Ofensiva statelor revanșarde totalitare în perioada interbelică. Frăția de arme sovieto-nazistă

 

 

 

 

 

 

Relaţiile internaţionale între cele două războaie mondiale. Agresiunea statelor totalitare.

În primii ani ai perioadei interbelice, s-au depus eforturi pentru păstrarea păcii şi securităţii în lume:

Și-a început activitatea Societatea Naţiunilor;

S-au încheiat tratate de alianţă între diferite state;

S-a semnat Pactul de la Locarno, prin care Germania şi vecinii săi, Franţa şi Belgia, îşi garantau frontierele;

Franţa şi Statele Unite ale Americii, au încheiat, în 1928, Pactul Briand-Kellogg (semnat apoi de 63 de state), prin care propuneau eliminarea războiului din relaţiile internaţionale.

 

 

 

 

 

 

Pacea şi frontierele nu au putut fi păstrate multă vreme după tratatele de pace de la Paris, din cauza statelor revizioniste, care au declanşat acţiuni agresive de politică externă.

Începutul a fost făcut prin nerespectarea condițiilor specificate de tratatele semnate la sfârșitul Primului Război Mondial.

Astfel, la 16 aprilie 1922, Germania și Rusia, foști adversari din timpul Primului Război Mondial, semnau, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Rapallo marchează, oficial, normalizarea relațiilor dintre Germania și Rusia, care se pun de acord să „coopereze în spiritul bunăvoinței reciproce pentru satisfacerea nevoilor economice”. La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret ce-i va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin tratatul de pace de la Versailles. Era primul pas în drumul Germaniei spre remilitarizare ce se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Înțelegerea dintre Germania și Uniunea Sovietică nu este deloc surprinzătoare. Cu toate că cele două țări luptaseră una împotriva celeilalte în timpul Marelui Război, dar în 1919 ambele se regăseau în tabăra învinșilor. 

După război, ambele țări au fost izolate diplomatic de către celelalte țări: Germania, ca stat învins, pentru că era considerată unicul vinovat pentru conflagrația mondială și merita, așadar, pedepsită, iar Rusia din cauza regimului criminal bolșevic care se instalase la putere în urma unei revoluții sângeroase.

Ca atare, cele două țări, rupte de restul Europei, nu se puteau baza decât una pe cealaltă.

Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatul, Germania recunoștea guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoțând astfel Uniunea Sovietică din izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918.

Încheierea tratatului germano-sovietic a fost privit scepticism de statele occidentale, dar și de Polonia și statele baltice, situate în cele două state.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său. În schimb, Germania trimitea în Rusia ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii. La prima vedere, Germania pare a fi partea mai avantajată de acest acord. Însă Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament. Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial.

Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați de specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său Aliat.

Comisia Aliată de Control, care trebuia să se asigure că Germania nu încălca clauzele păcii, mai ales pe cele privind armata, nu avea cum să controleze ce făceau germanii pe teritoriul altui stat.

Teoretic, Armata germană era limitată la 100.000 de soldați. Pe hârtie, ea era formată din 24.000 de ofițeri, 38.000 gefreiter(fruntași) și 38.000 de soldați. Germanii au găsit însă modalitatea de a depăși limita impusă la Versailles. Astfel, în Germania au fost înființate mai multe organizații paramilitare precum gărzile patriotice, organizațiile de tineret, patrule de graniță etc.  Aceste organizații nu puteau fi controlate de Comisia Aliată, așa că Germania a putut să antreneze ilegal zeci de mii de ofițeri. Acestora li se adaugă oamenii pregătiți în secret în Uniunea Sovietică.

În anul 1931, Japonia a atacat China, iar în 1933, atât Japonia, cât şi Germania s-au retras din Societatea Naţiunilor.

În anii 1935-1936, Italia a desfăşurat un război, în Africa, împotriva Abisiniei (Etiopiei), pe care a ocupat-o.

 

 

 

 

 

 

Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia imperială au format o alianţă numită Axa Berlin-Roma-Tokyo, în anii 1936-1937, iar eşecul Societăţii Naţiunilor de menţinere a păcii şi securităţii în lume s-a observat în martie 1938, când Germania a ocupat Austria (Anchluss).

Italia a ocupat Albania, în aprilie 1939.

 

 

 

 

 

 

 

Conciliatorismul puterilor occidentale în faţa acţiunilor agresive, revizioniste, l-au încurajat pe Hitler în realizarea planurilor sale de cucerire de noi teritorii. Prin Conferinţa de la Munchen(29-30 septembrie 1939), Marea Britanie, Franţa şi Italia au permis ca regiunea sudetă a Cehoslovaciei să fie cedată Germaniei, crezând că vor linişti pretenţiile agresive ale lui Hitler.

 

 

 

 

 

 

 

La 23 august 1939, Germania şi U.R.S.S. semnau un pactul Ribbentrop-Molotov prin care Hitler şi Stalin îşi promiteau că nu se vor ataca reciproc. Prin protocolul secret la acest tratat, cele două ţări îşi împărţeau sferele de influenţă în estul Europei.

 

 

 

 

 

 

 

După numai câteva zile, la 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia,urmată pe 17 septembrie de Armata Roșie sovietică. 

În urma invaziei, Hitler și Stalin și-au împărțit frățește Polonia, lichidând-o ca stat. A fost semnalul  declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

Historia.ro

Relaţiile internaţionale. Agresiunea statelor totalitare – format pdf 

https://materialedeistorie.wordpress.com/ relatiile-internationale

 

Publicitate

3 martie 1920 – Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România

 

 

 

Harta României după Marea Unire din 1918

 

 

 

La 3 martie 1920 Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii fostei Basarabii ţariste cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre Romania, pe de o parte, si Marea Britanie, Franţa, Italia si Japonia, de cealaltã parte.

Înaltele Părţi Contractante recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, stipulând clar condiţionarea recunoaşterii unirii de retragerea armatei noastre din Ungaria, realizată, de altfel, foarte curând.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a statuat la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării fără rezerve (de către Take Ionescu) a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare.

Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat apoi primului-ministru protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România.

Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1:

„Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”.

În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat „îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”

Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de Romania, la 19 mai 1922, de Franta, la 24 aprilie 1924, si de Italia, la 22 mai 1927. Japonia a semnat, dar nu a ratificat tratatul, iar Statele Unite nu l-au semnat.

În 1920, Statele Unite adoptau o atitudine rezervată faţă de suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Într-un raport adresat preşedintelui Wilson la 2 octombrie 1920, se menţiona chiar necesitatea unor instrucţiuni speciale pentru ambasadorul Wallace, pe motiv că SUA nu vor susţine semnarea unui tratat cu privire la Basarabia pentru a nu irita Moscova.

De altfel, SUA recunoscuse de facto unirea cu provincia dintre Prut şi Nistru, de vreme ce consulatul american de la Bucureşti emitea vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia, iar de la 1 iulie 1933 în cotele de imigraţie se  aprobate de SUA se făcea referire doar la România  ştergându-se consemnarea denumirii de Basarabia, pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune.

 Este un aspect ce consemna, implicit, recunoaşterea revendicărilor noastre 

Japonia nu şi-a respectat însă angajamentul, pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925, cu privire la insula Sahalin, când japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia. 

În perioada 1918-1919, relatiile româno-ruse s-au deteriorat şi statul sovietic nu a recunoscut unirea şi graniţele României şi a încercat să-i minimalizeze forţa juridică în toată perioada interbelică.

Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistã (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, in 1924, în sudul Basarabiei, localitatea Tatar-Bunar, care trebuia să deschidã drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia.

Tot in anul 1924 s-a desfãsurat, la Viena, in perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinta româno-sovieticã privind unirea Basarabiei cu România, delegaţia Uniunii Sovietice a refuzând recunoaşterea unirii.

Romania si URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand- Kellog, renunţând formal la rãzboi si angajandu-se sã rezolve orice litigiu pe cale pasnicã.

La 9 februarie 1929, Romania, Polonia, Letonia si URSS au semnat, la Moscova, Protocolul in care se prevedea cã Tratatul de la Paris va fi valabil intre pãrtile contractante, independent de intrarea lui în vigoare.

Deşi intre România, URSS si alte state s-a incheiat o Conventie, la Londra, in zilele de 3-4 iulie 1933, relatiile romano-sovietice din perioada interbelicã au fost marcate de cererea insistentã a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpanire asupra Basarabiei.

În cadrul diplomatiei europene, in anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivã, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul roman al afacerilor externe.

La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost imputernicit de guvernul Romaniei sã negocieze un tratat de asistentã mutualã cu Uniunea Sovieticã.

La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au incheiat un protocol de asistentã mutualã. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS sã considere cã aceasta reprezintã o schimbare a politicii externe.

Tendintele revizioniste ale URSS si Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, si a Protocolului aditional secret, al cãrui punct 3 a afecta  grav integritatea teritorialã a României.

O consecinţă directã a acestei inţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a rãpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, prin Notele ultimative din 26 si 27/28 iunie 1940.

Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940,în urma căruia Ungaria a ocupat Ardealul de Nord, şi Tratatul de la Craiova cu Bulgaria,  din 7 septembrie 1940, prin care era cedat acestei ţări sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

Actiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul roman pierderea de către România a unei  suprafete de 99.738 km2 si 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate atât noncombatului armatei cât şi deciziilor laşe ale factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cărui opţiune a fost: „păstrăm statul şi cedãm teritorii”.

Ocupanţii n-au putut anula însă credinţa românilor de reunire cu ţara şi  în triumful dreptăţii istoriei. 

 

 

Surse:

http://www.monitoruldevaslui.ro/2018/03/100-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/unirea-basarabiei-cu-romania-lungul-drum-al-recunoasterii-diplomatice