ion Rațiu, cu zâmbetul pe buze, a dat o definiție a democrației care i-ar fi fost utilă nu doar lui Iliescu, ci și tuturor președinților care i-au urmat:

Chintesența democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”

 Ion Rațiu, a consemnat în jurnalul său frauda masivă din 20 mai 1990 .

În 21 mai, a organizat o conferință de presă pentru ziarele străine în care a prezentat dovezile, scrie https://romania.europalibera.org/a/de.

 

”Arătăm filmul pregătit special în cursul prânzului, în care se văd nenumărate neregularități, inclusiv construirea de urne de vot. Vroiau gazetarii să știe de ce urnele nu erau goale și legitim făcute pentru centrele de votare. Am repetat porțiunea filmului și le-am atras atenția asupra unor detalii. Am tradus cuvintele distinct auzibile.

Ai noștri sosiseră tocmai când încărcau niște urne, afară, în stradă. Au alertat Poliția. Imediat discuția a început. Ce facem? Le ducem înăuntru. Le băgăm în curte. Și așa au făcut.

După sosirea Poliției, atelierul a fost inspectat. Foarte mult material disponibil, pentru construirea de multe urne, peste tot. Comentariul meu, adresat gazetarilor: Dacă operația a fost legitimă, de ce au oprit-o?…

Urnele erau sau pline cu buletine de voturi false, sau urmau să fie duse pentru a fi umplute cu voturi pentru Front, și apoi livrate Centrelor Electorale pentru a fi numărate”, scria Ion Rațiu în jurnalul său.

23/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

100 de ani de republică în Rusia

 

Foto: iunie 2017 – Bolşevicii preiau puterea în Rusia

 

S-a  împlinit un secol de când, după abolirea monarhiei, Rusia a fost proclamată oficial republică. Această decizie a fost rezultatul unui șir de grave crize politice, care au oferit în martie 1918, posibilitatea Basarabiei de a se uni cu Regatul României.

Anul 1917 a început în Rusia cu greve și proteste de amploare, îndreptate împotriva țarului Nicolae al II-lea și al guvernului său.

În 1916, Rusia suferise grave înfrângeri în fața Puterilor Centrale, împotriva cărora intrase în război în 1914.

Înfrângerile de pe front și greutățile unui război prelungit au pregătit terenul pentru propaganda bolșevică, finanțată de Germania, care avea interesul să își slăbească adversarii.

Au izbucnit greve și revolte în marile orașe rusești, iar cele mai grave tulburări au apărut în capitala Imperiului Rus, Sankt Petersburg.

În data de 15 martie, țarul Nicolae al II-lea, care domnise ca monarh absolut, a abdicat pentru el și pentru fiul său, țareviciul Alexei. Nicolae al II-lea a trecut puterea fratelui său, Marele Duce Mihail, care spera să domnească în calitate de monarh constituțional.

Însă Mihail nu a domnit decât o zi. Lipsit de orice putere reală, el a decis să treacă puterea în mâinile unui Guvern Provizoriu, condus de prințul Ghiorghi Lvov.

Acest Guvern urma să convoace o Adunare Constituantă, care ar fi trebuit să decidă inclusiv asupra viitoarei forme de guvernământ.

Familia Imperială Rusă a fost arestată și asasinată de comuniști un an mai târziu. Prințul Ghiorghi Lvov a decis să continue războiul de partea Antantei. Acest lucru a provocat o succesiune de crize politice, alimentate de bolșevici, care doreau încheierea imediată a păcii, pentru a răsturna Guvernul Provizoriu dominat de liberali și de socialiști.

În acest context, Ucraina și-a declarat autonomia, urmată de Finlanda, care și-a declarat independența, în timp ce la Kronstadt a fost proclamată o republică autonomă.

De pe front, au dezertat 1,5 milioane de soldați.

În acest condiții, prințul Lvov a demisionat din fruntea Guvernului. El a fost înlocuit de socialistul Kerenski.

Acesta a încercat să negocieze cu liderii popoarelor care doreau să se despartă de Rusia.

De asemenea, a dorit să continue lupte contra Germaniei, Austro-Ungariei și Turciei și a făcut o serie de concesii bolșevicilor.

Printre acestea s-a numărat și proclamarea republicii, în 14 septembrie, act care năruia speranțele liberalilor ce doreau proclamarea unei monarhii constituționale.

De asemenea, Kerenski a avut de înfruntat și o rebeliune a țariștilor, conduși de generalul Kornilov, care a fost înfrânt de trupele fidele Guvernului Provizoriu.

În acest context, Kerenski și-a pierdut vechii aliați și a rămas singur în fața bolșevicilor hotărâți să pună mâna pe putere cu orice preț. În noiembrie, bolșevicii au răsturnat Guvernul Provizoriu și au pus mâna pe putere.

Au încheiat pacea cu Puterile Centrale, însă în Rusia a izbucnit un sângeros război civil, care a oferit românilor basarabeni posibilitatea să se rupă de Rusia și să se unească cu Regatul României, la 27 martie 1918.

(În acest material sunt utilizate datele din calendarul pe stil nou).

 

12/08/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: