CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

19 AUGUST 1939 – ZIUA ÎN CARE STALIN A DECIS SĂ ÎNCEAPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, HOTĂRÂND ATACAREA PRIN SURPRIDERE A GERMANIEI ŞI ROMÂNIEI

 Foto: Stalin şi Hitler

Nenumărate cărţi şi documentare au analizat de-a lungul timpului aspectele existenţei sub nazism, dar despre comunismul sovietic se vorbeşte prea puţin.

Graţie acestei conspiraţii a tăcerii, Holodomorul rămâne o enigmă, deşi a însemnat uciderea prin înfometare a 7 milioane de oameni, iar gulagul a rămas doar o idee, niciodată pe de-a întregul asimilată.

Dacă până la izbucnirea războiului, Stânga a simpatizat, în diferite grade, cu fascismul, naţional-socialismul şi comunismul, după conflict, magnitudinea distrugerii şi milioanele de morţi au impus o reconsiderare.

Fascismul şi nazismul nu mai erau frecventabile. În schimb, comunismul devenise cu atât mai atrăgător: salvase lumea de Hitler!

Pentru a nu pierde nimic din aură, Stânga a încercat să dea vina pe dreapta şi s-a chinuit să convingă lumea că egalitarista şi democratica Uniune Sovietică a fost atacată pe la spate de „extrema dreaptă” nazistă.

Întreaga răspundere a fost aruncată pe umerii lui Adolf Hitler.

Stalin a scăpat nepedepsit, ba chiar, a fost, cumva, compătimit, fiind asemuit unei victime: liderul sovietic a fost trădat de Hitler, un nebun care şi-a propus să se lupte cu întreaga planetă.

Desigur, povestea trădării hitleriste e credibilă, dar cât este ea de adevărată?

Deloc.

Pactul Ribbentrop – Molotov a fost, în realitate, pactul Hitler- Stalin.

 

 

 

Imagini pentru pact ribbentrop- molotov photos

 

Foto: 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto- nazist.

Stalin este cel care a iniţiat înţelegerea cu Hitler, sovieticul Molotov fiind cel care i-a propus omologului său german, Ribbentrop  să semneze pactul de neagresiune.

În urma sa, Stalin şi-a permis să anexeze ţările baltice, Basarabia şi Bucovina şi a atacat Finlanda de la care a smuls Karelia.

Dar planurile sale erau mult mai ambiţioase.

Fost ofiţer al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărării din Uniunea Sovietică, Victor Suvorov a avut acces la nenumărate arhive ale statului sovietic.

Pe baza lor, a scris câteva cârţi: Spărgătorul de Gheaţă, Ultima Republică, Ziua „M”.

Teza principală a lui Suvorov este că Stalin a iniţiat pactul cu Hitler pentru a pregăti războiul mondial. L-a înarmat şi susţinut pe liderul nazist pentru ca acesta să intre în război cu întregul Occident, iar el să intervină ulterior, „eliberator”.

Scopul lui Stalin părea de neimaginat: victoria totală a comunismului.

În timp ce Hitler s-ar fi luptat cu Vestul, Uniunea Sovietică urma să declanşeze în vara lui 1941 un atac prin surprindere asupra Germaniei şi aliaţilor săi.

Mobilizarea sovietică ar fi fost atât de mare, încât nici o armată de pe lume nu i-ar mai fi făcut faţă. Nici Germania nazistă, nici Franţa sau Anglia, ori poate chiar îndepărtata Americă, nu ar mai fi putut să se opună Armatei Roşii.

Pentru trădarea sa, Victor Suvorov a fost condamnat la moarte, în contumacie, dar cărţile lui rămân.

Redăm concluzia din Ziua „M”.

L-a crezut Stalin pe Hitler?

Victor Suvorov

Putem să repetăm că Stalin l-a crezut pe Hitler – dar cei care s-au aflat în apropierea lui în acei ani nu confirmă această legendă.

Nici amiralul N.G. Kuzneţov, nici mareşalul G.K. Jukov.

Iar Nikita Hruşciov mărturiseşte că Stalin, după semnarea pactului de neagresiune încheiat cu Germania, a strigat bucuros că l-a înşelat pe Hitler.

Pactul a fost o capcană pentru Hitler. Închipuiţi-vă că un infractor a falsificat toată noaptea o poliţă, dimineaţa urmând să o înmâneze.

Este posibil ca însuşi infractorul să creadă că poliţa este autentică?

Pactul Molotov – Ribbentrop a fost născocit de Stalin pentru a începe al doilea război mondial cu mâinile lui Hitler, pentru a ruina şi slăbi Europa, inclusiv Germania.

Putea Stalin să creadă în acest pact, dacă scopul iniţial al acestuia era să-l înşele pe Hitler?

Dacă nu sunteţi convinşi, să ne adresăm statisticii.

La 21 iunie 1939 Stalin avea 94 de divizii de infanterie şi vânători de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 de divizii de infanterie şi vânători de munte.

În afară de acestea, se făcuseră pregătirile şi se dăduse ordinul de formare a încă 60 de divizii de infanterie, care trebuiau să apară după atacurile prin surprindere şi declararea Zilei „M”.

În aceşti doi ani numărul diviziilor motorizate şi de infanterie motorizată a crescut de la 1 la 31. Numărul diviziilor de tancuri a crescut de la 0 la 61.

Încă o serie de zeci de divizii de tancuri se afla în stadiul de formare, care trebuia să se încheie dupădeclarea Zilei „M”.

Numărul diviziilor de aviaţie s-a mărit în doi ani de la 0 la 79, al corpurilor de infanterie de la 25 la 62, al regimentelor de artilerie (fără a lua în calcul pe cele antiaeriene) de la 144 la 900.

Mai erau încă vreo câteva sute de regimente care se pregăteau de desfăşurare după primele atacuri ale Armatei Roşii.

Numărul corpurilor mecanizate (de tancuri) a crescut de la 4 la 29, al brigăzilor de desant aerian de la 6 la 16, al corpurilor de desant aerian de la 0 la 5, iar alte 5 urmau să fie rapid desfăşurate în Ziua M şi în următoarele zile.

Numărul armatelor din partea europeană a Uniunii Sovietice s-a mărit în doi ani de la 0 la 26.

Vreme de cincizeci de ani, comuniştii au încercat să ne convingă că Stalin a avut încredere în Hitler.

Statistica nu confirmă acest lucru. Lucrurile stau invers.

Hitler l-a crezut pe Stalin şi a semnat pactul care a dus Germania într-o situaţie dificilă, de război împotriva întregii Europe şi a întregii lumi.

Pactul a pus Germania în situaţia de vinovat unic al războiului.

La 19 august 1939, Stalin a început mobilizarea secretă a Armatei Roşii, după care al doilea război mondial a devenit inevitabil.

Însă Hitler nu a dat atenţie evenimentelor ce se petreceau în Uniunea Sovietică.

Mai înainte Stalin a început mobilizarea industriei, transportului, aparatului de stat, a resurselor umane. Hitler nu a luat asemenea măsuri în Germania.

Hitler l-a crezut prea mult pe Stalin. Avându-l pe Stalin în spate, Hitler lupta fără griji împotriva Franţei şi Angliei, aruncând împotriva acestora toate tancurile, întreaga aviaţie de luptă, cei mai buni generali şi cea mai mare parte a artileriei.

În vara lui 1940, Germania a lăsat la frontiera estică numai 10 divizii, fără nici un tanc şi fără acoperire din partea aviaţiei.

Era un risc mortal, dar Hitler nu conştientiza acest lucru. În vremea aceasta, Stalin pregătea toporul.

Hitler a intuit prea târziu. Lovitura lui Hitler n-a mai putut salva Germania.

Stalin nu numai că avea mai multe tancuri, tunuri şi avioane, mai mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar îşi trecuse deja industria în regim de război şi putea produce armament în orice cantitate.

Stalin era un infractor de drept comun. La începutul secolului, sub conducerea lui Stalin şi cu participarea lui personală a fost jefuită banca din Tiflis, jaf care a uimit întreaga Europă.

Pregătirea atacării Germaniei a fost lucrată de Stalin la fel de minuţios ca şi vestitul jaf.

Dar Stalin n-a reuşit să încheie mobilizarea în secret. Hitler a atacat în momentul în care Armata Roşie şi întreaga Uniune Sovietică se aflau în situaţia cea mai nefavorabilă respingerii unui atac: ele însele pregăteau unul.

S-a petrecut ceea ce se putea petrece în piaţa din faţa băncii: dacă unul din paznici şi-ar fi dat seama ce se petrece, trăgea el primul…

Hitler a atacat primul şi de aceea pregătirea stalinistă de război a fost dată peste cap, transformându-se într-o catastrofă.

Ca rezultat al războiului, Stalin a obţinut numai Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea, jumătate din Vietnam.

Oare Stalin socotea să obţină un rezultat atât de modest?

* * *

Să tragem concluziile…

 

Începerea mobilizării secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea război mondial.

Stalin a înţeles acest lucru şi a dat conştient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din acea  zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit.

De aceea, 19 AUGUST 1939 ESTE ZIUA CÂND STALIN A ÎNCEPUT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea Germaniei şi a României, la 6 iulie 1941.

Concomitent, în întreaga Uniune Sovietică trebuia decretată Ziua „M”, ziua când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă şi totală.

Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul agresiunii.

Pentru apărarea ţării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenţei sale.

Lui Hitler i-a rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă.

Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni.

Iată de ce Ziua „M” n-a mai venit.

Sursa:  L-a crezut Stalin pe Hitler?, Ziua „M” – Victor Suvorov, Ed. Hexagon, pp. 281-284, Cap. 25

12/09/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Victoria antijaponeză sovietică de la Halhîn Gol şi legătura acesteia cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov

 

Imagini pentru halhin gol maps

 

 

 

În anul 1939 la Halhîn Gol, lângă râul Halha, s-a dus bătălia decisiva în războiul nedeclarat dintre armatele aliate ale URSS şi Mongoliei, împotriva Imperiului japonez aflat atunci în plină expansiune teritorială.

Motivul conflictului a fost pretenţia japonezilor ca graniţa dintre provincia chineză Manciuko,ocupată de ei si Mongolia, să fie râul Halha, care se vărsa în Lacul Baikal, în timp ce mongolii şi aliaţii lor sovietici, susţineau că graniţa ar fi fost la 16 km la est de râu.

 Ofensiva sovieto-mongolă declanşată de generalul Jukov în 20 august 1939, a dat o lovitura decisivă armatei  Kwantung, principala forţă militară japoneză din Manciuria vecină ocupată, care atunci era constituită din unele din cele mai bine pregătite unităţi japoneze.

 

 

 

Foto: gen.Gheorghi Jukov şi Horloogiin Cioibalsan, comandantul armatei Republicii Populare Mongole, la Halhân Gol

 

 

 Sovieticii aliaţi cu mongolii au aruncat în luptă 57.000 de infanterişti, 500 de tancuri şi 250 de avioane.

Japonezii aflaţi sub comanda generalui Otsuzo Yamada, forța care a trebuit să facă față atacului sovietic aveau 38.000 de infanterişti, 135 de tancuri şi 250 de avioane.

Operațiunea sovietică a fost o manevră clasică de dublă învăluire executată pe o suprafață de dimensiunile Europei occidentale.

Pe aripa de vest a atacului, sovieticii au înaintat prin deșerturile și munții Mongoliei, la mare distanță de liniile feroviare de aprovizionare.

Această manevră a luat prin surprindere analiștii militari japonezi, care se aşteptau ca atacul să fie dat de-a lungul căilor ferate de aprovizionare, atacând poziții nipone foarte slab fortificate.

Pe lângă toate acestea, comandantul japonez a lipsit de la postul său în primele 18 ore ale atacului, iar comunicațiile dintre centrul de comandă și unitățile îndepărtate au fost întrerupte aproape de la început.

Superioritatea blindatelor sovietice avea să asigure victoria.

Tancurile lui Jukov  au reuşit să încercuiască complet forţele japoneze – o manevra clasică a blitzkrieg-ului nazist.

 

 

 

 

 

 

Armata japoneză a refuzat să se predea şi a fost practic decimată.

După trei zile de lupte, pe 23 august 1939, înfrângerea japonezilor era clară.

Aceasta era vestea pe care o aştepta Stalin la Moscova în timp ce acesta trăgea de timp în discuţiile cu naziştii.

Când a aflat că japonezii au fost zdrobiţi, Stalin şi-a dat acordul pentru semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov cu Germania, prin care naziştii şi sovieticii au trecut la împărţirea Europei.

Acum, lucrurile erau clare: nu Stalin avea să fie cel care urma să lupte pe două fronturi, ci Hitler. 

Stalin  a câştigat doi ani până în 1941, când a trebuit să facă faţă atacului Germaniei lui Hitler şi aliaţilor acesteia asupra ţării sale.

De la 23 august 1939 şi până la 22 iunie 1941, Stalin nu numai că a asistat fără să se implice la desfăşurarea războiului dintre Germania, Anglia şi Franţa, dar a şi cotropit  toate statele cu care  URSS se învecina la Apus, răpind Finlandei, Poloniei şi României întinse teritorii şi anexând Ţările Baltice.  

Pentru Japonia, rezultatul nefavorabil al bătăliei de la halhîn Gola avut o influenţă hotărâtoare asupra strategiei sale de mai târziu, determinând Cartierul General Imperial să-şi îndrepte atenţia extinderii imperiului spre insulele din Pacific şi Asia de sud-est, abandonând varianta atacului spre nord, în Siberia.
 

Cu toate că ostilităţile armate s-au desfăşurat fără nicio declaraţie de război, la sfârsitul conflictului părţile au semnat un tratat de pace, iar japonezii nu au mai îndrăznit să atace Mongolia şi Uniunea Sovietică

Mai mult, peste nici doi ani, Japonia şi URSS au semnat din nou, la data  de 13 aprilie 1941, un Pact de neutralitate reciprocă, pentru o perioadă de 5 ani.  

Acest Pact, revocat înainte de atacul URSS-ului asupra Japoniei la data de 8 august 1945, în urma căruia au  anexat  Insulele Kurile şi a fost eliberată Manciuria, elimina la momentul respectiv ameninţarea unui război pe două fronturi pentru Uniunea Sovietică.

Bătălia dela Halhîn Gol a fost  prima mare victorie a  generalul Gheorghi Jukov (viitor mareşal), cel care va fi câţiva ani mai târziu unul dintre artizanii victoriei URSS împotriva Germaniei naziste. 

 

 

 

Surse: 

https://historice.ro/ 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_de_neutralitate 

https://cultural.bzi.ro/ 

03/08/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: