CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoricul Marius Oprea: Holocaustul şi „fascismul slav”

 

 

Imagini pentru marx engels lenin stalin hitler photos

 

 

Dacă înfiinţarea Muzeului Holocaustului este una apropiată, despre înfiinţarea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în care să dea un nume şi un loc de cunoaştere a celor morţi în sistemului concentraţionar din România comunistă, nu se mai vorbeşte la nivel oficial, deşi ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului.

Victimele regimului comunist rămîn anonime marelui public şi mai ales tinerilor, care nu ştiu mai nimic despre ceea ce s-a întîmplat cu generaţiile părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor.

Un proiect care a vizat, de pildă, transformarea închisorii Jilava într-un muzeu (un asemenea proiect, pe care l-am redactat după ce s-au stabilit liniile sale directoare în comun, în urma unor numeroase consultări în ultimii trei ani între Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Rmânesc, Fundaţia Română pentru Democraţie şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici) şI pe care l-am trimis de aproape un an la Guvern zace şi acum prin sertare.

Se spune, şi pe bună dreptate, că între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie.

Aşa şi este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morţii de o parte sau alta, pentru a vedea „cine a omorît mai mulţi”. E o socoteală cinică şi lipsită de morală.

Căci, atît comunismul, cît şi fascismul au practicat crima în masă, primul prin justificarea „luptei de clasă”, al doilea din „raţiunea” criminală a exterminării evreilor, socotiţi duşmanii seculari ai celui de-al treilea Reich german.

Ambele state, atît Germania nazistă, cît şi Uniunea Sovietică, statele comunismului asiatic, ulterior şi statele satelite care au intrat sub ocupaţia sovieto-comunistă la finalul celui de-al doilea război mondial, au practicat un tip comun de abordare în legătură cu cei care ai fost identificaţi de aparatul de propagandă şi apoi de cel represiv drept inamici interni: exterminarea lor.

Evreii din Germania (în mod special), din ţările ocupate de aceasta sau cu regimuri fasciste, precum şi alte categorii, precum homosexualii, cei de o altă orientare politică decît nazismul sau romii, iar în cazul Uniunii Sovietice conduse de Stalin, fie popoare întregi (tătari, armeni, diverse populaţii din Asia Centrală etc.), fie „duşmanii proelariatului” (şi aici paleta a fost foarte largă ) au fost victime ale exterminării.

Secolul XX a fost cel mai sîngeros din istorie şi victimele dictaturilor, chiar şi în vreme de pace, au fost mai numeroase decît cele ale combatanţilor din timpul războiului.

Nimeni nu poate nega că ambele regimuri, atît cel nazist din Germania lui Hitler, cît şi poltica dusă de Staln în timpul Marii Terori, care a precedat semnarea pactului Ribentropp-Molotov, au practicat crima în masă de tip genocidar, socotită în zilele noastre „crimă împotriva umanităţii”.

Atît Germania lui Hitler, cît şi Rusia lui Stalin au ucis multe zeci de milioane de oameni, prin procedee şi din raţiuni în anumite puncte similare.

Numărul victimelor de o parte şi de alta este halucinant şi nici pînă astăzi nu a fost stabilit cu precizie, din cauza secretului în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni de exterminare.

La capătul oricăror investigaţii, făcute atît cu privire la Holocaust, cât şi la crimele comunismului, în legătură cu modalităţile de exterminare, soarta victimelor intrate pe porţile lagărelor naziste sau ale imensului Gulag sovietic, se întrevede o singură concluzie:. atît comunismul, cît şi nazismul, au practicat o politică a terorismului de stat, care a dus la acte genocidare.

Tocmai de aceea, personal consider că atît Holocausutul cît şi crimele comunismului trebuiesc socotite drept cele două feţe ale aceleiaşi monede: crimă împotriva umanităţii. Şi că, juridic şi istoric, ar trebui tratate ca atare.

 Există premize istorice pentru o asemenea abordare.

 

Imagine similară

Pe 24 augsut 1939, s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, la ora 2 noaptea (Foto sus).

Erau de faţă, pe lîngă semnatari (Stalin îl înlocuise pe Maxim Litvinoff din funcţia de comisar al politicii externe, tocmai pentru că un asemenea tratat nu putea fi semnat de un evreu) şi membrii celor două delegaţii.

Stînd deoparte, doi membri ai delegaţiei germane vorbeau în şoaptă:

”ia te uită cum dau noroc ofiţerii Gestapoului cu omologii lor din NKVD şi cum îşi zîmbesc unii altora! Cu siguranţă, sînt fericiţi că pot colabora, în fine!”

Ceremonia se desfăşura în sunetele „Cîntecului lui Horst Wessel”, imnul partidului nazist, cîntat de o fanfară militară sovietică, iar sala era pavoazată cu drapelele alb-roşii cu zvastică şi cele comuniste. Dîndu-şi seama că nu au steaguri naziste, gazdele apelaseră pentru pavoazare în disperare de cauză şi în ultumul moment, la recuzita unui film propagandistic antifascist.

Stalin, sosit la semnare pe nepusă masă, a ridicat un pahar de şampanie şi a rostit un toast:

„Ştiu cît de mult îşi iubeşte Fuhrerul naţiunea germană, de aceea beau în sănătatea lui!”

Imortalizat cu paharul ridicat, liderul sovietic i-a sugerat fotografului oficial german că n-ar fi bine să fie dată publicităţii tocmai acea fotografie. Îndatoritor, acesta a dat să scoată filmul din aparat, dar Stalin l-a oprit: „Am încredere în cuvîntul unui german!”

Numai că Hitler era austriac. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler şi-ar fi ţinut cuvîntul?

Dincolo de această istorie contrafactuală, o analiză succintă arată că fundamentul toretic şi practica celor două regimuri conduse atunci de Stalin şi Hitler i-au determinat să semneze un pact de neagresiune tocmai pentru că punctele lor comune ajunseseră să le confere aceeaşi identitate.

Din punct de vedere al „expertizei” în materie de exterminare a inamicilor interni, URSS se afla mult mai departe decît Germania nazistă.

Putem presupune că experienţa pe care NKVD o acumulase în ultimii douăzeci de ani de exercitare a terorii de stat şi modul în care au pus la punct Gulagul sovietic, „moara” care măcinase deja peste 17 de miliioane de vieţi numai în timpul Marii Terori, a fost împărtăşită de ofiţerii poliţiei secrete sovietice omologilor lor din Gestapo.

Şi că ideea lagărelor de exterminare naziste s-a născut poate în acele strîngerile de mîini între agenţii NKVD şi omologii lor germani din Gestapo.

Astfel, se poate spune, metaforic, că Auschwitz-ul s-a născut la Kremlin.

Întărind ideile de mai sus, trebuie spus că o propoziţie a lui Mussolini, socotită anecdotică, enunţată la cîteva zile după ce, în urma semnării pactului Ribentropp-Molotov, după ce Hitler atacase Polonia şi Stalin ocupase partea ei estică devenea, în acel context, un mare adevăr.

Mussolini observa, după ce consecinţele pactului dintre sovietici şi germani au început să se arate, că ”bolşevismul a murit. În locul lui s-a instaurat un soi de fascism slav”.

Ca fundament doctrinar, Hitler considera în „Mein Kampf” că societatea omenească are la bază ierarhii valorice ale raselor şi popoarelor şi că succesul unei naţiuni „alese” (adică poporul german, care era considerat superior, parte din „rasa ariană”.

 

 

 

 

Acelui ”ubermench” îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei, pentru a supravieţui şi domina), prin subordonarea şi chiar exterminarea raselor inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare.

Comunitatea evreiască era considerată de Hitler drept un cancer care distrugea trupul Germaniei şi împotriva căruia „ubermench”-ul german (acelaşi, în descriere cu „omul nou” comunist, dacă se înlocuieşte „rasa” cu „clasa”) trebuia să lupte cu abnegaţie.

