CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Actul de naştere al limbii române scrise a împlinit 500 de ani

Foto: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

500 de ani de scris în limba românӑ

Pe la mijlocul anului 1521, negustorul Neacşu din Câmpulung îl informa printr-o scrisoare pe judele Braşovului Hans Benkner despre mişcӑrile turcilor pe Dunӑre („au trecut ciale corӑbii ce ştii şi domniia ta pre Dunӑre în sus”).

Este cel mai vechi document scris în limba românӑ identificat pânӑ acum. Deşi nu are o valoare istoricӑ sau literarӑ deosebitӑ, scrisoarea s-a bucurat de multӑ atenţie din partea cercetӑtorilor (şi nu numai) încӑ de la descoperirea ei în arhivele Braşovului în anul 1894, consemnează Prof. Vasile Duma în https://ziarulnatiunea.ro.

Scrisӑ cu caractere chirilice, scrisoarea este o mostrӑ de limbӑ românӑ de acum 500 de ani, puţin diferitӑ de cea vorbitӑ astӑzi. Acesta este motivul pentru care i s-au consacrat o mulţime de studii, trezind uimirea, dar mai ales ridicând multe semne de întrebare privind istoria limbii române.

Dacӑ alte popoare au avut fericirea de a se bucura de capodopere literare, care le-au modelat limba ( sӑ amintim numai „Divina Comedie” a lui Dante), Scrisoarea lui Neacşu a stat „ascunsӑ” pânӑ la sfârşitul veacului al XIX-lea, fӑrӑ a avea vreo influenţӑ asupra evoluţiei limbii române. Atunci, cum se face cӑ limba acesteia este atât de apropiatӑ celei vorbite astӑzi? Pentru a rӑspunde la aceastӑ întrebare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

– Sӑ ne  oprim, mai întâi, asupra celui care a scris-o. E clar cӑ autorul moral al scrisorii este Neacşu, dar oare putea un negustor, oricât ar fi fost el de cultivat, sӑ o scrie? Sӑ privim grafia: textul este extrem de ordonat, caracterele sunt scrise cu grijӑ, au aceeaşi înӑlţime, spaţiul dintre ele este acelaşi, rândurile sunt perfecte. Ce ne spune acest lucru? Cel care a scris-o era un om cӑruia scrisul nu îi era strӑin, aceasta fiind îndeletnicirea sa. Faptul cӑ redӑ atât de natural limba românӑ folosind caractere specifice limbii slavone aratӑ cӑ acesta era obişnuit cu astfel de texte.

Cu siguranţӑ cӑ acestea nu erau texte bisericeşti  (pentru acestea folosea limba slavonӑ, de care nu era strӑin, dovadӑ fiind formulele de adresare şi de încheiere scrise în aceastӑ limbӑ), ci mici „acte”, scrise în limba poporului. Probabil cӑ şi la acea vreme, ca şi mai târziu, puţinii intelectuali ai comunitӑţilor se ocupau, pe lângӑ îndatoririle de serviciu, de întocmirea unor astfel de texte, mai ales scrisori. Sӑ ne amintim frumoasele versuri din poezia „Dӑscӑliţa” de O. Goga: „La tine vin nevestele sӑ-şi plângӑ/ Feciorii duşi în slujbӑ la-mpӑratul,/ Şi tu ascunzi o lacrimӑ-ntre slove,/ În alte ţӑri când le trimiţi oftatul”.

– Limba scrisorii este specificӑ limbii vorbite, aceasta fiind scrisӑ cel mai probabil dupӑ dictare, cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ repetarea acelui „I pak” la inceputul fiecӑrui enunţ. Cel care a scris-o, chiar dacӑ a transcris-o de pe o ciornӑ, nu a cӑutat sӑ-i dea acesteia un caracter oficial, ci a redactat-o aşa cum i s-a dictat, cu repetarea unor expresii/cuvinte, fӑrӑ sӑ lase impresia cӑ acest lucru l-ar fi deranjat în vreun fel.

El nu intervine în textul scrisorii, nu încearcӑ sӑ-l cizeleze, sӑ-i dea o formӑ distinsӑ . Putem vorbi aici de „oralitatea” scrisorii, repetarea lui „I pak” indicӑ acest lucru. Creangӑ a folosit-o cu suces în poveştile şi „Amintirile” sale. „I pak” repetat la începutul fiecӑrui enunţ dӑ impresia cӑ cel care scrie stӑ de vorbӑ cu cititorul sӑu şi simte cӑ, pentru a fi înţeles, trebuie sӑ mai adauge ceva. Este apoi locuţiunea verbal „dau de ştire”, foarte expresivӑ, fiindcӑ indicӑ poziţia expeditorului în raport cu destinatarul scrisorii: Neacşu se bucura de privilegiul de a fi sursa de informare a judelui Braşovului, poate chiar plӑtit, tonul scrisorii sugerând o oarecare grabӑ de a-l informa cât mai pe larg pe braşovean.

– Deşi a fost scrisӑ cu aproximativ 40 de ani înaintea tipӑriturilor lui Coresi, deosebirea dintre texte este evidentӑ. Textele lui Coresi sunt stângace, cu multe slavonisme şi chiar maghiarisme, exprimarea este ezitantӑ, greoaie de multe ori. Cӑrui fapt se datoreazӑ acest lucru?

Era Coresi mai puţin cunoscӑtor al limbii române decât autorul scrisorii? Nicidecum. Dar alta era poziţia lui în raport cu mesajul pe care voia sӑ-l transmitӑ cititorului. Textele sale sunt mai ales traduceri din slavonӑ (posibil şi din latinӑ sau maghiarӑ), iar limba românӑ scrisӑ era la începutul sӑu şi încӑ nu dispunea de mijloacele necesare pentru astfel de texte.

I-au trebuit aproape trei sute de ani şi contribuţia unor mari scriitori pentru ca sӑ se aşeze în fӑgaşul sӑu firesc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de o adevӑratӑ revoluţie: renunţarea la didacticismul slavon, grecesc, apoi latin şi întoarcerea la limba vie a poporului. Adicӑ la limba lui Neacşu de la început de secol al XVI-lea, pe care scrugerea timpului a schimbat-o prea puţin. Cum ar fi arӑtat limba românӑ, dacӑ s-ar fi mers pe drumul latinizӑrii cu orice preţ? Am fi avut oare douӑ limbi, una a cӑrţilor (tipӑritӑ), dar moartӑ, şi una vie a poporului?

– „Scrisoarea lui Neacşu” ne aratӑ apoi o trӑsӑturӑ (unii au considerat-o defect) specificӑ poporului român: conservatorismul. Cum altfel putem explica faptul cӑ limba românӑ a rӑmas aproape neschimbatӑ timp de 500 de ani, în ciuda avalanşei de neologisme care au invadat-o de mai bine de douӑ secole.

Avem la ora actualӑ un numӑr impresionant de cuvinte de origine francezӑ, Italianӑ, latinӑ, greacӑ şi, mai nou, englezӑ, care dau posibilitatea vorbitorului sӑ exprime cu uşurinţӑ cele mai diverse noţiuni, şi, cu toate acestea, cât de aproape ne simţim de limba lui Neacşu din Câmpulung.

Astӑzi limba românӑ este pe deplin aşezatӑ în fӑgaşul sӑu firesc şi cu siguranţӑ ameninţӑrile la care este supusӑ vor exercita o presiune tot mai mare asupra ei. Deocamdatӑ mai are însemnate resurse ţӑrӑneşti, chiar şi în rândul unei mari pӑrţi a orӑşenilor, relativ proaspӑt stabiliţi în mediul urban, dar ce se va întâmpla când urbanizarea (mai ales comunicarea prin mijloace tehnice) devine fenomen de masӑ, înlocuind contactul direct dintre persoane?

Vor renunţa românii la limba lor în favoarea alteia de circulaţie internaţionalӑ? Va deveni limba românӑ o limbӑ de familie, vorbitӑ în cercuri restrânse? Un rӑspuns îl va da numai timpul. Vor putea generaţiile urmӑtoare, în mӑsura în care acestea nu se vor simţi marginalizate vorbind româneşte, sӑ o pӑstreze vie şi nu ca un exponat de muzeu?

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Untitled-1

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

Imagini pentru cetatea veliko tarnovo photos

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467

 

01/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum i-a masacrat Mihai Viteazul pe creditorii turci

 

 

 

 

Născut în anul 1558  la Targul de Floci, situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută.    Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor era sora lui Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul (capuchehaia) domnului Munteniei la Constantinopol, fiind o persoană foarte influentă. 

Identitatea tatălui lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al domnului muntean Pătraşcu cel Bun, alţii că a fost fiul nelegitim al acestuia.

Mihai Viteazul, cunoscut și ca Mihai Bravu,fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și, pentru o perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

 

 

 

Pentru a fi înscăunat pe tronul Țării Românești,  Mihai a oferit  sultanului si nobililor turci care  i-au facilitat intrarea la suveranul otoman 1,5 milioane de galbeni, o sumă fabuloasă pentru acele vremuri.

Așa se face că in octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei a intrat in Bucuresti însoțit de un alai de creditori dornici să își recupereze cât mai repede investițiile făcute pentru înscăunarea domnului Mihai pe tronul Țării Românești.

În acea perioadă, la iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-German, în Europa apuseană se constituise Liga Creştină, o alianţă antiotomană  la care au aderat Spania și  ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara.

Popoarele din Balcani îşi legau speranţele de eliberare şi independenţă de acţiunea marilor puteri creştine.

Dovedind o intuiție caracteristica doar marilor lideri militari si politici, Mihai nu  a ramas indiferent la mișcarea antiotomană care cuprinsese Europa si, atras de idealul eliberarii țării sale de turci,  el a  hotărât să se alăture Ligii Sfinte europene. 

Nu a așteptat sa fie invitat ci, fapt ce îl caracteriza din plin, ia inițiativa și trimite el însuși soli în Ardeal si Moldova, precum și la boierii Buzești, pe care îi cheamă alaturi de el in lupta antiotomană. Rezultatul a fost o intelegere deplina între cele trei țări românești.

 La 13 noiembrie 1594, la doar un an dupa înscăunarea sa, Mihai i-a chemat pe toți creditorii la vistieria domnească pentru a „încheia socotelile”. Dar socotelile sale erau mai mult decât sângeroase. Tunurile au lovit în plin in mulțimea celor adunați să își primeasca banii. Supravietuitorii au fost masacrați de oștenii domnului, după care au urmat cei  circa 2000 de ieniceri, întreaga garnizoana turceasca din București, in frunte cu emirul.  La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii suferă infrângeri zdrobitoare.

In Moldova, domnul  Aron Voda, aliat în secret cu Mihai, îi măcelerea la rândul său pe toti otomanii din Iași și dadea semnul unei răscoale generale. 

Lupta antiotomană declanşată de Mihai odată cu  uciderea creditorilor turco-levantini şi masacrarea garnizoanei turceşti din Bucureşti (1594) va continua imediat cu  atacarea şi incendierea cetăţilor de la Dunăre ocupate de garnizoane otomane şi înfrângerea armatelor turco-tătare (venite să-l mazilească pe domn) la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti (ianuarie 1595). Sunt eliberate Rusciuc, Silistra şi Brăila.

 Este începutul odiseei marelui domn al românilor care avea să se încheie odată cu asasinarea sa pe Câmpia Turzii, din ordinul generalului Basta (1601).

Se încheie în acest fel, destinul celui care va deveni peste secole un simbol al luptei eroice pentru unitatea românilor.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/30/o-istorie-a-zilei-de-30-ianuarie-video-3/

30/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: