CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

11 august 1456 – A murit răpus de ciumă la Zemun, lângă Belgrad, eroul luptei antiotomane Iancu de Hunedoara

 

 

 

Ioan (Ion) Huniade (Iancu de Hunedoara), voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei

 

Ioan (Ion) Huniade (Iancu de Hunedoara), voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei

Ioan de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade, Iancu de Hunedoara sau Ioan Corvin (n. cca. 1387 – d. 1456), a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

Iancu  s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei.

Tatăl lui Iancu a fost Voicu, iar bunicul se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet (Elisabeta) Morzsinai.

Unele surse menţionează că tatăl lui adevărat era Sigismund de Luxemburg, având un frate tot cu numele Ioan — duplicarea numelui fiind în acea epocă un obicei, atunci când unul dintre copii avea tatăl diferit.

Conform obiceiului nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) după ce a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

 

 

 

Castelul Hunedoara, România, preluat help.berberber.com

Foto: Castelul de la Hunedoara 


Apărător al creştinătăţii împotriva otomanilor, Iancu de Hunedoara, a fost învins la Varna (1444) şi Kossovopolje (1448), dar a reuşit să-l învingă pe sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul  Constantinopolului la Belgrad, în 1456.

În 11 august 1456 a murit răpus de ciumă la Zemun, lângă Belgrad şi  a fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sfîntul Mihail.

Pe piatra sa funerară stă înscris “s-a stins lumina lumii”.

Drept omagiu, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Ioan de Hunedoara descriind-o ca “cel mai fericit moment al vieţii sale”şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa, să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului.

Această tradiţie, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului.

Până şi sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

 După victoria creştinilor de la Belgrad, s-a instaurat, o perioadă de 70 de ani de linişte  la graniţa de sud est a regatului maghiar.

 

 

 

 

Pecetea lui Iancu de Hunedoara, preluat mediafax.roBlazon Iancu de Hunedoara, preluat comune.ro

 

Foto: Pecetea şi blazonul lui Iancu de Hunedoara

 

 

Originea blazonului familiei Huniade, care prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, nu este  foarte clară.

Din Anuarul Silezian aflăm că un corb a smuls inelul din mâna tânărului Iancu, iar acesta a ucis pasărea cu o săgeată, recuperând astfel inelul, şi pentru a comemora acest incident, a ales corbul ca simbol pentru blazonul său.

Alţi istorici sunt de părere că blazonul a fost derivat de la una din moşiile familiei, numită Piatra Corbului (în maghiară Hollókő). Altă legendă spune că mama lui Matei a reuşit să-i trimită un mesaj cu un corb, pe vremea când acesta a fost închis la Praga (ceea ce explică motivul pentru care Serviciul Poştal din Ungaria a avut ca simbol un corb timp de mai bine de un secol).

Alte teorii spun că, la fel ca şi şoimul pentru dinastia Arpadiană, corbul este o veche pasăre simbol.

Acest blazon ar fi fost folosit de strămoşii regelui Matei cu mult timp înainte, ceea ce ar explica şi posibila origine cumană a familiei.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/19/un-mare-comandant-de-osti-pentru-care-bat-in-ultima-jumatate-de-mileniu-clopotele-de-amiaza-in-toate-bisericile-catolice-iancu-de-hunedoara/

 

Surse:

 

http://www.istoria.md/articol/556/11_august,_istoricul_zilei#

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Hunedoara

nationalisti.ro;

Timpul md.

Anunțuri

11/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un mare comandant de oști pentru care bat in ultima jumatate de mileniu clopotele de amiază in toate bisericile catolice – Iancu de Hunedoara

 

 

 

 

 

 

 

In data de  6 august 1456, Papa Calixt al III-lea a emis o Bulă prin care decreta ca toate bisericile catolice din lume să tragă clopotele la ora 12.00, in semn de omagiu  adus marelui comandant de osti  IANCU DE HUNEDOARA, cel care oprise invazia otomană la asediul Belgradului.

După mai bine de 500 de ani, practica aceasta stă, încă, în picioare…

Pe 8 aprilie 1455, după o dispută îndelungată între familiile Orsini și Colonna, capetele luminate reunite în Conciliu, decid ungerea ca  Suveran Pontif a lui Alfonso de Borja y Cavanilles, primul Papă de origine spaniolă de la Roma.

Sub numele de Calixt al III-lea,  va fi Papa care va cere revizuirea celebrului proces al Ioanei d’Arc, pe care o va reabilita.

Tot el este acela care a initiat  organizarea unei cruciade împotriva Imperiului Otoman, condus deMahomed al II-lea ”Cuceritorul”, cel care călcase în picioare Constantinopolul in 1453.

La 15 mai 1455, Calixt al III-lea trimite depeșe tuturor statelor creștine, chemându-le la luptă. Nimeni nu s-a prea îngrămădit însă, cu excepția romanului IANCU DE HUNEDOARA, guvernatorul regent Ungariei care a fost  de acord să ia parte la asediul Belgradului.

Iancu a fost  ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl marelui rege al Ungariei Matia Corvin. 

S-a născut în jurul anului 1407 (după alte surse 1387) într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei.

Tatăl lui Iancu era cneazul român Voicu, iar bunicul se numea Șerb. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După obiceiul nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara) când a primit, în 1409, de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

În 1448 Iancu de Hunedoara a primit titlul de Prinț (Princeps) de la Papa NIcolae al V-lea și a continuat luptele împotriva otomanilor.

Era vărul  domnului  moldovean Bogdan al II-lea, (tatăl lui Ștefan cel Mare).

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456 și a fost deosebit de puternic.

Unele surse vorbesc despre o oaste otomană condusa de sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, avand in componenta sa 150.000 de soldați, ajutată de 60-65  galere venite pe Dunăre și alte ambarcațiuni mai mici.

Iancu avea, în total, 30.000 de ostasi. Practic, în afara de oastea sa, doar soldatii lui Ioan de Capistrano, trimisul Papei, mai luptau alături de el.

La 14 iulie, flota creștină cauzează mari pagube adversarilor. Turcii reușesc să pătrundă, de două ori, în oraș, dar sunt respinși.

La 22 iulie armata lui Iancu de Hunedoara, pe care chiar el o conducea, trece râul Sava, declanșând atacul general.

Tunurile turcilor sunt capturate, dezastrul e mare, iar sultanul e rănit de o săgeată și salvat doar prin sacrificiul suprem al unui ienicer, numit  Hassan.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Victoria lui Iancu a fost totală, creștinii pierzând in jur de  3-4 000 de oameni..

Pe 6 august vestea ajunge la urechile papei Calixt. ”Este cel mai fericit moment din viața mea !”, a exclamat Papa, care emite imediat o Enciclică prin care cere ca toate clopotele bisercicilor catolice din întreaga lume să fie trase zilnic, la 12.00, în semn de omagiu adus viteazului Iancu de Hunedoara. 

S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine”

Aceasta practică instituita atunci, este continuată și astăzi.

Din nefericire, eroul nostru nu a apucat să se bucure prea mult de succes.

A murit la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, răpus de ciumă si a fost înmormântat la Alba-Iulia, în Catedrala „Sf. Mihail”.

Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii„.

Până și sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său:

Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om„. 

Surse: wikipedia.ro; nationalisti.ro; Timpul md.

19/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

488px-Bulgarian-Wallachian-EmpireÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Imperiul Romano-BulgarÎmpăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

03/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: