Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

Publicitate

Germania în perioada dintre cele două războaie mondiale.VIDEO

După ce în Primul Război Mondial
Germania a fost învinsă, țările învingătoare au semnat cu ea Tratatul de pace, la Versailles, Franța.

Această țară a încetat să mai fie un imperiu, fiind continuată ca stat de Republica de la Weimar, care conform noii Constituții avea 17 landuri, un Parlament bicameral și un președinte ales pentru 7 ani.

Această Constituție însă, avea un punct slab și anume acela că în caz de situație excepțională, președintele putea suspenda Constituția și își putea asuma puteri dictatoriale.

Republica de la Weimar mai era numită și ”Republică fără republicani” pentru că partidele politice considerau că regimul republican e ceva străin, impus din exterior. 

În anii 1920, în Germania au loc schimbări radicale politice și economice. Vor apărea partide de extremă dreaptă (Partidul Nazist) care promovau o politică antirepublicană, antisemită și reacționară.

În timpul Republicii de la Weimar au avut loc mai multe crize politice, cea mai cunoscută fiind ”Puciul de la berărie”, în urma căruia Hitler a fost arestat, iar în închisoare a scris lucrarea ”Mein Kampf” în care spunea că ”numai forța domină și ea este prima lege”.

Politica Internă

Din punct de vedere economic, imediat după război Germania a cunoscut o criză economică gravă, care a dus și la o inflație de proporții. Plus la toate trebuia să plătească reparații de război în sumă de 132 miliarde mărci aur. 

În 1924 în ajutorul economiei germane au venit investițiile anglo-americane – așa-numitul Plan Dawes, care a fost completat în 1929 cu Planul Young. Investițiile date au ajutat Germania să își refacă economia și chiar să lanseze un vast program de construcții moderne, dezvoltare a industriei chimice, industriei grele, constructoarea de mașini ș.a.

Astfel, datorită acestor investiții, Germania a reușit să-și revină și să înceapă plata reparațiilor de război. 

În 1932, absolut legal, la putere a venit Partidul Național Socialist Muncitoresc în frunte cu Hitler, care va proclama Al Treilea Imperiu German ( al III-lea Reich ). 

În acest moment, capitala se va muta înapoi la Berlin și Republica Weimar va fi distrusă pentru totdeauna.

În 1933 Hitler este numit cancelar al Germaniei. Va folosi punctul slab al Constituției de la Weimar și își va asuma puteri dictatoriale.

În acest scop au fost create poliția politică GESTAPO, trupele SS, iar tineretul a fost înregimentat (Tineretul Hitlerist). Evreii, polonezii, rușii au devenit ținte ale propagandei naziste.

Se promova ura față de democrație și comunism, dar se elogia violența, războiul și cultul personalității.

Rasismul, mai ales în componenta sa antisemitism (ura împotriva evreilor), era o trăsătură distinctivă a nazismului german. 

Cu toate acestea, țările europene încercau să integreze Germania în comunitatea internațională: au primit-o în Liga Națiunilor, iar în 1936, Berlinul a fost ales ca loc pentru Jocurile Olimpice din acel an.

Cu toate că în Germania la acel moment rasismul, antisemitismul, violența luau avânt, publicul german la Jocurile Olimpice din Berlin ovaționau numele campionului american de culoare Jesse Owens, care a câștigat 4 medalii de aur.

Politica externă

Politica externă a Germaniei după primul război mondial a devenit din ce în ce mai agresivă. Chiar de la început, pentru a ieși din izolarea politică și-a căutat aliați. I-a găsit în URSS, Italia fascistă și Japonia militaristă.

Deși a fost admisă în Liga Națiunilor și a semnat Pactul Briand-Kellogg (a căror scop era păstrarea păcii în lume), în secret Germania hitleristă se pregătea de război.

Mai întâi a ocupat zona Renană, apoi și-a alipit Austria (Anschluss), a reușit să convingă Franța și Anglia să ocupe Cehoslovacia (Cârdășia de la Munchen), ca în anul următor să împartă în secret Europa între Germania și URSS prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop și a Protocolului Adițional Secret și mai ales, să se înțeleagă cu Stalin să înceapă la 1 septembrie 1939 un atac simultan asupra Poloniei.

Astfel, politica conciliatoristă a țărilor europene (de ai face cedări lui Hitler numai ca acesta să nu înceapă un nou război, pentru care ele nu erau pregătite) a suferit eșec.

Liga Națiunilor nu și-a atins scopul. Peste doar 20 de ani de la finisarea Primului Război Mondial, s-a început cel de-al Doilea Război Mondial.

Politica de „ping-pong” a Rusiei privitoare la Pactul Molotov-Ribbentrop

 

 

 

 

 

 

O caracteristică a eforturilor propagandei de dezinformare a Kremlinului este lipsa de consecvență, constată publicația în limba rusă în articolul http://euromaidanpress.com/ russias-ping-pong-policy-on-molotov-ribbentrop-pact.

 

 

Acest lucru poate fi observat și în privința dezinformărilor din  jurul celui de-al Doilea Război Mondial și ale Pactului Molotov – Ribbentrop din 1939, unde asistăm la un adevărat ping-pong intre laudele aduse  acestei înțelegeri criminale sovieto- naziste și denunțarea acesteia de către propaganda puterii de la Moscova.

La sfârșitul lunii mai a.c., Aleksei Juravliov, membru al parlamentului rus, a introdus o moțiune prin care era denunțată decizia  Parlamentului Sovietic de invalidare pactului Molotov – Ribbentrop din 24 decembrie 1989.

Potrivit lui Juravliov, Parlamentul sovietic ar fi  acționat sub presiunea unor  forțe  externe:

”Decizia este în conflict cu principiile justiției istorice și a fost luată în contextul creșterii instabilității politice din acea perioadă, urmată de presiunea puterilor străine. Decizia a fost pregătită de Comitetul pentru evaluarea ramificărilor politice și legale ale pactului sovietic-german de neagresiune din 1939 și nu a fost ghidată de principii de obiectivitate și lipsă de părtinire”.

 

Decizia din 1989 a Sovietului Suprem al URSS  recunoscuse oficial că Pactul Molotov – Ribbentrop,a dus la  încălcarea a obligațiilor statului sovietic față de vecinii săi:

 

Congresul constată că în această perioadă relațiile URSS cu Letonia, Lituania și Estonia au fost reglementate de un sistem de tratate. În temeiul tratatelor de pace din 1920 și ale tratatelor de neagresiune din 1926-1933, semnatarii au fost obligați să se onoreze reciproc suveranitatea, integritatea teritorială și inviolabilitatea în orice circumstanță. Uniunea Sovietică și-a asumat obligații similare cu Polonia și Finlanda.

 

 

În septembrie 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție cu privire la împlinirea a 80 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Rezoluția se referă la denunțarea Parlamentului sovietic de mai sus a Molotov – Ribbentrop, dar a provocat o reacție furioasă în Kremlin.

 

 Mass-media rusă a inițiat o campanie propagandistică prin care pretindea că   Puterile occidentale ar fi fost  principalii vinovați ai celui de-al doilea război mondial.

La rândul ei, Agenția de presă de stat rusă Sputnik a atacat viclean Polonia .

 Oficinele propagandei  pro-Kremlin pretind că Polonia ar fi fost un aliat pentru Hitler  sugerând perfid și ca guvernul polonez de dinainte de război a creat condiții pentru Holocaust  și că, nici mai mult, nici mai puțin, ar fi avut un rol important în declanșarea  celui de- Al doilea război mondial . Mai multe cazuri de astfel de atacuri propagandistice mincinoase pot fi găsite în baza de date a Uniunii Europene împotriva dezinformării .

 

 

 

 

 

 

Războiul împotriva faptelor

 

 Kremlinul a lansat campania împotriva Poloniei ca reacție la rezoluția Parlamentului European din septembrie  privind importanța pșstrării memoriei pentru viitorul Europei.

Istoricii Moscovei  consideră acest lucru ca un act de agresiune:

 

Rezoluția Parlamentului European a fost o surpriză atât de neplăcută, deoarece s-a părut că narațiunea despre Holocaust a fost inclusă în narațiunea despre „cele două totalitarisme” și susținută de majoritate… Acesta nu este o modalitate de a câștiga Războiul trecutului atâta vreme cât nu înțelegem cum să luptăm, cine sunt potențialii aliați și care sunt dușmanii noștri eterni.

 

Un pact pentru pace

 

Pactul Molotov – Ribbentrop a creat condițiile pentru Hitler și Stalin de a merge mai departe în extinderea teritorială a țărilor lor pe seama altor state.

Pactul în sine nu a provocat războiul, dar a făcut posibil războiul. Aceasta a oferit ambelor părți libertate de mișcare. Joseph Stalin a descris personal relația dintre Germania și Uniunea Sovietică drept o „ Prietenie falsificată în sânge. “

 

 

 

Telegrama de la Stalin la ministrul de externe nazist Joachim von Ribbentrop, decembrie 1940: „Prietenia, forjată în sânge, între popoarele Germaniei și Uniunea Sovietică, are toate șansele de a fi durabil și puternic.”

Pactul Molotov – Ribbentrop a permis Uniunii Sovietice să-și extindă teritoriul în detrimentul vecinilor. Finlanda și România au fost obligate să cedeze părți mari din teritoriile sale.

Estonia, Letonia și Lituania au fost ocupate și anexate integral de URSS, imediat după acordul cu Germania nazistă. Kremlinul a încercat să nege de câțiva ani existența protocoalelor secrete, delimitând sferele de interese ale Germaniei naziste și ale Rusiei sovietice. Dintre semnatarii tratatului, numai Uniunea Sovietică a păstrat teritoriul, câștigat prin acordul dintre cele două părți.

Este complicat. Nu.

Documentele privind Pactul Molotov – Ribbentrop  sunt disponibile pentru cercetare de zeci de ani, iar   cauzele și urmările sale sunt bine studiate și cunoscute. Cu toate acestea, Kremlin se luptă cu disperare să le denatureze semnificația. Cu toate că că Parlamentul sovietic a denunțat în 1989 acest tratat, Vladimir Putin s-a referit personal la această denunțare în 2009, într-un articol pentru cotidianul polonez Gazeta Wyborcza (link aici la o traducere oficială rusă a textului original):

Caracterul imoral al pactului Molotov – Ribbentrop a primit o evaluare explicită a parlamentului sovietic, însă cinci ani mai târziu, în 2014, același Vladimir Putin și-a schimbat  punctul de vedere asupra pactului:

Uniunea Sovietică a semnat un acord de neagresiune cu Germania. Ei spun: „Oh, ce rău!”. Dar ce este atât de rău în asta, dacă Uniunea Sovietică nu dorea să lupte? Ce este atât de rău?

El a revenit asupra evaluarii critice a tratatului cu naziștii într-un recent    articol despre lecțiile istoriei:

 

Permiteți-mi să vă reamintesc, de asemenea, că Uniunea Sovietică a făcut o evaluare legală și morală a așa-numitului Pact Molotov – Ribbentrop. Sovietul suprem, în rezoluția sa din 24 decembrie 1989, a denunțat oficial protocoalele secrete drept „un act al puterii personale” care nu a reflectat în niciun fel „voința poporului sovietic care nu poartă nicio responsabilitate pentru această înțelegere”.

Relația ambiguă cu trecutul Rusiei creează mari probleme, chiar și pentru cei care vor să susțină ambiția Kremlinului de a folosi istoria ca instrument politic . Unul dintre istoricii de la Moscova și-a  exprimat iritarea în legătură cu această atitudine în continuă schimbare față de pact:

Acest lucru oferă condiții foarte confortabile pentru rotirea opoziției. De exemplu, declarațiile oficialilor noștri conform cărora Pactul Molotov – Ribbentrop este o mare victorie pentru diplomația sovietică. Acest lucru, în ciuda faptului că Vladimir Putin într-un discurs la Westerplatte a exprimat o poziție clară că nu ne mândrim cu Pactul Molotov – Ribbentrop, că îl regretăm, dar că acesta  a fost o legătură într-un lanț de evenimente în care am fost implicați. Deja în 2014, președintele a început să descrie Pactul Molotov – Ribbentrop ca pe o decizie corectă. Și apoi toți ceilalți s-au alăturat. Nu  așa se câștigă un război informațional!