Perspectiva aceasta îşi regăseşte corespondentul în scrierile lui Lenin, care a fundamentat teoretic terorismul de stat.

 

 

 

 

 

Aici nu mai e vorba de rasă, ci de „clasă”, dar mijloacele şi rezultatul sînt preconizate a fi aceleaşi: dominaţia universală a ”clasei muncitoare”, „dictatura proletariatului”.

În atingerea acestui scop, V.I. Lenin arăta în scrierile sale despre funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat că dictatura proletariatului înseamna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”.

Lenin sublinia:

„Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”.

În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”. Dogma a fost pe deplin respectată.

La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, regimul stalinist s-a extins, ca regim de ocupaţie sovieto-comunistă, în statele şi centrul Europei, intrate sub stăpînirea Armatei Roşii.

Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945:

„în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

De fapt, în statele -satelit ocupate se înlocuise, prin evoluţia războiului, ocupaţia nazistă cu „fascismul slav”.

Pactul Ribentropp-Molotov era o aminire neplăcută pentru sovietici, dar lecţia învăţată din alianţa cu naziştii continua să fie pusă în aplicare. Instituirea unui terorism de stat, teoretizat de astă dată ca necesitate a instaurării „dictaturii proletariatului” a continuat ca o condiţie sine qua non a justiticării ocupaţiei sovieto-comuniste.

„Dictatura proetariatului”, aşa cum a definit-o A. I. Vîşinski, artizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945 în România într un text în care dezvolta tezele leniniste, arăta că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii”.

Înlocuiţi „exploatatorii” cu evrei, ţigani şi slavi, la care se referea Hitler în „Mein Kampf” şi paradigma e aceeaşi.

În cazul fascismului, orice mijloace de eliminare a „inamicului” (evreul), iar în cazul comunismului „exploatatorul”, „burghezul”, „culacul” sînt permise şi organizate chiar de către stat:

„statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticii şi strategiei de stat.

Latura de constrîngere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă.

Organele de constrîngere, armata şi celelalte instituţii sînt tot atît de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului.

Fără aceste organe, nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”, arăta acelaşi Vîşinski.

Acest regim politico militar de tip sovietic, de fapt fascist în esenţă şi construcţie instituţională a fost hărăzit şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie „eliberatoare”.

Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de politici, bazate pe represiune şi recunoscînd primatul ideologiei asupra binelui propriului popor.

Fie că „aparatul” de partid şi de stat a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit că ar fi avut un conţinut menit binelui naţional.

În privinţa mijloacelor folosite, Securitatea nu s-a deosebit nici ea de NKVD şi nici de Gestapo, după cum afirmau deţinuţi politici din închisorile româneşti care supravieţuiseră Holocaustului.

Ce nu s-a întîmplat însă la noi (şi nici în alte state foste comuniste) este un „proces al comunismului”, asemănător celui de la Nurnberg.

Toate iniţiativele în acest sens au eşuat în derizoriu, în majoritatea statelor foste comuniste.

La noi în ţară, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele comunismului au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza, prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi.

Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România înainte de 1989 li s a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii.

Majoritatea lor au în spate executarea sumară sau moartea în închisori şi lagăre a celor dispăruţi.

Ceea ce s-a petrecut în realitate nu a mai avut aproape nimic în comun cu „Manifestul partidului comunist” al lui Karl Marx.

Comunismul a fost înlocuit cu „fascismul slav”.

Ce diferenţă ar mai fi, atunci, între morţii din Gulag, victimele Stasi sau ale securităţii poloneze şi din toate statele intrare sub cortina de fier şi cei care au fost victime ale ororilor Holocaustului?

 

 

 

 

 

Ce diferenţă e între gropile comune care acoperă, de la Cercul Polar şi de la est Siberia şi trec spre vest, prin toate ţările pe unde a mărşăluit victorioasă Armata Roşie şi cele de pe harta locurilor unde au fost exterminaţi, cu neasemuită cruzime milioane de evrei?

Există una, şi e chiar una fundamentală: peste primele s-a aşternut tăcerea, iar ultimele sînt comemorate şi au intrat deplin în conştiinţa umanităţii (şi este foarte bine că e aşa).

În România, nu se mai discută de un muzeu al victimelor comunismului, pe care nu îl vom avea în viitorul apropiat.

Nu este vorba aici numai de faptul că doamna Dăncilă nu pare a avea prea mare habar de istorie sau doar o chestiune de „lobby”.

Există şi o semnificaţie mai adîncă în ceea ce se întîmplă cu crimele comunismului şi cu victimele despre care se vorbeşte mult mai puţin. Puterea de a construi un complot al tăcerii, în legătură cu milioane de morţi care trec încet în uitare aparţine îndeobşte învingătorilor.

Să însemne, aşadar, că Mussolini avea dreptate, şi că „bolşevismul comunist”, care a murit demult, a fost înlocuit cu „fascismul slav”?

Şi că învingător este, încă, sub o formă adaptată vremurilor, acesta din urmă? Fantoma lui bîntuie încă şi în România.

Semnele i se văd la tot pasul, în ura descătuşată din dezbaterea publică, urmaşă a „urii de clasă” de odinioară, în violenţă, în ignoranţa şi nepăsarea cu privire la trecut, la victimele acelor vremuri în care secera şi ciocanul se îngemănau, în modul şi justificarea de a ucide, cu zvastica.

 

 

Sursa:

mediafax.ro prin https://www.orange.ro/info/news/mediafax 

Publicitate

24/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FOSTUL AGENT RUS VICTOR SUVOROV DEZVALUIE ADEVĂRATELE MOTIVE PENTRU CARE STALIN A OCUPAT BASARABIA ÎN 28 IUNIE 1940

 

Foto: Semnarea pactului Ribbentrop-Molotov

ADEVĂRATELE MOTIVE PENTRU CARE STALIN A OCUPAT BASARABIA ÎN 28 IUNIE 1940. FOSTUL AGENT RUS  VICTOR SUVOROV  FACE  DEZVALUIRI .

 

 

 În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare”, Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia.

Chiar la Gura Dunării, malul estic al fluviului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică.

Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil.

N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”…

 

 

 

 

 

 

„În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov (foto dreapta cu Stalin) a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării.

Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?

Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru.

 Cine este vinovat de începerea războiului? Cine pe cine a ameninţat’ Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?

 Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.”…

De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940, ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev.

Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei”… „Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gandea la apărare.

Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia.

Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti. În cariera lui Stalin au fost puţine erori.

Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîrşitul „Reichului de o mie de ani”.

Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd.

 Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului” Stalin.

Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare.

Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu.

Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”…

„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ.

Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente.

Poziţia Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.

După prima dispariţie, Armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească.

Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „Armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83).

 Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare.

Armata a 9-a  a intrat în componenţa Frontului de Sud, – avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata 7 în Finlanda.

Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare”, Armata 9 dispare din nou.

Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă.

Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume.

Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume.

România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului.

Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România.

 O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”… „Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple.

În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice.

Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania.

Toate acestea nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”.

Armata 9 de „supraşoc” a luat fiinţă ca armată pur ofensivă.

Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată” (V7/, Nr. 11, pag.65).

De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9.

O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei 9).

Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci” şi căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul.

 Suntem în Basarabia „eliberată”, în primăvara lui 1941.

“- O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos! – Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe. A trebuit să schimb tema discuţiei” (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).”…

„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului toţi ca unul, în acelaşi moment.

 Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”… „Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată”, Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte” comunist finlandez, un „prim ministru” şi un întreg „guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere”.

 Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai poporului”, care cereau alipirea la „marea familie frăţească”, s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”…

„Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid.

Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare.

La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare” au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor” şi a „celor în slujba poporului”, NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”.

Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri” (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85).”… „De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod.

Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”…

„Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură – datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovina şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri.

Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime…”

 Extrase  din cartea  Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“ de Victor Suvorov

 

 

Surse :  Ziaristi Online si  Basarabia literara md.

 

22/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurile Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940). VIDEO

 

In ziua de  23 august 1939, s-a semnat trădarea neamurilor creştine numită Pactul Ribbentrop-Molotov.

Dumnezeu sa-i ierte pe cei care au fost asasinati de catre hoardele bolsevice  !

Din pacate, pentru zeci de milioane de oameni, traind in Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau RDG), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania si Ungaria, ceea ce au hotarat cativa politicieni, initial Hitler si Stalin, in 1939, ulterior Churchill, Roosevelt si, din nou, Stalin, in 1945, dintr-o simpla trasatura de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generatii, intre 1945 si 1989.

Cu ocazia semnarii Tratatului de neagresiune dintre Reichul german si URSS, plenipotentiarii semnatari din partea celor doua parti au discutat, in cadrul unor convorbiri strict confidentiale, problema delimitarii sferelor respective de influenta in Europa rasariteana. Aceste convorbiri au dus la urmatorul rezultat:

 

“PROTOCOLUL ADIŢIONAL SECRET SOVIETICO-GERMAN – 23 august 1939.

 

 

Stalin si Ribbentrop isi strang mainile…

 

“Cu ocazia semnarii Tratatului de neagresiune dintre Reichul german si Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, plenipotentiarii semnatari din partea celor doua parti au discutat in cadrul unor convorbiri strict confidentiale problema delimitarii sferelor respective de influenta in Europa rasariteana. Aceste convorbiri au dus la urmatorul rezultat:1. In cazul unei transformari teritoriale si politice in teritoriile apartinand statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordica a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atat ale Germaniei, cat si ale URSS-ului. In acest sens, dreptul Lituaniei asupra teritoriului Vilna este recunoscut de ambele parti.

2. In cazul unei schimbari teritoriale si politice a teritoriilor apartinand statului polonez, sferele de interese, atat ale Germaniei, cat si ale urss-ului, vor fi delimitate aproximativ de linia raurilor Narev, Vistula si San. Problema daca interesele ambelor parti considera ca mentinerea unui stat polonez este de dorit si modul in care frontierele acestui stat vor fi delimitate poate fi rezolvata in mod definitiv numai in cursul desfasurarii evenimentelor politice ulterioare. In ambele cazuri, cele doua guverne vor rezolva aceasta problema pe calea unei intelegeri prietenesti.

3. Cu privire la Europa Sud-Estica, partea sovietica accentueaza interesul pe care-l manifesta fata de Basarabia. Partea germana isi declara dezinteresul politic total fata de aceste teritorii.

4. Acest protocol va fi considerat de ambele parti ca strict secret.

Moscova, 23 august 1939. Pentru Guvernul Reichului german: I.V. Ribbentrop. Cu puteri depline din partea Guvernului URSS: V. Molotov.”

Asa cum se poate observa, important pentru destinul Romaniei este pct. 3 din Protocolul secret, prin care se da mana libera lui Stalin sa opereze pe harta Europei de est. Bazandu-se pe acest protocol, Guvernul URSS trimite Guvernului Romaniei:

NOTA ULTIMATIVĂ SOVIETICĂ, 26 iunie 1940:

In anul 1918, Romania, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcand prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei, populata in principal cu ucraineni, cu Republica Sovietica Ucraineana (???-n.r.).

Uniunea Sovietica nu s-a impacat niciodata cu faptul luarii Basarabiei cu forta, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singura data si deschis in fata intregii lumi.

Acum, cand slabiciunea militara a URSS a ramas in domeniul trecutului, iar situatia internationala care s-a creat cere rezovlare rapida a chestiunilor mostenite din trecut, pentru a pune in fine bazele unei paci solide intre tari, URSS considera necesar si oportun ca-n interesul restabilirii adevarului sa paseasca impreuna cu Romania la rezolvarea imediata a chestiunii inapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic considera ca chestiunea intoarcerii Basarabiei este legata in mod organic cu chestiunea transmiterii catre URSS a acelei parti de Nord a Bucovinei a carei populatie este legata in marea sa majoritate cu Ucraina Sovietica prin comunitatea soartei istorice, cat si prin comunitatea de limba si compozitiune nationala.

Un astfel de act ar fi cu atat mai just cu cat transmiterea partii de Nord a Bucovinei catre URSS ar putea reprezenta, este drept ca numai intr-o masura neinsemnata, un mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuita URSS si populatiei Basarabiei prin dominatiunea de 22 de ani a Romaniei in Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al Romaniei:

1. Sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia.

2. Sa transmita Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alaturata (care a fost trimisa a posteriori-n.r.).

Guvernul sovietic isi exprima speranta ca Guvernul roman va primi propunerile URSS si ca acesta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pasnica conflictul prelungit dintre URSS si Romania.

Guvernul sovietic asteapta raspunsul Guvernului Regal al Romaniei in decursul zilei de 27 iunie curent.”

Asadar, in aceasta nota se abordeaza problema frontierei dintre Romania si URSS, potrivit pct. 2, pe baza unei harti care a fost transmisa ulterior.

RĂSPUNSUL Guvernului ROMÂN, 27 iunie 1940:

Guvernul URSS a adresat Guvernului roman o nota care a fost remisa la 26 iunie 1940, seara, de catre Excelenta Sa domnul Molotov, Presedintele Comisarilor Poporului ai Uniunii Sovietice si Comisar al Poporului pentru Afacerile Straine, Excelentei Sale domnul Davidescu, Ministrul Romaniei la Moscova.

Fiind insufletit de aceeasi dorinta ca si Guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea sa produca o neintelegere intre URSS si Romania, Guvernul Regal declara ca este gata sa procedeze imediat, si in sprijinul cel mai larg la discutiunea amicala si de comun acord a tuturor propunerilor emanand de la Guvernul sovietic.

In consecinta, Guvernul roman cere Guvernului sovietic sa binevoiasca a indica locul si data ce doreste sa fixeze in acest scop. De indata ce va fi primit un raspuns din partea Guvernului sovietic, Guvernul roman isi va desemna delegatii si nadajduieste ca conversatiile cu reprezentantii Guvernului sovietic vor avea ca rezultat sa creeze relatiuni trainice de buna intelegere si prietenie intre URSS si Romania.”

Este evident faptul ca Guvernul Romaniei nu a raspuns punctual la propunerile sovietice, incercand sa castige timp. Din aceasta cauza, Guvernul sovietic trimite Guvernului Romaniei o “NOTA ULTIMATIVA din noaptea de 27/28 iunie 1940:

Guvernul URSS considera raspunsul Guvernului Regal al Romaniei din 27 iunie ca imprecis, deoarece in raspuns nu se spune direct ca el primeste propunerea Guvernului sovietic de a-i restitui neintarziat Basarabia si partea de Nord a Bucovinei. Insa cum Ministrul Romaniei la Moscova, domnul Davidescu, a explicat ca raspunsul mentionat al Guvernului Regal al Romaniei inseamna accedarea la propunerea Guvernului sovietic, Guvernul sovietic, primind aceasta explicatie a domnului Davidescu, propune:

1. In decurs de 4 zile, incepand de la ora 14,00, dupa ora Moscovei, la 28 iunie, sa se evacueze teritoriul Basarabiei si Bucovinei de trupele romanesti.

2. Trupele sovietice in acelasi timp sa ocupe teritoriul Basarabiei si partea de Nord a Bucovinei.

3. In decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice sa ocupe urmatoarele puncte: Cernauti, Chisinau, Cetatea Alba.

4. Guvernul Regal al Romaniei sa ia asupra sa raspunderea in ceea ce priveste pastrarea si nedeteriorarea cailor ferate, a parcurilor de locomotive si vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, intreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Sa numeasca o comisie alcatuita din reprezentanti ai Guvernelor roman si al URSS, cate doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor in litigiu in legatura cu evacuarea armatei romane si institutiilor din Basarabia si partea de Nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insista ca Guvernul Regal al Romaniei sa raspunda la propunerea sus-mentionata nu mai tarziu de 28 iunie, ora 12,00 ziua (ora Moscovei).”

In aceasta nota nu se mai discuta de frontierele dintre cele doua tari, ci numai despre evacuarea teritoriilor Basarabiei si Bucovinei de catre armata romana.

Prins intr-un cleste si abandonat de aliatii traditionali, Guvernul Romaniei ia una din cele mai discutabile decizii, care va avea consecinte nefaste pentru milioane de romani si va pecetlui soarta tarii pentru urmatoarea jumatate de secol.

RĂSPUNSUL Guvernului ROMÂN, 28 iunie 1940
Guvernul roman, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic.

Guvernul roman ar dori totusi ca termenele de la pct. 1 si 2 sa fie prelungite deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de adus la indeplinire in 4 zile din pricina ploilor si inundatiilor care au stricat caile de comunicatie.

Comisiunea mixta, instituita la pct. 5, ar putea discuta si rezolva aceasta chestiune. Numele reprezentantilor romani in aceasta comisiune vor fi comunicate in cursul zilei.”

Trebuie evidentiat ca in acest raspuns Guvernul Romaniei nu recunoaste nici o frontiera, el se refera in exclusivitate la faptul ca “se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic”.

* Rezumand notele utlimative sovietice, rezulta ca problema frontierei romano-sovietice a fost enuntata in nota din 26 iunie 1940, ea n-a fost negociata si Guvernul Romaniei nu s-a pronuntat cu privire la aceasta chestiune.

* La data de 12 septembrie 1944, Guvernul roman semneaza Conventia de armistitiu cu Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii, care, la pct. 4, prevede: “Se restabileste frontiera de stat intre URSS si Romania, stabilita prin Acordul sovietico-roman din 28 iunie 1940.”

* Tratatul de pace incheiat la Paris la data de 10 februarie 1947 intre Romania si URSS, Anglia, SUA, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelanda, Ucraina si Uniunea Sud-Africana stipuleaza la art. 1: “Frontierele Romaniei, indicate pe harta anexata tratatului de fata (anexa 1) vor fi cele care erau in fiinta la 1 ianuarie 1941, cu exceptia frontierei romano-ungare, care este definita la art. 2 al tratatului de fata”.

 

 

Cum arata imparteala la masa talharilor

 

 

Iata  asadar, ca frontierele actuale ale Romaniei sunt stabilite, totalmente, prin Pactul Molotov-Ribbentrop, mai exact, printr-o nota ultimativa trimisa de catre Guvernul URSS la dat de 26 iunie 1940, la care Guvernul Romaniei n-a dat niciodata nici un raspuns.

“Declaratia Parlamentului Romaniei privind Pactul Ribbentrop-Molotov si consecintele acestuia pentru tara noastra”, adoptata la data de 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi, precizeaza:

“In numele Poporului Roman, Parlamentul Romaniei condamna acest pact ca fiind ab initio nul si neavenit.

Tot astfel trebuie sa fie considerata si consecinta directa a acestor intelegeri secrete dintre Stalin si Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 si 27 iunie, urmate de ocuparea cu forta la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Hertei, impotriva vointei populatiei din aceste stravechi teritorii romanesti, actiune care a reprezentat o incalcare brutala a suveranitatii, independentei si integritatii teritoriale a Romaniei”.

La 24 decembrie 1989, Congresul Deputatilor Poporului din URSS a condamnat “semnarea Protocolului aditional al Tratatului din 1939…, a altor intelegeri secrete cu Germania” si a recunoscut ca acestea sunt “din punct de vedere juridic, lipsite de temei si de valabilitate, din momentul semnarii lor”, venind “in contradictie cu suveranitatea si independenta unor state terte”.

 

 

 

Bibliografie :

1. Constantin Mărăndici

2. http://www.stirilocale.ro/

3. http://paulgoma.free.fr/

4.Wikipedia-Enciclopedia libera

28/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: