CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

Publicitate

16/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, Putin îi ia apărarea lui Stalin

 

 

 

 

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: 23 august 1939: Semnarea pactului criminal sovieto-german privitor la împărţirea Europei între cele două imperii totalitare. Stalin rânjea satisfăcut…

 

 

 

Anul acesta, pe 23 august s-au împlinit 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) între Germania şi Uniunea Sovietică, document care a însemnat împărţirea sferelor de influenţă în Europa între cele două puteri. 

Practic, acest pact de neagresiune stipula că părţile semnatare erau libere să acţioneze conform propriilor interese politice şi teritoriale, cu condiţia să nu o facă în detrimentul celeilalte părţi, iar miezul problemei îl reprezenta de fapt controlul asupra spaţiului european dintre cele două state.

Începând din anul 1937, Germania a susţinut prin Memorandumul Hossbach, dorinţa sa de stăpânire a Europei, ccea ce ar fi însemnat distrugerea şi cucerirea Cehoslovaciei, Poloniei şi în final a URSS, cu obiective colaterale în vestul europei: înfrângerea Franţei şi Angliei.

Pe 14 august 1939, ministrul de externe german, Ribbentrop anunţă Kremlinul că statul său doreşte încheierea unui Pact de Neagresiune, trei zile mai târziu, negocierile anglo-franco- sovietice aveau să se întrerupă, urmând să înceapă tratativele între sovietici şi nazişti.  

URSS a condiţionat însă semnarea unui eventual Pact cu Reich-ul de negocierea unui protocol special.

Tratatul de neagresiune a fost semnat în cele din urmă, pe 23 august 1939, de ministrul de externe al URSS, Veaceslav Molotov, şi cel al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, cu doar o săptămână înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

Actul în sine, care nu avea o valoare politică ci doar  una propagandistică, conţinea însă un protocol-anexă secret care împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă.

Deşi semnaseră acest Tratat, ambele ţări erau conştiente că aveau să ajungă în cele din urmă la un conflict, unul din punctele obţinute de ambele părţi fiind câştigarea de timp.

Germania se vedea astfel la adăpost de un eventual conflict armat pe două fronturi, putând  astfel să îşi concentreze atenţia spre  invadarea Poloniei, care a avut loc la doar o săptămână după semnarea Tratatului, iar Stalin avea posibilitatea să îşi întărească  forţele armate, dar şi să anexeze teritorii  care să absoarbă din şocul unei potenţiale ofensive militare germane asupra sa.

Comentatorii politici afirmă că semnarea Tratatului Ribbentrop – Molotov, un act fără precedent în istoria Europei, a condus la izbucnirea unui lung război mondial, cu pagube şi pierderi omeneşti incomensurabile, iar absenţa lui ar fi însemnat, poate, evitarea acestui conflict sângeros.

Consecinţe pentru România

 

Ca urmare a semnării Tratatului Ribbentrop – Molotov, pe 26 iunie 1940, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie.

Pe 28 iunie 1940 Guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după consultări cu reprezentanţii Germaniei şi Italiei, a acceptat să se supună condiţiilor sovietice.

Prin comunicatul Marelui Stat Major al Armatei Române, populaţia a fost anunţată în mod oficial despre acceptarea ultimatumului de către Bucureşti şi despre intenţia guvernului de a evacuare a armatei şi administraţiei de pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei oraşe cheie – Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniţă de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Pe plan intern, cedările teritoriale din anul 1940 au produs o revoltă în rândul populaţiei româneşti şi a grăbit scăderea popularităţii regimului regelui Carol al II-lea şi în final abdicarea şi exilul, permiţând formarea Guvernului generalului Ion Antonescu şi al Gărzii de Fier.

În privinţa teritoriilor româneşti aflate în atenţia URSS, în urma pactului semnat la 23 august, în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.

Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, aşa zisa RSS Autonomă Moldovenească, o republică autonomă „moldovenească”creată în 1924  la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS, dar acestea au fost în cele din urmă ocupate din nou de sovietici în 1944.

Prevederile acestui tratat monstruos au condus şi la alte cedări din teritoriul românesc, prin noi acţiuni revizioniste.

Al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940, a impus României renunţarea la o mare parte din Transilvania, în favoarea Ungariei, acţiune impusă de Germania şi Italia sub formă de „arbitraj”.

În fine, Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, stipula că România cedează partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul – cedat iniţial de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913), și este de acord cu realizarea unor schimburi de populație.

Ministerul rus de Externe susține că, pentru URSS, semnarea tratatului de neagresiune cu Germania, încheiat în 1939 în ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost un „pas forțat”.

Pe pagina sa oficiala de pe VKontakte, MAE rus afirma recent că Pactul Molotov-Ribbentrop „a permis Uniunii Sovietice să întârzie începerea războiului Germania cu aproape doi ani” și să intre în el „de pe linii strategice mai avantajoase”, fiind în acest fel ”salvate sute de mii de vieți”.

MAE rus a menționat că Uniunea Sovietică a semnat acordul cu Germania nazistă după ce nu a reuşit sa semneze acorduri de asistență reciprocă cu Anglia și Franța.

 

Putin îi ia apărarea lui Stalin

Preşedintele Vladimir Putin s-a implicat şi el în controversă, asigurând că Stalin s-a văzut obligat să încheie pactul cu diavolul, adică cu Hitler, după ce Anglia şi Franţa au refuzat să formeze o coaliţie antinazistă.

Conform acestei versiuni, URSS a semnat pactul pentru a-şi garanta securitatea, întrucât nu era pregătită să facă faţă armatei germane, astfel că prin decizia sa ar fi căutat doar să câştige timp.

Aceasta este şi poziţia susţinută de istoriografia oficială rusă, care acuză de revizionism pe oricine pune la îndoială intenţiile lui Stalin, în pofida faptului că, după ce Germania a invadat Polonia pe 2 septembrie, Armata Roşie a făcut acelaşi lucru două săptămâni mai târziu.

”Dacă nu am fi semnat acel acord (…) nu am fi reuşit să obţinem 2-3 luni de rezistenţă eroică a Armatei Roşii, nu am fi putut să ne evacuăm întreprinderile către est, nu am mai fi avut timp să ne transferăm diviziile siberiene pentru a apăra capitala”, susţine fostul ministru rus al apărării Serghei Ivanov.

El apără poziţia conform căreia războiul a fost provocat nu de pactul încheiat de Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin, ci de hotărârea englezilor şi francezilor de a-i preda Cehoslovacia lui Hitler prin Acordul de la Munchen din 1938.

 

Versiunea sovietică a celui de-al Doilea Război Mondial

 

Conform versiunii sovieticilor, războiul a început oficial odată cu invazia germană din 22 iunie 1941, deşi URSS s-a folosit de pactul Ribbentrop- Molotov pentru a invada Finlanda în noiembrie 1939, pentru a ocupa Basarabia şi a instala guverne marionetă în statele baltice, precum şi pentru a ucide 22.000 de militari polonezi la Katyn între 1940 şi 1941.

Mulţi istorici ruşi consideră că Stalin nu doar că nu a câştigat timp prin semnarea acestui pact, dar nici nu a reuşit să pregătească armata pentru o posibilă agresiune după ce în 1937 epurase aproape în întregime corpul de ofiţeri superiori, respectiv generalii şi comandanţii de divizii.

Utilizatorii de social media critică Ministerul rus de Externe evidenţiind consecințele imediate ale pactului şi anume faptul că  în teritoriile ocupate de URSS ca urmare a semnării cu Berlinul a protocoalelor secrete, în locul terorii naziste s-a instaurat cea comunistă.

De exemplu, zeci de mii de oameni au fost deportați din Ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord, înainte de război, alții au amintit de asasinatele in masa de la Katyn (Polonia).

Declaratia MAE rus a venit odată cu  aniversarea a 80 de ani de la parada militara comună sovieto-germană de pe 22 septembrie 1939, din Brest, cu ocazia transmiterii oraşului de către germani, către armata rosie.

Brestul, care aparținea Poloniei, a fost ocupat de Wehrmacht în timpul campaniei împotriva acestei țări, care a început la 1 septembrie. Pe 17 septembrie, trupele sovietice au intrat în Polonia.

 

 

 

Foto: Parada comună sovieto – germană de la Brest, prilejuită de ocuparea Poloniei şi împărţirea teritoriului acestei ţări între cele două imperii agresoare. 

 

 

În conformitate cu prevederile Pactului încheiat între Germania și URSS, orașul Brest făcea parte din așa-numita sferă sovietică de influență și trebuia transferat sub controlul URSS

Teza „necesitații” semnarii pactului, care chipurile ar fi amânat războiul și a oferit Armatei Roșii timp și poziții avantajoase din punct de vedere strategic, este de asemenea extrem de îndoielnică.
În primul rând, nu există documente care să ateste planurile Germaniei de a ataca URSS în 1939 sau în 1940.

În al doilea rând, mutarea frontierei URSS spre vest nu a ajutat Moscova în 1941 – teritoriile pe care le-a primit în baza pactului au fost pierdute chiar din primele săptămâni ale războiului.

În plus, încrederea conducerii sovietice că Germania va respecta pactul de neagresiune și teama de a-l provoca pe Hitler nu au permis la timp mobilizarea și concentrarea trupelor din provinciile interne. Aceasta a fost una dintre cauzele dezastrului armatei rosii din 1941.

 

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) al ţării noastre a anunţat  că România, Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia au semnat o Declaraţie comună cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

„Data de 23 august marchează 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov între Uniunea Sovietică şi Germania Nazistă care a declanşat Al Doilea Război Mondial şi a condamnat jumătate din Europa la decenii de suferinţă.

Pactul a conţinut protocolul secret care a împărţit Europa de Est în sfere de influenţă”, se arată în Declaraţie.

„Durerea şi nedreptatea nu vor cădea în uitare niciodată. Noi ne vom aminti. Amintind şi comemorând ororile din trecut, avem cunoştinţele şi puterea să îi respingem pe cei care urmăresc să reînvie aceste ideologii sau care doresc să exonereze aceste ideologii de crimele şi de culpabilitatea lor.

Memoria victimelor ne determină să promovăm justiţia istorică prin continuarea cercetărilor ştiinţifice şi prin ridicarea nivelului de conştientizare publică asupra moştenirii totalitare pe continentul european. Dreptatea şi adevărul reprezintă baza pentru o reconciliere durabilă şi construirea unui viitor comun. Victimele abuzurilor totalitare au dreptul să li se facă dreptate.

Din nefericire, practica investigării crimelor comise de regimurile totalitare şi aducerea în justiţie a autorilor a fost insuficientă şi inconsecventă în diferite ţări. Facem apel la guvernele tuturor ţărilor europene să ofere atât sprijin moral, cât şi material pentru investigaţiile în curs ce vizează regimurile totalitare”, precizează Declaraţia MAE român.

Tocmai pentru a cinsti memoria celor care şi-au pierdut viaţa ca urmare a conflictelor şi regimurilor ce au urmat semnării acestui tratat, în anul 2009, Parlamentul European a declarat data de 23 august drept Ziua Europeană de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului.

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

https://www.defenseromania.ro/pactul-ribbentrop-molotov-rusia-a-publicat-protocolul-secret- 

 

Radio România Cultural

 

http://www.paginaderusia.ro/a-salvat-sute-de-mii-de-vieti-moscova-sustine-ca urss-a-fost-obligata 

 

 reporterglobal.ro 

01/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: