CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dacii liberi trăiesc în Ucraina. VIDEO

  

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

Transcarpatia (în ucraineană Закарпатська область) este o regiune din Ucraina. Capitala sa este oraşul Ujhorod.

Teritoriul Transcarpatiei actuale a făcut parte, până în 1918, din regatul Ungariei, care organizase în regiune comitatele Maramureş, Ugocea, Bereg şi Ung.

În 1918, delegaţii ale românilor din satele Maramureşului de Nord au participat la adunarea de la Alba Iulia cerând unirea întregului Maramureş cu Regatul României.

Rutenii majoritari au au cerut la 8 noiembrie 1918 la Prešov separarea de Ungaria.

În vreme ce consiliile întrunite în regiune reuşiseră să obţină o mai mare autonomie în cadrul statului maghiar, diaspora ruteană a cerut independenţa totală.

Un consiliu întrunit la Hust în aceeaşi lună s-a pronunţat în favoarea unificării teritoriului cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale, un stat cu existenţă temporară în 1918, care revendicase teritoriul.

Reanexată în 1919 de Republica Sovietică Ungară condusă de guvernarea comunistă a lui Kun Bela, regiunea a fost ocupată de România în timpul războiul româno-ungar din 1919,  care a predat teritoriul în august 1919 autorităţilor ungare reconstituite, după căderea guvernului bolşevic.

Odată cu declararea independenţei Cehoslovaciei, a apărut ideea intrării acestui teritoriu  în noul stat, care a fost acceptată la Conferinţa de Pace de la Paris.

România nu revendicase regiunea, Rusia era în mijlocul revoluţiei, Ungaria era un stat învins instabil, iar Republica Populară Ucraineană a fost considerată o construcţie neviabilă.

 După anexarea de către Germania în 1938 în urma Acordului de la München a mai multor teritorii cehoslovace şi în urma primului arbitraj de la Viena, în anul 1939, regiunea a primit o autonomie mai largă, iar Carpato-Ucraina şi-a declarat ca şi Slovacia independenţa.

(CITIŢI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/20/

statul-cu-cea-mai-scurta-existenta-din-istorie-carpato-ucraina)

Ungaria însă a ocupat-o total a doua zi, deşi arbitrajul îi acordase doar partea de sud-vest a acestui teritoriu.

În toamna lui 1944, trupe sovietice au pătruns în această regiune, iar autorităţile cehoslovace au revenit din exil la Hust pentru a reorganiza administraţia, însă sovieticii au organizat la rândul lor o administraţie paralelă cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegaţia cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945 şi, după ce a orchestrat o lovitură de stat la Praga, Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia şi a alipit-o la RSS Ucraineană.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu care are o suprafaţă de 12.800 km² şi numără 1.252.300 de locuitori, a rămas în continuare în componenţa Ucrainei, cu reşedinţa la Ujhorod.

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, cunoscută şi ca Maramureşul de Nord (raioanele Rahău şi Teceu), în acestă regiune fiind mult mai numeroşi cu secole în urmă, ceea ce se vede şi din numărul mare de toponime şi oronime româneşti rămase până în zilele noastre.

 
 Imagini pentru transcarpatia photos

 Dacii liberi există în Ucraina  

 

 

Pe granița de nord-vest a României, de-a lungul regiunii Transcarpatia se întinde o salbă de sate și comune românești cu specific maramureșean cu totul deosebite. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României.

Teacevo corespondentul satului Teceu din România, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești, Plăiuț, comuna Vlădița sunt locuite aproape în exclusivitate de români.

 

Satele sunt vechi, atestate încă din secolul XIV.

Un lanț de perle românești la  margine de hotare ce adăpostește peste 40 de mii de suflete de maramureșeni trecuți cu vederea de strategia de politică externă a MAE din ultimii ani.

 

Oamenii sunt un exemplu de supraviețuire.

 

Au trecut peste ei mai multe imperii : Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS.

Mai nou se vorbește de o Euroregiune a Maramureșului.

 

 

 

Imagini pentru manastirea sf nicolae din apsa de jos photos

 

 

 

“În Apșa de Jos sunt moroșeni care vorbesc numai românește, nu ucraineană”, ne spune Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale din Transcarpatia. Oamenii muncesc pe unde pot, în general în construcții. În străinătate sau în marile orașe din Ucraina.

Rusia plătește cel mai bine. Nu se poate trăi cu salariul de la stat. Gospodăriile moroșenilor întrec orice închipuire.

Casele mai vechi au câte două etaje și sunt împodobite cu flori, cele noi sunt adevărate palate cu zeci de camere. Cele vechi seamănă toate între ele pentru că nu au acoperiș. Parcă i-a lovit cubismul.

După război, pentru a asigura uniformitatea imperiului, autoritățile sovietice au interzis acoperișurile în unghi.

 

Biserici și morminte românești vechi de sute de ani

 

 

SANYO DIGITAL CAMERA

 

 

“Aci să odihnesc Petru Ivasco repausat in 19 Jan.1893 in etate de 72 de ani și soția Maria Dan repausată in 29 Nov. 1889 in etate de 61 ani. Fie-le țerina ușoară și amintirea binecuvântată !”, citim pe o piatră funerară din marmură neagră.

Cimitirele strămoșilor de pe culmi, legătura dintre viață și moarte au fost uitate. Morminte fără cruci sau ale căror inscripții au fost şterse de vremuri, biserici de lemn în stil maramureșean au fost construite pe culmi parcă pentru a veghea casele și gospodăriile locuitorilor.

Unele morminte sunt atât de bătrâne încât nimeni nu mai poate spune cui aparțin.

Mai multe cimitire au fost chiar nivelate, iar autoritățile au interzis înmormântările timp de 50 de ani. Cimitirele moderne au un aspect mai ciudat.

Pietre funerare din marmură neagră pe care sunt impresionate printr-o tehnică specială imaginile defuncților sunt la tot pasul. De când s-a rupt biserica ucraineană în trei, adventiștii și Martorii lui Iehova au profitat cel mai mult.

Templele lor se ridică pretutindeni ca ciupercile după ploaie.

Majoritatea bisericilor vechi  sunt din lemn. Monumentele de patrimoniu  construite în stil maramureșean sunt acum închise. 

Cea mai veche biserica de lemn din Apșa de Mijloc veghează satul de pe un deal încă de la 1428.

O altă bisericuță construită pe deal, poartă hramul Sfântului Nicolaie și datează din anul 1776.

 

 

 

Imagini pentru apsa de jos photos

 

 

 

Una din puținele biserici de lemn din Apșa de Jos la care se mai slujește a fost construită în 1561.

Vine un preot din România pentru a ține slujba. Biserica Mănășturel a fost construită pe locul unei mânăstiri cu hramul Sfântul Vasile care a existat încă din secolele 13-14.

În anul 1776, pe locul ei a fost ridicată biserica de lemn cu hramul Maicii Domnului.

O construcție de tip gotic. În 1941 un viscol i-a rupt turnul. Oamenii au refăcut-o cu eforturi proprii. Preoții români pot fi numărați pe degete.

Unul din ei, Sebastian a avut ceva probleme cu autoritățile și a fugit în Siberia.

Mai dă târcoale din când în când prin satele Transcarpatiei.

 

Vâltoarea

 

La fiecare sfârșit de săptămână, familile moroșenilor care nu sunt plecați la muncă se strâng la vâltoare. Este un obicei printre românii din Apșa să ia masa împreună.

Lângă vâltoare, bărbații pregătesc șașlâcul, pălincile și vodca, iar femeile salatele. Vâltoarea este o imensă mașină de spălat naturală.

Este folosită pentru a spăla lucruri grele ce nu pot fi curățate cu nimic altceva. Cergi grele din lână sau covoare.

Din când în când este folosită pentru relaxare. Apa de munte ce cade de la o înălțime de 2-3 metri îți face un masaj complet. Totul este să nu stai în gura jgheabului pentru că forța apei îți rupe carnea de pe oase.

 

Suflete și case de milioane

 

Vilele românilor de pe granița de nord cu Ucraina sunt impozante. Construite  din beton de cea mai bună calitate și cărămida groasă de un  un lat de palma, casele sunt făcute să dureze. “O ridic pentru a doua fată.

Prima s-a măritat. A terminat facultatea.”, spune un localnic. Moroșenii sunt oameni înstăriți și muncitori cu gospodării și case superbe.

E musai să își ridice casa cu cel puțin un etaj mai sus decât vecinul de peste drum. Unii dintre ei au câte 2-3 mașini.

Vilele noi sunt adevărate palate. Pot avea 30 sau chiar cu 50 de camere. “Să te uiți la suflete nu la case”, spune Ion Botoș.

Este aproape imposibil. Mischie și alți baroni pesediști ar păli de invidie dacă ar vedea palatele apșenilor.

Undeva, în drum spre Apșa de Mijloc, un localnic ne arată vila cunoscutului patron al Sportului Studențesc, Vasile Șiman.

“Noi nu ne vindem niciodată casele ! ”, ne spune Vasile cu mândrie.

Ucrainenii mai cârcotași spun că românii s-au îmbogățit din contrabandă cu metal peste graniță și cu altele, lemn, materiale de construcții, țigări.

În fața casei, mulți au depozite de materiale. Grămezi frumos ordonate de piatră din munte. Parcă sunt felii de pâine.

E folosită în construcții pentru decorațiuni interioare. Materiale de construcții sunt din belșug în această zonă. Granița este marcată pe marginea șoselei de câteva borne subțiri.

La nici 20 de metri Tisa și apoi, România. Profesorul Ion Vlad din satul Podișoru a predat la una din școlile românești, limba franceză. Acum e la pensie.

Trăiește într-o casă modestă, dar are pământ cât vezi cu ochii. Numai pomi fructiferi. “Numai din suc curat de mere “, ne spune el.

Pălinca are aromă de fagure de miere. Moroșenii spun că este medicament, nu băutură alcoolică.

 

Muzeul privat

 

Ion Botoș și-a deschis muzeu privat acasă. “Dacia Liberă” îi ocupă moroșanului un etaj întreg.

Cărți rare, costume populare și de epocă, monede vechi, icoane și obiecte de cult, totul numai despre istoria românilor.

Un proiect important al moroșenilor îl reprezintă reconstrucția Mânăstirii Peri, “un lăcaș sfânt care a existat pe la începutul secolului X “ la hotarul comunei Apșa de Jos.

Peri a fost prima episcopie românească din Ardeal.

La această mânăstire s-a tradus pentru prima oară Scriptura în limba română în anul 1696.  Proiectul se întinde pe circa 1,5 ha, iar costurile ridică la circa o jumătate de milion de dolari.

 

 

 

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

 

 

 

În Transcarpatia, românii trăiesc compact în două raioane :

 

Tiacevo                        români

Apșa de Jos                 98%

Slatina                         55-60%

Topcino                        99%

Strâmtura                     99%

Bouțu Mare                  99%

Bouțu Mic                    99%

Cărbunești                    100%

Podișor                          98%

Rahiv                           români

Biserica Albă                98%

Apșa de Mijloc             99%

Plăiuț                            98%

 

 

 

Surse: Wikipedia.ro

http://www.avertisment.net/dacii-libera-exista-in-ucraina/Eduard Ovidiu Ohanesian

 

Anunțuri

16/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a fost trasată frontiera româno-ungară în urma Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru conferinta de pace de la  trianon photos

Harta dezmembrării imperiului Austro-Ungar

 

     La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale.

Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene”, prin revoluţia de la 1848 şi Miscarea „memorandisă”.

 

Bulgaria a fost prima ţară membră a alianţei  Puterilor Centrale care a semnat cu Antanta un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918, pentru ieşirea din război .

La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii.

Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat.

Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie.

Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German.

Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic  .

O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la Compiegne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul.

La ora 11.00, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Sevres).

Tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar,  a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia.

Deşi unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

 

 Preliminariile tratatului de la Trianon

 

În data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritoriilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate.

Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române.

Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat experţii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia).

Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.

 

 

 

 

Specialiştili au hotărât soarta naţiunilor

 

 

Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei

 

 

     În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson.

Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc.

Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală.

,,Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat.

Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

     În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey.

Din P.I.D. faceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii.

Acest grup, încă din 1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga.

Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală.

Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii.

 

 

 

Foto: Variante pentru trasarea frontierei româno-ungare propuse la Trianon (1920).

 

1. Frontiera cerut ă de România în 1916, 2. Frontiera propus ă de experţii englezi 3. Frontiera propus ă de experţii francezi 4. Frontiera propusă de academicianul GyulaVarga în 1912 5. Frontiera propusă de experţii americani  6. Frontiera propusă  de experţii italieni  7. Frontiera propusă de experţii sârbi  8. Frontiera propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912  9. Frontiera actuală fixată la Trianon (1920).

Ungurii s-au prezentat cu un ,,tezaur unic al ştiinţei”

 

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lăpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.

Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.

În ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi, s-a prezentat la Paris având în componenţă 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale Ungariei.

Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar împreună cu dr.Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câţiva ani mai tîrziu:

,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.

Şi delegaţia ungară se mândrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris:

,,Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.

Într-adevăr şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Ştefan, întrebuinţează multe din argumentele de atunci  în pledoarii le lor revizioniste.

 


Românii au cucerit şi faptic Transilvania

 

 

     La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar.

Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede.

În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era situată la Răsarit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916.

La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere.

Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie.

În aprilie 1919, cînd trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare.

La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia.

Întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar.

Reacţia armatei române a fost promptă şi contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare.

 

 

 

Imagini pentru palat trianon photos

Foto: Palatul Marele Trianon, locul semnării tratatului dintre Ungaria înfrântă şi ţările învingătoare în Primul Război Mondial

Frontiera româno-ungară a fost trasată, succesiv, începând cu sfârşitul anului 1918, după terminarea Primului Război Mondial, şi definitivată pe teren între anii 1920 – 1923, după semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) de o comisie internaţională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne şi de generalul Meunier.

În prezent aceasta are o lungime de 448,0 km, dintre care 415,9 km este frontieră terestră şi 32,1 km frontieră fluvială şi începe dintr-un colţ situat în regiunea istorică a Banatului, la 15 km sud-est de oraşul maghiar Szeged, unde se intersectează şi cu frontiera dintre Serbia şi Ungaria, precum şi cu frontiera dintre România şi Serbia.

Urmează un traseu sud-sud-vest/nord-nord-est, în general, prin Câmpia Panonică (bazinul Tisei) până la un alt colţ situat pe râul Tur, la 16 km nord de oraşul românesc Satu Mare, unde se intersectează cu frontiera între Ucraina şi Ungaria, precum şi cu frontiera între România şi Ucraina.

    

 

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles  de către 16 state aliate învingătoare (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial.

  

 

 

Foto: Sala  în care s-au discutat la Trianon condiţiile păcii cu Ungaria

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I. C. Brătianu.

 

 Bratianu 15 cu IGh DucaImagini pentru bratianu la trianon photos

Foto: Ion I. C. Brătianu a dus o crâncenă bătălie diplomatică la Paris pentru recunoașterea internatională a Marii Uniri

 

El şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă şi alţii.    

Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provinciile de curând unite cu Regatul România: Alexandru Vaida Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia.  

În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române, a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra.

În Articolul 161, Tratatul de la Trianon menţiona că :

„Aliaţii şi guvernele asociate afirmă şi Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei şi aliaţilor ei pentru cauzele de pierderi şi daune la care guvernele aliate, asociate şi cetăţenii lor au fost supuşi, ca o consecinţă a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ şi aliaţii ei.”

Acest Tratat este divizat în patru părţi.

Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei.

Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa”, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în Tratat au fost delimitate în anii imediat următori.

Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Pe de o parte Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia.

În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă.

Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtând şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare Ungariei a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei fiind alcătuită din etnici ne-maghiari.

 Tratatul de la Trianon a consfinţit dreptul la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren, unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.  

Frontiera cu România fixată la Trianon a urmat, fără abateri importante, delimitările realizate după criterii etnice, cu opt ani înainte, atât de contele maghiar Istvan Bethlen, cât şi de Varga Gyula, membru al Academiei Ungare, încercând totodată un compromis între variantele propuse de experţii prezenţi la negocieri.

  Deşi prin traseul liniei de graniţă stabilit între România şi Ungaria nu a fost atribuit ţării noastre niciun metru pătrat de pământ unguresc, ci doar a fost consfinţită o realitate istorică, după semnarea Tratatului de la Trianon s-a declanşat în mediile politice maghiare o imensă nemulţumire şi o amplă campanie de contestare   bazată pe false argumente ştiinţifice.

Contemporan al acelor timpuri şi temeinic documentat, istoricul american Milton G. Lehrer scria :

„Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”.

Când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie.

Nicolae Titulescu declara:

,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru.

De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei completări decît ideea unei amputări”.

Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat în declşarţiile pe care le-a făcut în legătură cu acest eveniment istoric epocal:

,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă sântem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire”.

După Trianon au urmat aproape 10 ani de tensiuni diplomatice între România şi Ungaria. Un adevărat erou al acestui ,,război” s-a dovedit a fi pentru partea română diplomatul Nicolae Titulescu.

Una din primele problemele cu care Titulescu s-a confruntat după Trianon a fost aşa-numitul proces al optanţilor, fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară.

 

 

Foto: Dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu la semnarea tratatului de pace de la Trianon

 

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după primul război mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pământ, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia acestui teritoriu.

În acest context s-a desfăşurat procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale absenteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii acestor terenuri fiind despăgubiţi.

O reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari, era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct.

Trebuie de asemenea menţionat rolul acestui mare diplomat  la semnarea  Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României.

 

 

Ungurii au încercat o revizuire teritorială prin optanţi

 

 

  Încă de la început, guvernul de la Budapesta s-a făcut purtătorul de cuvînt al celor expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania.

Într-o primă fază, guvernul maghiar, se plânge SUA în speţa ambasadei americane din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-românesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societăţii Naţiunilor în 24 iunie 1921.

După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lîngă cel român pentru a-i cere să reglementeze problema în favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcîndu-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor care îşi declinau competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucît era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresând Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor.

De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti :

,,viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă .”

 

Reforma agrară, mărul discordiei

 

     Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul României, a demonstrat în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frământările ţărăneşti din 1907,  şi că prin aplicarea reformei agrare nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucît nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români, întrucât exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se bucuraseră atît ţăranii români, cît şi ţăranii maghiari.

De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nicio contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucît prin legea de reforma agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere, astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de competenţa exclusivă a fiecărui stat.

Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nicio tendinţă spre reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu a apărat încă odată interesele României, respingînd propunerea, întrucât considera că soarta acestei reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare.

Datorită refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii a îndeamnat cele două ţări la negocieri directe, acestea având loc la Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu.

Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămânând de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei care urma să fie acordată de Statul Român în contul exproprierii.

Cu toate acestea, ministrul de externe ungur a dezavuat acordul pretextând excesul de putere şi viciul de consimţământ şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, a repus chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, însă la intervenţia promptă a lui Nicolae Titulescu, Consiliul a recunoscut valabilitatea acestei înţelegeri.

 

 

Imagini pentru count Albert Apponyi,photos

 

Contele maghiar Albert Apponyi

 

 

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

 

În această situaţie, optanţii unguri au depus numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negînd competenţa Tribunalului în judecarea litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase niciun tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu poate lua nicio decizie, cum România îi contesta autoritatea.

Dar în 1927, Tribunalul se declară competent în a judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia poziţie, retrăgîndu-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucîndu-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin hotărîrea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul român îi contestă autoritatea.

Cu toate acestea în 1928, mai sînt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

 

A legat optanţii de compensaţiile de război

 

Geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu se remarcă din nou în februarie şi apoi în martie 1928, când propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei: Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite acestora în contul terenului expropriat.

Deşi iniţial a fost de acord, Ungaria a respins această soluţie, pretextând că drepturile optanţilor se ridica la 300 de milioane coroane- aur, pe când Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur.

Tot în 1928 Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea internaţională, a trebuit într-un final să le accepte.

Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929, meritând să  fie amintite momentele 15 decembrie 1928, la Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, la San Remo şi martie, la Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungându-se însă la nimic concret.

Acestă problemă a optanţilor a fost reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, care a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să readucă discuţiile în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a condus la eşecul conferinţei la sfîrşitul lui august 1929.

Dar deja de la 6 august 1929 se deschiseseră lucrările Comisiei Reparaţiilor de la Haga, iar reprezentanţii români au legat tot mai strîns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor.

Mai mult, între 16 septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare.

 

Titulescu a rezolvat criza aducând şi profit

 

Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societăţii Naţiunilor problema a fost soluţionată prin Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului.

Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităţilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate pînă atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză.

Astfel se încheia, datorită geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar România nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a cîştigat anumite sume de pe urma hotărîrilor luate cu ocazia creării Fondului A.

Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a reprezentat altceva decît o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut. ( Alin Bujor).

 

romania-mare

 

Harta României după Primul Război Mondial


    

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. 

Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul.

Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferința de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituție ce aparținea trecutului, așa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet imprevizibil și ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara:

„Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”.

Regatul Ungariei, rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia.Pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”.

Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari.   

Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinație de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate de către Conferința de Pace  de la Paris.

Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria :

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.” Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”.

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijin, după cum se ştie, de la Adolf Hitler şi Mussolini.

 

 

 

Imagini pentru harta ardeal de nord map

 

Pe hartă, regiunea din Transilvania anexată în 1940 de Ungaria în urma Diktatului de la Viena

 

 

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 1940, când partea  de nord a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

   A fost modificată graniţa în beneficiul Ungariei, fiind smulşi din teritoriul României 42.243 km 2, cu peste 2,6 milioane locuitori, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind români.

 Cedările teritoriale au fost însoţite de reprimarea crudă a populaţiei româneşti, în efortul de a schimba artificial compoziţia etnică a regiunii în favoarea populaţiei maghiare şi de a justifica în acest fel  permanentizarea anexiunii.  

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

 Dictatul de la Viena fost declarat nul atât prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, cât şi prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947.

În consecinţă, temeiul juridical graniţei de stat dintre România şi Ungaria rămâne Tratatul de la Trianon, fapt confirmat şi prin Tratatul de bază dintre România şi Ungaria, încheiat la Timişoara şi ratificat de ambele părţi la sfârşitul anului 1996.

Cu toate acestea, la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

Drept urmare au fost reluate acţiunile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei reconfigurări viitoare a graniţelor Ungariei.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, extremiştii maghiari  au considerat că pot trece la atac.

O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, care viza România şi care continuă până în prezent.

Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de  aproape un secol, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar român.

Ea vizează rectificarea graniței de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Deşi în perioada 1938-1941 Ungaria a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

Cu toate acestea, Ungaria a continuat până în zilele noastre neabătut şi cu toate mijloacele, indiferent de regimurile care s-au perindat la putere în ultimul secol la Budapesta, politica sa iredentistă îndreptată împotriva Tratatului de la Trianon şi lupta pentru revizuirea frontierelor sale cu statele vecine, folosind un veritabil arsenal politico-diplomatic și propagandistic  pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.

Aceasta însă este o istorie care necesită mult mai mult spaţiu pentru a fi cunoscută sub toate aspectele sale…

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/27/cum-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920/

 

 

 

Surse:

 

Ziarul Făclia

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_ AEntre_Rom nia_ i_Ungaria

 

http://www.academia.edu/15245252/Frontiera_romano-maghiara_in_lumina_documentelor_istorice_maghiare

http://www.monitorfg.ro/index.php? :rzboi-teritorial-citigat-la-masa-verde

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/4-iunie-1920 semnarea-Tratatului-de-la-Trianon.-Ce-inseamna-Nem-nem-soha

http://www.uefromania.ro/batalia-diplomatica-pentru-banat-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920/

https://www.researchgate.net/

EVOLUTIA_FRONTIEREI_ETNICE_SI_POLITICE_

ROMANOMAGHIARE_REFLECTATA_IN_DOCUMENTE_

ISTORICE_MAGHIARE

12/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

In interiorul palatului de la Trianon

Tratatul de pace de la Trianon – 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele:„Nu, nu, niciodată !”

Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri unguri înrolaţi benevol.

Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]

Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional.

Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu

– „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

dezintegrarea Austro-Ungariei

Granita cu Romania

Granita de vest a Romaniei cu Ungaria

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria.

Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Bela Kun

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].

Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente.

Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa.

În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări :

– „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
– „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.
Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria.

Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].

Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic.

Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită.

Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului.

Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

Albert Apponyi

Albert Apponyi

Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă.

Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane.

Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, se spunea:

„Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor.

Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si ca din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

„Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez:

„Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară.

Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege.

Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statutului special este să trateze această situaţie.”[8]

Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt.

Anume, că „Legea statutului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană.

Se ignorau astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară».

Ungaria inainte si dupa Trianon

Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.”

Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini.

Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară.

Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11]

Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 – 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Gabriela Vasilescu   

art-emis.ro/istorie

Istoriepescurt.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: