„TRAUMA TRIANON”- UN PRETEXT POLITIC VÂNTURAT DE PARTIDELE ULTRANAȚIONALISTE DIN UNGARIA ÎN SPRIJINUL POLITICII IREDENTISTE

Vechiul memorial Trianon din 1934.

Citim într-o analiză publicată de https://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/, că Istoria, dar mai ales amintirea Tratatului de pace Trianon din 1920 îi bântuie neîncetat pe unguri.

Impus de aliații victorioși după primul război mondial,Tratatul de la Trianon a făcut ca Ungaria să piardă două treimi din teritoriul său și cca. jumătate din populație în marea ei majoritate nemaghiară.

100 de ani mai târziu, rănile Tratatului de la Trianon sunt încă nevindecate, mulți maghiari considerându-l până în zilele noastre nedrept, crud și o sursă de dispută cu privire la drepturile etnicilor maghiari din România și Ucraina, scriehttps://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/ .

Analiștii spun însă că „sindromul Trianon” este util și pentru segmentele ultranaționaliste ale societății ungare, dornice să se descrie ca protectori ai națiunii maghiare. 

Și puțini fac asta mai bine decât partidul Fidesz la guvernare al premierului Viktor Orban.

La împlinirea centenarul Tratatului, Fidesz a pregătit o mare comemorare cu un monument nou-nouț în Piața Kossuth, în imediata apropiere a Parlamentului ungar și are o lungime de 100 de metri şi o lăţime de 4 metri.

Foto: Noul Monument al Trianonului.

Comentatorii spun că Fidesz încearcă să-i adune pe unguri peste tot în jurul unei cauze comune, chiar dacă descrie Ungaria ca o victimă neajutorată a istoriei.

Analiștii subliniază însă că Fidesz s-a dovedit a fi un maestru al valorificării memoriei colective, prezentându-se ca singura forță politică capabilă să apere interesele națiunii.

„Fidesz monopolizează complet cuvântul„ națiune ”și politica națională”, a declarat Peter Kreko, directorul grupului de reflecție Capitală politică, la o conferință despre politica identității și memoriei, co-organizată cu Fundația Germană Friedrich Ebert din Budapesta.

Observatorii democrației spun că partidele de stânga și liberale din Ungaria au neglijat multă vreme memoria istorică.

Cei din stânga au crezut că UE va rezolva toate problemele țării, rezolvând în același timp nemulțumirile istorice și calificând statul național drept învechit. Acum încearcă să găsească o formă de patriotism modern, neexclusiv.

Activiștii de la dreapta Partidul Ungar al Adevărului și Vieții organizează un miting în Piața Eroilor din Budapesta în iunie 2005, la împlinirea a 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Tratatul de pace, care a fost semnat de reprezentanții Ungariei și de câștigătorii primului război mondial la Versailles la 4 iunie 1920, a forțat Ungaria să cedeze două treimi din teritoriul său și mai mult de jumătate din populația sa vecinilor săi. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Greșeală gravă”

Mulți văd creșterea populismului în Ungaria și în alte părți din regiune ca o dovadă că alegătorilor le pasă încă de rădăcinile lor naționale și de cultura și partidele de valoare care le conferă un sentiment de apartenență în lumea complexă de astăzi.

Între timp, partidele de stânga au văzut că prețul distanțării de concepte precum statalitatea și identitatea națională este greu.

„Am comis o greșeală gravă în 2004”, a declarat Balazs Barany, secretarul internațional al Partidului Socialist Maghiar, la conferința privind politica.

În anii 1990, reunificarea pașnică a etnicilor maghiari și protejarea drepturilor minorităților acestora se numărau printre pilonii principali ai politicii externe maghiare, împărțit pe tot spectrul politic de la stânga la dreapta, a spus el.

Adevărata schimbare a avut loc în decembrie 2004, când coaliția de stânga-liberală condusă de prim-ministrul Ferenc Gyurcsany al Partidului Socialist a cerut alegătorilor să se opună unui referendum care ar fi aprobat cetățenia maghiară celor care locuiesc în afara Ungariei.

Fidesz a militat puternic pentru „da”, descriind votul drept o oportunitate de a reuni o națiune sfâșiată de Trianon.

Datorită participării scăzute, rezultatul referendumului a fost invalid, dar partidele de stânga au suferit pierderi ireparabile. De atunci, analiștii spun că nu au reușit să scuture de imaginea – întărită în mod regulat de Fidesz – că au trădat națiunea și au dat spatele etnicilor maghiari din străinătate. 

„Referendumul din 2004 a fost începutul sfârșitului pentru partidul socialist”, a spus Barany al Partidului Socialist Maghiar.

„Consider că votul„ nu ”este o mare greșeală și liderii noștri au spus de mai multe ori că le pare rău pentru asta. Avem o poziție complet diferită acum. Am susținut dubla cetățenie și desfășurăm în mod regulat campanii în țările vecine. ”

Activiștii marchează 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon în 2005. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Credem în patriotism”

De îndată ce a recâștigat puterea în 2010, Fidesz a acordat cetățenie și drepturi de vot etnicilor maghiari dincolo de granițele țării. Partidul a introdus, de asemenea, o Ziua Unității Naționale anuale pe 5 iunie pentru a „jeli” nedreptatea lui Trianon.

Fidesz a devenit campion al cauzei naționale, nu doar în cuvinte, ci și în fapte – și opoziția nu a obiectat. 

Criticii se tem că guvernul va folosi centenarul Trianon pentru a-și întări povestea că Fidesz este singurul partid care are grijă de națiune.

„Trianon este atât de traumatic pentru unguri, deoarece a pus capăt istoriei comune a bazinului carpatic, unde maghiarii erau națiunea de conducere și unde au reușit să organizeze versatila comunitate etnică și lingvistică într-un stat funcțional”, a spus Gabor Egry, directorul Institutului de istorie politică. 

În calitate de istoric, întrebarea pentru Egry este dacă abordarea centrată pe traume a amintirii lui Trianon poate fi înlocuită cu ceva mai incluziv și mai orientat spre viitor – și dacă cei din aripa stângă a politicii sunt disponibili.

„Credem în patriotism, dar respingem abordarea lui Fidesz de a exclude pe toți din națiunea cu care nu sunt de acord”, a declarat Olivio Kocsis Cake, un parlamentar al partidului liberal Parbeszed (Dialog).

„Credem într-o Ungaria Mare, care nu înseamnă Vechiul Regat Ungar înainte de 1920, ci o țară care unește în mod pașnic social-democrații, liberalii și conservatorii.”

Kocsis Cake a spus că s-a apropiat de guvern, cerând o comemorare comună a tratatului Trianon care include toate părțile. A fost repede refuzat.

Politicianul socialist Barany se teme, de asemenea, că guvernul va monopoliza aniversarea și o va folosi pentru a împărți societatea în „unguri buni” și „unguri răi”.

„Din păcate, Fidesz își amintește trecutul săpând și mai multe tranșee”, a spus el.

Publicitate

UN RĂZBOI CARE DUREAZĂ DE 1000 DE ANI

General(r) prof. dr. Mircea Chelaru

Istoria umanității nu este o înșiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții utopice ale minților luminate. Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care i-au schimbat fizionomia civilizației sau i-au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile.

Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie și se culcă cu cel care o plătește mai bine. Nicolò Zeno afirma cu năduf că s-a săturat să constate cum istoria a fost tălmăcită prin spusele mincinoase ale grecilor, evreilor, dar mai ales ale romanilor. Nu întotdeauna cei care au făcut istorie au și scris-o!

Istoria scrisă aparține așadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine. Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu ”adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor. Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică.

Românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția orală și rezistență spirituală. Insuficient! O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali.

Am scris cele de mai sus pentru a înțelege de ce este nevoie de astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme și uri personale ale vrăjmașilor mai mult sau mai puțin declarați.

Așadar, îndreptările trebuiesc a fi făcute! Consider că aici este locul să ni-l rememorăm pe supranumitul ”Apostol al Neamului”, nimeni altul decât magnificul Nicolae Iorga, cu al său profetism de credință:

”Făcând parte dintr-un popor, înfățișându-i viața, încălzindu-se astfel de toate silințele și credințele cheltuite în cursul epocilor, mișcat de nesfârșitele suferințe prin care a trebuit să treacă Neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de față, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor și înfrângerilor câștigate și suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experiență a Nației sale.

Dacă nu-l întrebă alții, el este dator să vorbească, ținând la dispoziția contimporanilor învățături culese din vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din îndatoririle sale, ci le îndeplinește până la capăt.(…) …nestrămutata mea credință este că, într-o societate încă nefixată și căzută prea repede din ușorul entuziasm al începuturilor în căutarea pătimașă a mulțămirilor materiale ale vieții, istoricul e dator a fi un animator neobosit al tradiției naționale un mărturisitor al unității Neamului peste hotarele politice și de clasă, un predicator al solidarității de rasă și un descoperitor de ideale spre care cel dintâiu trebuie să meargă dând tineretului ce vine după noi exemplul” (A.R., Discursuri de recepție, București, 1911, p.3-24.)

Am încercat să reconstitui pe parcursul celor o mie de ani invocați de maghiari ca fiind ai lor, când și unde a existat concordia între părți. Și dacă aceasta a fost exclusă, unde stă ascunsă cauza cauzelor pentru a da explicații înțelepte măcar în zilele acestui început de secol inteligent. Este timpul pentru a ne exprima în temeiul unor concluzii fără abatere.

Pentru românii aflați sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepția celor care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpați.

 Istoria românilor din vintrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii și a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omenești, numai tratamente bestiale. În loc de Civilizație, doar discriminare!

Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acuratețea lucidei decantări își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității Statului Național Român.

 SIMETRII ISTORICE CICLOIDE.

Să ne întoarcem, totuși, pentru  puțin în timp, doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică, ba chiar și alții de pe la sud, nu se consolează după Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon.

În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului.

 Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi, s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.

Colaborarea sovieto-maghiară a continuat să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe.

Acești vecini și-au propus obiectiv ”sine-tempora” să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi.   Ba chiar o afirmă cu nerușinare și lipsă de teamă pentru consecințe, din chiar inima României de azi!

Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie.

Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiarilor era necesară distrugerea României. (cf. Larry Watts, ”Ferește-mă doamne de prieteni” p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste.

Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui. Ce eroare istorică a făcut România lui Ferdinand în 1919 punându-l în locul lui Bela Kun!!!

În 1990 se striga cu trufie hunoidă „Ardealul unguresc, niciodată românesc” din balconul Primăriei din Târgu-Mureș, prefigurând declarațiile de secesiune ulterioare ale diferitelor consilii secuiești sau maghiare, arbitrar și ilegitim constituite.

Apoi s-a trecut la defăimare publică prin lobby-uri la toate cancelariile lumii, prin care românii sunt calificați ca barbari, neeuropeni, incapabili de civilizație.

Au cerut drepturi colective cu un tupeu rar întâlnit, așa cum nu a existat precedent în Europa. Au șantajat guverne românești slabe și temătoare, atente mai mult la efectele manipulării decât la gravele consecințe antinaționale. Ba unii chiar s-au întrecut „să facă frumos”, de dragul europenismului multicultural,  în fața celor de la Budapesta, în reuniuni comune ale guvernelor, în tratarea subiectelor nevinovate dar academice ale co-suveranității asupra teritoriilor preponderent etnice.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor politice ale unei părți a maghiarimii coagulată în jurul iredentei recrudescente alimentată de Budapesta, excese care au devenit politică standard în România. Tranzacționismul politic al partidelor românești  este cauza primă a crizei în care s-a ajuns.

Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul tolerant politic al lui Ion Iliescu, care le-a îngăduit discreționar maghiarilor din România sărbătorirea prin sfidare a funestului 15 martie.  

Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională, care, stând la masă cu iredentiștii, în propria țară, a acceptat să i se adreseze în limba maghiară tocmai cei care contestă vehement limba oficială a statului român.

Apoi trădarea, îmbibată în capul de carton al unora crescuți ani buni pe la Viena, avea să ofere Fundația Gojdu ca peșcheș de bună garanție a modelului franco-german extins pe orbita dâmbovițeană.

 Numai că, în Transilvania s-a dat alarma. Spirite atente și conștiințe ardente au început demascarea. Purificarea etnică din HARCOV, retrocedările ”in integrum” ale imobilelor, terenurilor, apelor și pădurilor, segregarea fizică a învățământului, satisfacerea cererilor mincinoase ale optanților, și lista este lungă, s-au făcut cu mâna spurcată a politicului compromis de la București și ciocanul ucigător al unei justiții năimite, bine unse, la unele instanțe din Ardeal.

Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban – evident Victor, în aceste județe cu scopul trucat de a le întreține ura împotriva românilor.

Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci numai privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost desființată prin asimilare forțată. Se întâmplă și astăzi sub ochii noștri…

Când oare se vor trezi guvernele din România  pentru construcția  sănătoasă a relațiilor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, a se citi falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, istoricul Ioan Aurel Pop, pe atunci rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, astăzi Președinte al Academiei Române(!!), constată cu amărăciune și îl citez cu respect:

„Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook).

Și uite așa, încetul cu încetul, mai nou, pas-cu-pas, Statul român a devenit un orfelinat al românilor abandonați! Mai mereu în echilibristică politică, politichia de Dâmbovița a fost jucată în picioare, pe ritm de ceardaș, de falanga politică udemeristă. Știu că abuzul de putere se pedepsește prin Codul penal.

Dar tot atât de bine știu că trebuie pedepsit și abuzul de prostie, ca sursă activă a trădării intereselor Națiunii Române. 

Distinși compatrioți,

Ceea ce v-am prezentat nu este doar o recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hățișurile bagabonțelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităților izolaționiste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși români. Banul și puterea lui nu au culoare politică și nici diferențe etnice! Iar numărul exemplelor mai de ieri sau chiar de azi este zguduitor. Te întrebi cum de mai existăm!

Cred cu strășnicie că aceste gânduri pot fi în același timp și un îndrumar pentru micii întreprinzători de românism! Să înțeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a nu mai fi cobaii de serviciu ai defectorilor de Neam. Pentru că nu putem să înțelegem prezentul continuu fără a intra afectiv în starea de jenă pentru ceea ce lăsăm să ne dezonoreze.

În mult trâmbițata conviețuire interculturală descoperim atavismele recrudescente ale vechiului popperism fardat cu principiile distrugătoare de națiuni ale neomarxismului globalizant, de astăzi.

Actualul Congres, ca de altfel toate celelalte XXII de ediții de până acum, se înscrie în marea bătălie pentru apărarea Identității Noastre. Pentru salvgardarea ultimelor resurse de ripostă fermă contra mistificărilor și sluțirilor de adevăr. Demersul nostru național nu este o provocare la conflictualitate, cum o vor eticheta unii, ci tocmai o chemare la vigilență pentru a nu mai permite însămânțarea urii între oamenii pământeni, fie ei unguri, secui sau români!

Când ți se dă foc Steagului Național, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afișează doliu „general” și protest civic de Ziua Națională a României, când nu ți se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în ungurește, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!? În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice și identitare.

Negarea României ca stat național suveran și invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon, sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor. Or, cu asemenea teme nu este loc de așteptare și nici urmă de toleranță.

Români, apărați TRIANONUL!

La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al Istoriei a născut pe Vatra Neamului, după secole de travaliu dureros, Statul Național Unitar Român. Operă a Noii Ordini Mondiale Post-Imperii, Statul Românilor a înfiat toți fii pământului său sub dreaptă și nobilă rânduială regală românească.

Și pentru că a fost o naștere în Timpul Istoric și nu în maternitatea unor cancelarii, a avut drept nași chiar pe Cei Trei Magi de la Apus: Willson, Loyd și Clemanceau care au semnat Certificatul de Naștere la 4 iunie 1920. Certificați sub semnul Victoriei! Sub acest certificat de naștere s-au regăsit și frații noștri gemeni de atunci, Cehoslovacia și Yugoslavia. Este pentru prima dată în istorie când și maghiarii au primit un stat recunoscut ”de jure” dar pe care nu îl recunosc nici astăzi.

Chiar și după Pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleași, cu excepția unei grele nedreptăți răsăritene adusă românilor. Însă, odată cu căderea zidului Berlinului a început revanșa perdanților celor două războaie mondiale. Au fost asasinați frații noștri gemeni, Cehoslovacia și Yugoslavia. Am rămas singuri și supraviețuitori. Revanșarzii încearcă să ne desființeze Certificatul de Naștere.

Îl neagă pe toate căile și mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice și superficiale. Pentru a ne desființa ca Stat Național își neagă până și propriul statut european. Se riscă totul pe cartea insolvenței istorice. Negaționismul iredentist maghiar are o țintă fixă: ROMÂNIA.

Iar stataliștii noștri se întrec în argumente filosofice și invocări de principii! În loc să apere Istoria și demnitatea noastră de impostură și ură. În loc să obligăm prezentul să respecte jertfa trecutului și să urmeze Calea Neamului Românesc.

Pași spre Marea Unire de la 1918 a Maramureșului cu Țara

 

Foto: Maramureșul istoric

 

 

 

 

 

 

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie românească, Țara Maramureșului, locul de baștină al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Constituirea Sfaturilor Naționale Române Locale

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11 noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil angajament politico-istoric și patriotic.

În cazul românilor din Austro-Ungaria, stat despre care se spunea că este un „uriaș cu picioare de lut”, românii n-au vrut să accepte statutul care li se pregătea, anume acela că ar fi un „popor fără soartă”, „decăzut din destin”; ci dimpotrivă, au hotărât să-și ia „soarta” în propriile mâini, ilustrând aserțiunea istorică potrivit căreia la acea dată, după aprecierea avizată a unui istoric, monarhia bicefală nu era decât: „…o armată mergând de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători”.  
Este știut faptul că în condițiile dezintegrării Austro-Ungariei pe cuprinsul fostului imperiu multinațional s-a creat un vid de autoritate, de putere dar, în același timp, foștii asupritori nu erau dispuși să renunțe prea ușor la vechile lor privilegii, încercând să împiedice cu orice preț instaurarea fragilelor dar mult prea motivatelor gărzi naționale române.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români, de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. Ilustrativ în acest sens este și incidentul întâmplat în localitatea Petrova, din județul Maramureș, cu ocazia adunării locale de constituire a Sfatului Național Local, la care au participat peste 800 de „poporeni”:

„Cei prezenți în numer de 40 inși foști glotași soldați a voit a depune jurământul, – inse strajameșterul jandarmilor din loc: Veisz Matyaș a oprit depunerea acestui jurământ  și apoi constituirea consiliului național din loc., a zis că și cu forța  și arma a opri orice constituire, pînă ce nu vom avea concesiune de la pretura Vișeului, – Dr. Vasile Filipciuc și Darie Vlad a spus acestui jandarm că n`avem lipsă de nici o concesiune, noi facem toate acestea pre bază legală, – numitul strajameșter a voit a deține pre Darie Vlad și Dr. Vasile Filipciuc și ne-au făcut responsabili pentru orice tulburare și ne-a relatat telegrafic la ministerul de interne  și a miliției a ungurilor, – noi am protestat contra acestui act violent și dur a jandarmului Veisz și pre el l`am făcut responsabil pentru tulburarea bunei înțelegere și a liniștei din comună, – s-a decis, ca acest protest să se trimită imediat.

Președintelui cons. națio. loc. lui: Dr. Georgie Bilașcu – Budapesta, ca dînsul prin întrepunerea la Consiliul Național Român Central – să fie transpus numitul jandarm din comună, – să se mijlocească operarea personală a vicepreședinților și a consiliului local, – căci din contra – pacea va fi răsturnață în comună, – deci depunerea jurământului s-a amânat  pre timp mai acomodat și numai Darie Vlad preot român v. preș. al C.N.R. cu ocaziunea sfințirii tricolorului român a depus jurământul în biserică în mânele Dr. Vasile Filipciuc.”

Mai merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17 noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu „Un răsunet”) – „imnul nostru național”.
În aceste adunări plebiscitare comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, unde aveau să se „strângă” peste 5.000 de români, iar în unele cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu puterea de a decide și de a vota în numele localităților pe care le reprezentau, în chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918.

O astfel de întrunire s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în 14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia, doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române.3 Ca un amănunt de suflet, se cuvine să amintim că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și purtat de către românii din dreapta Tisei la Alba-Iulia a fost găsit păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu.

Atât acest drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către  Florentin Bilțiu-Dăncuș de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Ulterior, la Baia-Mare delegației maramureșenilor li s-a mai făcut cadou un drapel național de către egumenul din Bixad, care s-a dovedit a fi acela mai mare din toată adunarea, la fel și stegarul, cel mai înalt.
Drapelul sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens, avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare, între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să fie așa. Dimpotrivă!

 

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii.
 
 
Întregul traseu până la Alba-Iulia este unul absolut memorabil, o aventură de suflet, o aventură națională la care mulțimea din gări devenea tot mai entuziată, sporind în număr: „În Dej ne așteaptă câteva mii de oameni în frunte cu protopopul Boroș și inteligenția locală; drapele nenumărate, cântece, ovațiuni etc. În Gherla tot așa se alătură de noi clerul diecezan și ceilalți trimiși ai Gherlei” 
Această emulație națională, poate unică în istoria noastră ne dovedește modul în care poporul de rând, oamenii simpli își ovaționau aleșii, își amanetau speranțele, rostogolind spre Câmpul lui Horea, ca pe un bulgăre de zăpadă proaspătă, o voință și încredere clădită în zeci de generații.

   

Telegrame către Brătianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: „Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”. La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia „pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: „Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace.

Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: „La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; „Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea făcuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rușii bolșevici, a determinat depașirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureșului de la nord de Tisa.

Memorii

 

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: „de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: „Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; „Maramureșul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

   

Cea mai veche episcopie

 

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

„Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt…

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

   

Posibilitatea fructificată

 

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

„Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca „spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata.

In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenența Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

 

Glasul Maramureșenilor de peste Tisa a fost numai auzit, nu și ascultat

 

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.
Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț.

Între 16 ianuarie și 4 august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet  (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
 Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind negocierea frontierelor.

A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.

 

 

Harta Maramureșului românesc

 

 

Diplomația noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state.
La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.

 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoarana/Cum-s-au-unit-Maramure

 

Magazin istoric