R.MOLDOVA,UCRAINA, GEORGIA, AZERBAIDJANUL ȘI KAZAHSTANUL – ȚINTE ALE POFTELOR EXPANSIONISTE RUSEȘTI

O OPERAȚIUNE SPECIALĂ RUSEASCĂ LA EREVAN Foto: vіdkritі dzherela

În Armenia, pe clădirile din centrul capitalei Erevan au apărut afișe colorate cu simbolurile Kremlinului și litera „Z”, care anunță anexarea unor teritorii aparținând statelor suverane ale Ucrainei, Moldovei, Georgiei, Azerbaidjanului și Kazahstanului.

Publicația https://www.5.ua/ru relatează că pe

lângă lozinca imperialistă „Crimeea este Rusia!” anexată ca fapt împlinit, sunt menționate și orașele Donețk, Lugansk, Mariupol, Zaporojie, Herson, Tiraspol (Transnistria) și Tskhinvali (Osetia de Sud).

 Pe afișe sunt inscrise și sloganuri de genul: „Kazahstanul de Nord – va fi Rusia!”, „Artsakh – să fie Rusia!”.

Toate aceste teritorii sunt fie deja ocupate de Federația Rusă, fie sunt sub amenințarea ocupației și anexării iminente sub pretextul protejării minorităților etnice pretins oprimate acolo. 

Prima categorie include orașele și regiunile capturate temporar din Ucraina, precum și teritoriile ocupate deja din Moldova (Transnistria) și Georgia (Osetia de Sud); a doua categorie- Karabakhul, aparținând Azerbaidjanului și parțial populat de armeni, precum și Kazahstanul de Nord, unde în unele zone există un procent semnificativ de populație rusă. 

Mai mult, în toate aceste teritorii există trupe de ocupație ale Kremlinului (estul și sudul Ucrainei, Transnistria, Osetia de Sud) sau baze militare și contingente ale armatei Federației Ruse (Karabah, Kazahstanul de Nord).

Aceste teritorii mai au în comun și împrejurarea că pentru fiecare dintre ele, Kremlinul pregătește deja false referendumuri care să justifice anexarea lor la Rusia, sau să „sondeze terenul” pentru o astfel de „perspectivă”. 

Aleksei Arestovich, consilier al șefului Președinției Ucrainei, a avertizat pe 26 mai că pentru 11 septembrie se pregătește un „referendum” general privind restabilirea „mini-URSS” .

 În acest sens, el a menționat separat teritoriile ocupate din regiunile Herson și Zaporojie, precum și Osetia de Sud.

 Pe 14 iulie, unul dintre principalii arhitecți ai agresiunii împotriva Ucrainei, șeful Ministerului rus al Apărării, Serghei Șoigu, a declarat:

„Țara noastră va fi din nou mare și puternică. Va fi din nou Uniunea Sovietică și nimeni nu va pleca. ” 

După cum a relatat pe 26 iulie, „Canalul 5”, premierul moldovean Natalia Gavriliță a recunoscut că „nimeni nu este imun” în fața agresiunii lui Putin și că „ multe țări sunt îngrijorate ”.

Acum, o „operațiune specială” de propagandă desfășurată de slujitorii Kremlinului, la Erevan, în Armenia, a indicat clar ce state ar trebui să fie cele mai îngrijorate de anexarea iminentă prin ocupație militară și referendumuri false.

R.MOLDOVA

„Tiraspol este Rusia!” – apare scris pe afișe cu simboluri imperiale lipite în centrul capitalei Armeniei. După cum a declarat pentru Moscovskaia Gazeta.ru din 8 aprilie a.c., locotenent-colonelul Nikolai Lizunov, fost ofițer al sediului armatei a 14-a a Federației Ruse, care a participat la ocuparea Transnistriei, în prezent contingentul militar local al Federației Ruse în această regiune este de 1.700 de persoane. 

„Controlul asupra sudului Ucrainei este o altă cale de ieșire către „transnistria”, unde există și fapte de oprimare a populației de limbă rusă”, a declarat, pe 22 aprilie,  comandantul adjunct al Districtului Militar Central al Federației Ruse,Rustam Minnekaev.

La 1 mai, ediția britanică a prestigioase publicații britanice The Times a publicat informații provenite de la serviciile secrete ucrainene, care avertizau că Federația Rusă a elaborat deja un plan de invadare a Moldovei. Pe 10, această informație a fost confirmată de șeful Serviciului National de Informații al SUA, Avril Haynes.

Pe 7 iunie, Mihail Podolyak, consilierul șefului Oficiului Președintelui Ucrainei, a spus că Moldova ar trebui să se pregătească pentru o „invazie a trupelor ruse”. Iar pe 25, Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, a remarcat: „Trebuie ținut cont de faptul că în Transnistria locuiesc aproximativ 220.000 de cetățeni ruși ”.

 Pe 28, ofițerul de presă al Forțelor Armate ale Ucrainei al Administrației Militare Regionale Nikolaev, Dmitri Pletenciuk, a amintit că autoritățile ruse „visează la un coridor terestru către Transnistria nerecunoscută cu ocuparea ulterioară a Moldovei ” .

Pe 14 iulie, președintele Republicii Moldova, Maia Sandu , a admis pentru prima dată public posibilitatea ca „o astfel de tragedie să ni se întâmple” – precum ceea ce „face Rusia în Ucraina”. Iar pe 21, Vladimir Dzhabarov, prim-vicepreședintele Comitetului Consiliului Federației al Federației Ruse pentru Relații Externe, a avertizat autoritățile moldovenești despre probabilitatea „reluării vărsării de sânge”. 

El a mai amintit că „220.000 de cetăţeni ruşi locuiesc în Transnistria”. Câteva ore mai târziu, Vitaly Ignatiev, „ministrul de Externe” al enclavei pro-ruse din Transnistria, a subliniat acest lucru într-un interviu acordat agenției de presă de stat a Federației Ruse. El a adăugat că, potrivit rezultatelor referendumului din 2006, obiectivele autoproclamatei nerecunoscute „Republici Moldovenești Transnistria” sunt: ​​„independența”, urmată de aderarea liberă la Federația Rusă .”

Pe 25 iulie, premierul moldovean Natalia Gavriliță a recunoscut într-un interviu acordat The Wall Street Journal că autoritățile țării sunt îngrijorate de o posibilă invazie rusă.

Pe 29, președintele Maia Sandu a confirmat: „Noi suntem ingrijorati. Luăm în considerare cele mai pesimiste scenarii .”

În același timp, fostul senator al Federației Ruse Franz Klintsevici a declarat uneia dintre sursele mass-media de propagandă ale Kremlinului:

„Sunt necesare doar decizii ale parlamentului și ale președintelui Rusiei. Pridnestrovie ar putea deveni parte a țării în această toamnă”, adică planificarea sincronizată cu anexarea Donbassului, a regiunii Herson și a Zaporijiei în urma unor referendumuri false.

GEORGIA

Osetia de Sud, care face parte din Georgia, este controlată de aproximativ 4.000 de soldați ruși. În martie, unele dintre aceste unități au fost implicate în agresiunea împotriva Ucrainei. „Băieții noștri merg în Ucraina pentru a-i termina pe naziști”, a etalat atunci pe canalul său TG fostul „președinte” al Osetiei de Sud , Eduard Kokoity .

La 30 martie, Anatoli Bibilov, care ocupa atunci funcția de „președinte”, a declarat aderarea la Federația Rusă un „ scop strategic ”. În aceeași zi, președintele parlamentului din Osetia de Sud, Alan Tadtaev, a remarcat: „Avem toate motivele să ne alăturăm Federației Ruse, nu există obstacole legale în acest sens. Principalul lucru astăzi este să organizăm un referendum și să ne alăturăm Federației Ruse. Federație .”

„Este inacceptabil să vorbim despre vreun referendum pe fondul faptului că teritoriul Georgiei este ocupat”, a declarat viceprim-ministrul Afacerilor Externe al Georgiei, David Zalkaliani , la 31 martie. În condițiile ocupației, niciun referendum nu va avea niciun referendum. forță legală, mai ales în lumina faptului că sute de mii de cetățeni noștri au fost expulzați din casele lor…”.

Dar Moscova a susținut imediat această inițiativă. Încă din 31 martie, Viktor Vodolatsky, vicepreședintele Comitetului Dumei de Stat a Rusiei „pentru afacerile CSI, integrarea eurasiatică și relațiile cu compatrioții”, a declarat că un referendum în Osetia de Sud ar putea avea loc în mai-iunie. 

La 1 aprilie, secretarul de presă al dictatorului de la Kremlin, Dmitri Peskov, a adăugat că „vorbim despre exprimarea opiniei oamenilor din Osetia de Sud, îi tratăm cu respect”.

 Iar șeful Comitetului Dumei de Stat „pentru afacerile CSI, integrarea eurasiatică și relațiile cu compatrioții” Leonid Kalashnikov, a remarcat că Osetia de Sud „are dreptul de a organiza un referendum și acum este momentul potrivit pentru a efectua toate procedurile legale.„.

În același timp, această inițiativă a fost salutată cu căldură de „liderii” marionete ai Crimeei anexate și ai Donețkului ocupat de trupele ruse. La 8 aprilie, o delegație reprezentativă a senatorilor ruși și a liderilor republicilor din Caucazul de Nord a sosit la Tskhinvali în Osetia de sud. Ei au vorbit în sprijinul referendumului.

Cu toate acestea, Kremlinul și-a revizuit ulterior poziția. S-a decis amânarea referendumului pentru a folosi această problemă ca pârghie pentru a face presiuni asupra autorităților georgiene în ceea ce privește abordarea lor asupra agresiunii împotriva Ucrainei.

 Drept urmare, s-a anunțat că ideea referendumului a fost o inițiativă privată a lui Anatoli Bibilov, care și-a pierdut postul de „președinte” în mai. S-a remarcat chiar că nu a coordonat deloc această idee cu Moscova. 

„Decizia de a organiza un plebiscit a fost luată în Osetia de Sud fără a ține cont de opinia părții ruse, contrar acordurilor noastre, contrar spiritului și literei alianței noastre”, a declarat ambasadorul Rusiei la Tskhinvali Marat Kulakhmetov.. 

„Teoretic, acest lucru ar putea duce la alegeri anticipate și la o schimbare a politicii Georgiei care nu este în interesul Moscovei. Federația Rusă ține cont de acest lucru și, prin urmare, ia măsuri pentru a împiedica desfășurarea referendumului”, a declarat fostul ministru georgian pentru Reintegrareb a explicat Paata Zakareishvili ziarului din Moscova Izvestia. 

Astfel, Georgia a primit un mesaj clar: atâta timp cât se comportă „corect” în raport cu agresiunea lui Putin din Ucraina, proiectul referendumului din Osetia de Sud va rămâne în aşteptare. „De îndată ce va fi un semnal și se va înțelege că a venit momentul, cu siguranță vom organiza acest referendum ”, a anunțat noul „președinte” al acestei entități, Alan Gagloev pe 11 mai. 

Dar, în același timp, pe 28 mai, Putin a aprobat o procedură simplificată pentru acordarea cetățeniei ruse locuitorilor din Osetia de Sud, iar pe 15 iunie au avut loc la Moscova consultări între conducerea Osetiei de Sud și oficialii administrației prezidențiale a Federației Ruse cu privire la perspectivele viitoare pentru un referendum. În urma discuției,au fost desemnate „organismele abilitate să conducă consultările necesare cu partea rusă privind formele de integrare ulterioară a Republicii Osetia de Sud și a Federației Ruse”.

Și deși referendumul a fost amânat pe termen nelimitat, statutul real al Osetiei de Sud este evidențiat elocvent de afișe lipite în centrul Erevanului, care spun fără echivoc: „Tskhinvali este Rusia!”. 

AZERBAIDJAN 

Părți ale celei de-a 15-a brigăzi motorizate din Federația Rusă, în număr de 1960 de soldați, sunt desfășurate pe teritoriul Karabakhului în Azerbaidjan adaugându-se celor 5.000 de militari ruși staționați în Armenia vecină, care sunt dotați cu sisteme de rachete antiaeriene S-300 și avioane de luptă MiG-29.

În Karabakh, unitățile militare ale Federației Ruse ar fi prezente pentru a „proteja” minoritatea națională armeană, ai cărei lideri se prezintă drept conducerea nerecunoscutei „Republici Nagorno-Karabah Artsakh”. În octombrie 2020, într-o scrisoare deschisă adresată dictatorului de la Kremlin, „președintele” acestei pseudo-republici Arayik Harutyunyan a amintit cu nostalgie: „De mai bine de un secol (de la începutul secolului al XIX-lea până la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al al XX-lea) Karabakh a făcut parte din imperiul rus. pentru Karabakh o lungă perioadă de pace, creație…”. 

Pe 22 februarie 2022, chiar a doua zi după ce Putin a semnat „decretul de recunoaștere” a capetelor de pod ruse din Donbass, Harutyunyan a scris pe pagina sa de Facebook: „În numele autorităților și al poporului Republicii Artsakh, salut decizia președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, de a recunoaște independența Republicilor Populare Donețk și Lugansk… Felicităm oamenii din Donbass despre acest eveniment istoric.”

Pe fundalul agresiunii lui Putin împotriva Ucrainei, personalități din Artsakh, politicieni și activiști publici din Armenia vecină au început să pledeze din ce în ce mai mult pentru consolidarea contingentului militar rus în Karabakh, necesitatea șederii acestuia pe o perioadă nedeterminată aici, precum și pentru organizarea unui referendum privind aderarea la Federația Rusă. 

Pe 18 martie, fostul șef al delegației Adunării Naționale a Armeniei la Adunarea Parlamentară a OSCE, Artashes Geghamyan, a declarat pentru site-ul de știri Oragir.news : „Ar trebui organizat un referendum la Artsakh pe una dintre problemele de pe ordinea de zi, care preocupările de aderare cu Rusia, ca în Crimeea în urmă cu opt ani”.

Pe 25 martie, Consiliul de Securitate din Artsakh a aprobat un apel adresat dictatorului de la Kremlin cu o solicitare de „revizuire a numărului actual de soldați ruși de menținere a păcii și a numărului de facilități care îi deservesc și, în consecință, de a crește numărul personalului militar și al echipamentului militar ” în Azerbaidjan. Karabakh.

Pe 31 martie, fostul șef al regiunii Askeran din Karabakh, Sasun Barseghian, a cerut autorităților din „Artsakh” să „organizeze cât mai curând un referendum național pe tema aderării Artsakh-ului la Federația Rusă”. Pe 6 aprilie, ediția armeană a revistei Grapark a citat o sursă informată din Stepanakert („capitala” enclavei armene din Karabakh): „Dacă Armenia se va spăla pe mâini în Artsakh și va recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului, nu vom avea de ales decât să se alăture Rusiei.De aceea, să începem strângerea de semnături. Pe 8 aprilie, în cadrul unui miting de susținere a agresiunii Federației Ruse împotriva Ucrainei, desfășurat în Parcul Victoriei din Erevan, fostul actor. despre. Directorul Serviciului Național de Securitate al Armeniei, Mikael Hambardzumyan, a spus: „pentru a ridica problema aderării Rusiei”.

Pe 12 aprilie, „președintele” Harutyunyan a spus că „Artsakh” „ar putea avea un fel de relație cu Rusia în formatul unei verticale directe”. 

În acest sens, el a menționat că prezența militară a Federației Ruse în Karabakh „ar trebui să fie garantată și pe termen nedeterminat, cu o creștere corespunzătoare a personalului militar și a echipamentului militar ”.

Pe 14 aprilie, fostul prim-ministru al Armeniei Hrant Baggratyan a declarat pentru News.am: ​​„ Artsakh( Karabah) vrea să devină parte a Rusiei”. El a considerat pozitiv faptul că „Artsakh și Rusia au relații verticale”. A doua zi, colonelul de rezervă Hayk Nahapetyan a subliniat în emisiunea canalului Armenian Live News că singura modalitate prin care „Artsakh” își asigură securitatea este să devină parte a Rusiei. 

Una dintre modalitățile de atingere a acestui obiectiv, este achiziția masivă de pașapoarte rusești de către populația armeană din Karabakh – conform schemei derulate în anexarea Crimeei, ocuparea Donbassului, Transnistriei și Osetiei de Sud. Nahapetyan a explicat sincer că armenii din Karabah ar trebui să se adreseze la ambasada Rusiei în Armenia pentru acordarea cetățeniei ruse, adică să beneficieze de dubla cetățenie a Rusiei și Armeniei. 

 În acest caz, e nu numai moral, ci și Dreptul legal al Rusiei de a interveni în acest proces”.

Pe 10 mai, fostul șef al delegației Adunării Naționale a Armeniei la Adunarea Parlamentară a OSCE, Artashes Geghamyan, a declarat în emisiunea canalului de YouTube Hayeli AM: „Republica Artsakh Karabahul) trebuie să se adreseze oficial autorităților ruse,pentru a deveni parte a Federației Ruse. Așa cum sa întâmplat în 2014 în Crimeea” .

În același timp, fruntași politici armeni din „Artsakh” (Karabah) au continuat să participe la sprijinul propagandistic al agresiunii lui Putin împotriva Ucrainei. Pe 24 mai, „ministrul de externe” al enclavei armene din Karabakh, David Babayan, împreună cu „ministrul de externe” al enclavei pro-ruse din Osetia de Sud, Dmitri Medoev, și-au exprimat speranța „pentru victoria rapidă a Luganskului și Republicile Populare Donețk în lupta lor de separare de Ucraina și stabilirea păcii mult așteptate în Donbass”.

Pe 3 iunie, „ministrul de stat al Republicii Nagorno-Karabah” Artak Beglaryan a declarat agenției de presă a Federației Ruse că armata rusă „ ar trebui să rămână în Nagorno-Karabah pe termen nelimitat ”.

Pe 30, „președintele” Harutyunyan a repetat pe ArtsakhPress despre necesitatea „ desfășurării forțelor ruse de menținere a păcii pe o perioadă nedeterminată ” și „o creștere semnificativă a numărului de personal”. 

„A face parte din Rusia astăzi este dorința sinceră a oamenilor din Artsakh”, a declarat Grigory Gabrielyants , „Consilier de stat al Republicii Artsakh”, în numărul din iunie al ziarului internațional armean Noah’s Ark .

În acest context, devine evident că reprezentanții minorității naționale armene din Karabakh joacă în mod activ rolul „coloanei a cincea” a Kremlinului din Caucazul de Sud. De aici sloganul „Artsakh – să fie Rusia!”, distribuit în centrul Erevanului împreună cu „recunoașterea” anexării Crimeei, care, după cum reiese din citatele de mai sus, servește drept model marionetelor armenești ale lui Putin.

KAZAHSTAN

Înapoi pe 6 ianuarie 2009, pe paginile The New York Times, foști diplomați din UE și SUA, ținând cont de experiența invadării Georgiei de către Rusia cu cinci luni în urmă, au desemnat Crimeea și Kazahstanul drept „puncte potențiale de aprindere”. 

La 24 februarie 2014, concomitent cu începerea anexării Crimeei, vicepreședintele de atunci al Dumei de Stat a Federației Ruse, Vladimir Jirinovsky, a susținut despre Kazahstan că ar trebui inclus în „Districtul Federal din Asia Centrală” și a susținut că „ Orașul principal este Verny. Astăzi are un alt nume – Alma-Ata.”

La 11 martie a aceluiași an, revista americană The New Republic nota: „A existat o anexare reală a Crimeei… Estul Ucrainei și nordul Kazahstanului, cu procentul lor mare de ruși, vor fi următoarele la rând?”

La 9 aprilie 2014, publicația online Khakass Chance l-a citat pe Vladimir Shtygashev, șeful fracțiunii Rusia Unită și președintele Consiliului Suprem al Republicii Khakassia (RF), spunând: „Oblastul Kazahstanului de Est sau Rudny Altai – Rudny Altai a făcut dintotdeauna parte din Rusia … În total, noi am transferat cinci regiuni în Kazahstan”. 

El a adăugat: „Poporul vor avea dorința de a restaura țara… Dorința oamenilor pentru unificare rămâne. Și acesta este un fapt. Acum a fost realizat un sondaj de opinie publică în Kazahstan : 80% din oameni sunt pentru unificare.” 

Chiar a doua zi, Putin a anunțat că decizia de a anexa Crimeea a fost luată în urma unui sondaj sociologic, potrivit căruia 80% din populația peninsulei ar fi fost în favoarea aderării.

Pe 29 august 2014, dictatorul de la Kremlin a declarat că „nu a existat niciodată un stat” pe teritoriul Kazahstanului modern. Și în aceeași zi, într-un interviu acordat postului de radio Echo of Moscow, politicianul Jirinovski sublinia: „Kazahstanul este membru al Uniunii Vamale, dar acolo sunt cultivate și sentimente rusofobe”, după care a adăugat: „Vom aștepta. Acum să ne ocupăm de Ucraina”.

În 2016, într-un interviu pentru Exclusive.kz, sociologul kazah Serik Dzhaksilykov a remarcat că anexarea Crimeei a contribuit la creșterea tensiunii interetnice în regiunile de nord și nord-est ale țării sale, unde o parte semnificativă a populației este rusă. 

„Poate fi considerată o greșeală politică să numim diasporă pe compatrioții ruși din Kazahstan, pentru că acestea sunt pământurile noastre care sunt înstrăinate temporar. Granițele nu sunt eterne. Și ne vom întoarce la granițele statului rus, a declarat politicianul Pavel Șperov, menționând în acest sens teritoriile Kazahstanului de Nord și Ucrainei de Est. 

„Dacă problemele reunificării cu patria-mamă în aceste țări ar fi supuse unui referendum, rezultatele votului general i-ar surprinde pe cei mai înveterați sceptici”, a notat el câteva zile mai târziu pe site-ul oficial al filialei din Crimeea a partidului lui Jirinovski.

„Se pune întrebarea: dacă aceasta sau alta republică a devenit parte a Uniunii Sovietice, a primit o suprafață imensă de pământuri rusești, teritorii istorice tradiționale rusești și apoi a decis să părăsească uniunea. Ei bine, cel puțin atunci se va vedea cu ce a venit și ce a primit cadou de la poporul rus”, s-a plâns Putin pe postul de televiziune Rusia-1 pe 21 iunie 2020.

Mulți oficiali ai Federației Ruse au vorbit despre Kazahstanul de Nord tocmai ca despre un „cadou de la poporul rus”. 

La 10 decembrie a aceluiași an, șeful comitetului pentru educație și știință al Dumei de Stat a Federației Ruse și un membru al consiliului general al Rusiei Unite, Viaceslav Nikonov, au declarat în emisiunea Pervîi kanal a unei televiziuni din Rusia : „Teritoriul Kazahstanului este un mare cadou din partea Rusiei”. 

Pe 14 decembrie, un alt deputat al Dumei de Stat și membru al consiliului politic central al Rusiei Unite, Evgheni Fedorov, adresându-se conducerii acestui stat din Asia Centrală, a spus în emisiunea Belrusinfo: „Rusia trebuie să ceară, pentru că nu recunoașteți aceste teritorii drept daruri să fie date înapoi. Pentru că au fost luate ilegal… Hai să ieșim cu aceste teritorii din statul Kazahstan! Dați înapoi teritoriul!”. 

La aceasta, el a adăugat indignat: „Și de ce naiba ar trebui să suportăm faptul că Donețkul a fost dat Ucrainei?! Acesta este teritoriul Rusiei în 1922, așa că vă rog, dați-l înapoi!” 

Două zile mai târziu, Jirinovski , a declarat la Belarusianinfo despre Kazahstan că „a fost creat artificial de guvernul sovietic… pe pământurile rusești” : „Rusia trebuie să ceară, să o dați înapoi. Pentru că ați luat-o ilegal… Dați teritoriul înapoi!.  Din moment ce nu recunoașteți cadourile teritoriale pe care le-ați primit, dați-le înapoi Rusiei”…

Pe 10 aprilie 2021, Jirinovski, la emisiunea LDPR TV, a spus: „Unde ai fost, Kazahstan, acum 300 de ani? Nu ai fost acolo…”, și a avertizat că „statul rus își va restabili granițele și ordinea va fi restaurată!”.

În august același an, în presa centrală a Federației Ruse a început o amplă campanie de propagandă, acuzând Kazahstanul de „oprimarea rușilor” și „rusofobie”. „Autoritățile încearcă să facă ceea ce s-a făcut în Ucraina înainte de 2014. Și există o mulțime de tendințe similare anti-ruse”, s-a plâns Andrey Grozin, cercetător principal la Institutul de Studii Orientale al Academiei de Științe a Federației Ruse. pe site-ul Pravda.ru. 

„Discriminarea împotriva populației ruse din Kazahstan poate deveni cu adevărat sistemică”, i-a speriat pe cititorii săi Agenția Lenta.ru., iar pe 11 august, agenția Rossotrudnichestvo din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse a raportat că „atacurile asupra rușilor și vorbitorilor de limbă rusă” în Kazahstan sunt o „tendință periculoasă”. Pe 19, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe, Maria Zakharova, a avertizat amenințător: „Rusia va lua măsuri pentru a preveni acest lucru”. 

Și pe 31 a aceleiași luni, Serghei Tsvetkov, membru al comitetului internațional al Consiliului Federației din Federația Rusă, a anunțat „o încălcare a drepturilor cetățenilor vorbitori de limbă rusă din Kazahstan”. Mai mult, ministrul Afacerilor Externe al Federației Ruse s-a alăturat personal acestei campanii. 

Pe 11 septembrie, articolul autorului său a fost publicat pe site-ul oficial al acestui minister care a menționat: „Din păcate, recent am asistat la o serie de manifestări rezonante de xenofobie împotriva cetățenilor vorbitori de limbă rusă din Kazahstan”. Și pe 23 decembrie, Putin a subliniat public că Kazahstanul este „o țară de limbă rusă în sensul deplin al cuvântului”. 

Și deja pe 6 ianuarie 2022, într-un interviu acordat Radio Komsomolskaia Pravda, Jirinovski a spus: „În Kazahstan, rușii după Ucraina sunt pe locul doi. Cei mai mulți dintre ei sunt în Ucraina, iar pe locul doi sunt în Kazahstan.”

 „Acesta este un stat atât de artificial, fragil. Aproape întregul teritoriu al Kazahstanului este foste teritorii rusești… Teritoriul lor se află în sudul Kazahstanului. Totul a fost dat de Stalin, prezentat, ca să spunem așa, așa cum Hrușciov a dat mai târziu Crimeea către Ucraina”, a subliniat liderul LDPR. 

În aceeași zi, Birsultan Khamzayev, membru al Comitetului pentru Securitate al Dumei de Stat, a scris pe pagina sa de Facebook: „Susțin organizarea unui referendum în Kazahstan privind reunificarea Kazahstanului cu patria sa istorică – Rusia”. Trei zile mai târziu, într-un interviu acordat postului de radio Echo of Moscow, Jirinovski a cerut să vorbească despre rușii din Kazahstan.

„Kazahstanul trebuie să înțeleagă că naționalismul va duce la ceea ce Ucraina a ajuns astăzi”, a avertizat un canal de propagandă al Kremlinului, Pravda.ru, la scurt timp după începerea agresiunii împotriva Ucrainei.

 „Se pare că Federația Rusă atacă Polonia, țările baltice și Kazahstanul pe scară largă, ca parte a unei operațiuni militare speciale globale pentru… demilitarizare și denazificare”, a notat pe contul său de Twitter pe 26 martie,  Mihail Podolyak, consilier al șefului Oficiului Președintelui Ucrainei

Pe 27 aprilie, unul dintre principalii propagandişti ai Kremlinului, Tigran Keosayan, a atacat Kazahstanul cu ameninţări teribile: 

„ Fraților kazahi, ce fel de ingratitudine este asta?” s-a indignat el în fața refuzului autorităților kazahe de a sprijini agresiunea împotriva Ucrainei. 

„Uitați-vă la Ucraina cu atenție și gândiți-vă serios… Dacă credeți că puteți continua să fiți vicleni, vă înșelați, nu veți câștiga nimic pentru asta!” , a avertizat Keosayan.

Același subiect și cu aceeași ocazie pe 18 iunie la postul de radio „Vorbește Moscova” a fost dezvoltat de vicepreședintele Comitetului Dumei de Stat pentru afacerile CSI Konstantin Zatulin: „… Într-o serie de regiuni cu o preponderență rusă, populația a avut legătură slabă cu ceea ce se numea Kazahstan… Dacă vedem prietenie, cooperare și parteneriat, atunci nu se ridică probleme teritoriale, dar dacă nu, atunci totul este posibil! La fel ca și în cazul Ucrainei .”

Și, în sfârșit, pe 2 august, pe pagina oficială a vicepreședintelui Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri Medvedev, pe rețeaua de socializare VKontakte, a fost postată, „prematur”, o publicație programatică care dezvăluie planurile lui Putin de expansiune. Și deși a fost ștearsă după câteva minute, capturile acestui text s-au răspândit rapid pe rețelele de socializare.

 Acesta spunea că :„După eliberarea Kievului și a tuturor teritoriilor Rusiei Mici de sub dominația naționaliștilor care propovăduiau ucrainismul , Rusia va deveni din nou unită, puternică și invincibilă, așa cum a fost acum o mie de ani în timpul Vechiul stat rus.

După aceea, sub conducerea unică a Moscovei, în fruntea poporului slav, vom merge în următoarea campanie de restabilire a granițelor patriei noastre care, după cum știți, nu se termină nicăieri. pământurile luate de la noi au fost udate cu sângele strămoșilor noștri,Și nu le vom ceda nimănui .”

În acest sens, autorul a reamintit: „Înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, 62,5% din populația Kazahstanului de Nord era slavă. Kazahstanul este un stat artificial, foste teritorii rusești.”

Aceasta este chintesența tuturor discursurilor anterioare ale vorbitorilor regimului lui Putin despre ambițiile de mare putere și despre Kazahstan în special.  

Este evident că , distribuirea în Erevan a afișelor cu simboluri imperiale și a inscripțiilor „Kazahstanul de Nord – va fi Rusia!”reprezintă o continuare a campaniei agresive a Kremlinului și a sateliților săi împotriva unor state suverane. 

Apropo, cele mai mari baze militare ale Federației Ruse din străinătate, care se întind pe 11 milioane de hectare, sunt situate pe teritoriul Kazahstanului. 

Publicitate

Marşul Rusiei lui Putin spre refacerea fostei URSS

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În data de 8 august 2008 izbucnea războiului din Oseţia de Sud, urmat de intervenţia rusă şi de extinderea războiului şi în Abhazia, cealaltă regiune separatistă din Gruzia (Georgia).

 Situaţia din această zonă are asemănări cu cea din Transnistria moldovenească.

Conflictele actuale din Oseţia şi Abhazia sînt urmarea tensiunilor acumulate în regiune în perioada destrămării Uniunii Sovietice.

Mişcarea pro-independenţă s-a dezvoltat în Gruzia ca urmare firească a acceptării libertăţii de exprimare apărută ca urmare a politicii liberale a lui Gorbaciov.

Gruzia a fost una din republicile sovietice care a contribuit mult la destrămarea imperiului.

În fruntea mişcării de independenţă s-a aflat Zviad Gamsahurdia, fiul unui cunoscut scriitor gruzin.

Împotriva mişcării de independenţă Moscova a folosit minorităţile naţionale, conform vechiului dar mereu actualului principiu “dezbină şi stăpîneşte”.

După recensămîntul din 1989 populaţia Gruziei se compunea din 70,1% gruzini, 8,1% armeni, 6,3% ruşi, 5,7% azerbaigieni, 3% oseţi, 1,9% greci, 1,8% abhazi, 0,9% ucraineni şi 2,2% alte naţionalităţi.

Ca şi în alte republici sovietice, în mare parte  minorităţile naţionale  nu cunoşteau limba gruzină, fiind obişnuite să folosească pentru comunicare interetnică limba rusă.

Alegerile din RSS Gruzină din 28 octombrie 1990 au fost cîştigate, cu 53% din voturi, de partizanii mişcării pro-independenţă a lui Gamsahurdia.

Partidul Comunist nu a izbutit să obţină decît 61 de parlamentari din totalul de 250, faţă de 155 de parlamentari ai mişcării conduse de Gamsahurdia. Acesta a fost ales preşedinte al parlamentului şi au fost luate unele măsuri în favoarea independenţei.

Numele ţării a devenit “Republica Gruzia”, eliminîndu-se “Socialistă” şi “Sovietică” din denumire, iar conducerea KGB-ului gruzin a fost înlocuită.

În martie 1991, cînd Moscova a organizat referendumul unional pentru păstrarea Uniunii Sovietice, autorităţile gruzine au refuzat să organizeze referendumul pe teritoriul republicii, după cum au făcut şi alte republici sovietice, precum cele baltice sau Moldova.
În 9 aprilie 1991, Gamsahurdia a organizat un referendum în favoarea independenţei Gruziei, în care 98% din participanţi au votat pentru independenţă. Referendumul a fost boicotat în unele părţi ale Oseţiei de Sud şi Abhaziei, anume în acele părţi unde numărul de locuitori de naţionalitate gruzină era mic.

Scurt timp după asta un război civil a izbucnit în Gruzia, care a dus la îndepărtarea lui Gamsahurdia de la putere. Puciştii l-au chemat pe Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe a lui Gorbaciov, să preia conducerea statului.

Unul din gesturile făcute de Şevardnadze a fost intrarea Gruziei în CSI. Gamsahurdia a fost silit să părăsească ţara.

Oseţia de Sud a fost constituită ca regiune autonomă în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Gruzine în 1922.

După recensămîntul sovietic din 1989 populaţia regiunii era de 99000 locuitori, din care 66,2% oseţi şi 29% gruzini.

 

În anii 1918-1922 oseţii au avut un rol important în bolşevizarea Gruziei iar înfiinţarea regiunii autonome Oseţia de Sud a fost o răsplată pentru susţinerea arătată de ei regimului sovietic.

Dictatorul sovietic Stalin, născut la Gori, în Gruzia dar nu departe de Oseţia, era dintr-o familie etnic mixtă, tatăl său fiind oset iar mama gruzină.

Puţin înainte de alegerile din 1990, la care s-a interzis participarea ca partid propriu a mişcării naţionale osete, consiliul local al Oseţiei de Sud a proclamat regiunea ca “republică sovietică socialistă democratică independentă”.

Ca reacţie, în 11 decembrie 1990 parlamentul gruzin a anulat autonomia Oseţiei de Sud.

Lupte au izbucnit între unităţi gruzine, formate mai ales de gruzini care locuiau în Oseţia de Sud, şi miliţia osetă, sprijinită de armata sovietică (rusă).

 

 

 

 

 

 

 

 

Abhazia a devenit parte a Imperiului Rus în veacul al 19-lea. În 1864 o mare parte a abhazilor, de religie musulmană, au emigrat în Turcia, schimbîndu-se compoziţia etnică a regiunii.

În locul lor au venit gruzini şi armeni, gruzinii devenind majoritari în regiune.

După includerea Abhaziei în Gruzia majoritatea gruzină s-a consolidat. Conform recensămîntului sovietic din 1989, 45,7% din locuitorii Abhaziei erau gruzini şi numai 17,8% abhazi (alţi 14,6% armeni, 14,3% ruşi).

Totuşi, Abhazia a avut statut de republică autonomă în cadrul Gruziei, iar sovieticii au dus o politică de discriminare pozitivă, care a făcut ca în funcţiile de conducere din republica autonomă să precumpănească abhazii.

După alegerile din 1990, abhazul Vladislav Ardzinba a fost ales preşedinte al parlamentului republicii autonome, iar prezidiul parlamentului era multietnic: 3 abhazi, 3 gruzini, 2 ruşi şi un armean.

Ardzinba lucrase mulţi ani la Institutul de Studii Orientale din Moscova, condus de Evgheni Primakov, cel care avea să devină apoi ministru de externe şi prim-ministru al Rusiei.

Fost membru al Sovietului Suprem al URSS, Ardzinba era un apropiat a lui Anatoli Lukianov şi al grupului care a încercat lovitura de stat din august 1991.

În iulie 1991, parlamentul abhaz a declarat Abhazia ca republică sovietică care ar urma să încheie cu Gruzia un tratat special.

 

 

 

 

 

 

 

Hotărîrea parlamentului era ilegală căci cvorumul necesar nu fusese atins, ca urmare a boicotării sesiunii de către parlamentarii de origine gruzină.

Acest aspect formal a avut mai puţină importanţă cîtă vreme Ardzinba a organizat trupe de menţinere a ordinii care îi erau loiale şi care îi executau poruncile, chiar după ce membrii gruzini din prezidiul parlamentului au demisionat.

Două săptămîni mai tîrziu forţe gruzine conduse de Kitovani, un aliat al preşedintelui Şevardnadze în lupta împotriva rebelilor rămaşi loiali lui Gamsahurdia, au intrat în Abhazia, ocupînd capitala Suhumi şi dedîndu-se la jafuri şi distrugeri.

Forţele abhaze s-au refugiat în nordul republicii, de unde au început o contraofensivă, cu ajutorul armatei ruse şi a voluntarilor caucazieni (în mare parte ceceni). În ofensiva abhază s-au folosit tancuri, lansatoare de rachete, avioane, care nu puteau fi furnizate decît de armata rusă.

În 1993, cînd preşedintele legal ales al Gruziei, Gamsahurdia, s-a întors din surghiun încercînd să preia puterea, războiul civil între susţinătorii lui Şevardnadze şi cei a lui Gamsahurdia a reînceput, prilej pentru abhazi să cucerească întreg teritoriul Abhaziei cu excepţia defileului Kodori, şi să întreprindă o politică de epurare etnică prin care aproximativ 200000 de gruzini au fost alungaţi din regiune.

Numai datorită acestei epurări etnice au ajuns abhazii majoritari în Abhazia. Conform recensămîntului din 2003 populaţia regiunii este 43,8% abhazi, 21,3% gruzini, 20,8% armeni şi 10,8% ruşi.

Războiul civil gruzin s-a sfîrşit cu moartea lui Gamsahurdia şi izbînda lui Şevardnadze, dar şi cu consolidarea regiunilor separatiste.

Actualul preşedinte gruzin Mihail Saacaşvili şi-a început cariera politică ca susţinător a lui Şevardnadze, devenind ministru al justiţiei sub conducerea acestuia.

În 2001 a demisionat însă învinuind guvernul Şevardnadze de corupţie. În 2003 Saacaşvili a fost printre liderii “revoluţiei tradafirilor” care l-a îndepărtat de la putere pe Şevardnadze, iar din ianuarie 2004 este preşedinte al Gruziei.

În ianuarie 2008 a fost reales preşedinte cu 53% din voturi.

Una din făgăduielile electorale ale lui Saacaşvili a fost reîntregirea ţării. Înainte de evenimentele din august 2008 forţele gruzine controlau aproximativ 25% din teritoriul Oseţiei de Sud (mai ales satele populate de gruzini) şi o mică parte – defileul Kodori – din Abhazia.

Se pare că acum şi aceste zone au fost pierdute de Gruzia. În Oseţia, preşedintele separatist Eduard Kokoiti a anunţat că “enclavele de georgieni au dispărut complet”, adică s-a realizat epurarea etnică.

De remarcat în acest sens diferenţa dintre poziţia Rusiei, care a cerut evacuarea completă a trupelor gruzine din Oseţia de Sud şi au sprijinit abhazii în recucerirea de către aceştia a defileului Kodori, şi poziţia occidentului, de pildă a Angelei Merkel, care cerea retragerea părţilor pe poziţiile avute înaintea începerii ostilităţilor, ceea ce ar însemna ca Gruziei să i se îngăduie să reia controlul asupra acelor zone din Abhazia şi Oseţia pe care le controla înainte de 8 august.

 

 

 

 Surse:

 Lucrarea lui Svante E. Cornell – “Autonomy and conflict. Ethnoterritoriality and separatism in South Caucasus – Cases in Georgia”, Upsalla (Suedia) 2002

https://mariusmioc.wordpress.com/2009/08/08/gruzia-osetia-de-sud-si-abhazia-citeva-date-pentru-intelegerea-conflictului/

 

 

 

 

Harta: Conflicte armate post sovietice în care s-a implicat Rusia lui Putin

 

 

 După numai câţiva ani, Rusia a anexat teritoriul ucrainean Crimeea şi a sprijinit militar  mişcările separatiste din provinciile ucrainene Doneţk şi Lugansk .

Putin continua politica autocratiei ruse de sub ţarii şi liderii comunişti, scrie http://www.ziare.com/.

El  are un proiect de restaurare a imperiului care urmeaza tradiţia rusească a expansiunii şi a readucerii sub papucul Kremlinului a fostelor teritorii din Imperiul Rus, de la Ucraina la Georgia de la Armenia la Kazahstan.

Precum predecesorii săi, Putin va incerca să se întindă cât poate, folosindu-se de ameninţari si intimidare, dar şi de promisiuni şi jurăminte pe care nu are de gând să le respecte, până când va întâlni o rezistenţă puternică sau va avea perspectiva unui mare război în care nu poate câştiga.

Putin e liderul unui imperiu antimodern care continua sa trăiască în trecut, în lumea valorilor imperialiste tradiţionale si a conceptelor geopolitice, care nu se mai aplica in secolul al XXI-lea.

Rămâne de vazut dacă  Occidentul va putea opri expansiunea rusă aşa cum a facut-o în trecut sau, odată pentru totdeauna, va putea schimba traiectoria istorica traditionala a Rusiei.

 

 

 

CINE SUNT OSETINII ?

Osetinii, cine sunt ei?

Osetinii sunt urmaşii alanilor, sarmaţilor şi sciţilor. Alanii sunt atestați în izvoarele istorice începând cu secolul I în zona de stepă dintre Don și Volga, la de nord Caucaz.

Din aceste regiuni, alanii faceau repetate incursiuni de jaf în Persia și în provinciile caucaziene și danubiene ale Imperiului Roman. Istoricul roman Ammianus Marcellinus îi descria pe alani ca fiind aproape toți înalți și frumoși, cu părul  în general blond și ochii înfricoșător de mândri. Tot Ammianus arată că alanii erau continuatorii triburilor nomade ale massageților, sarmaților și ai sciților, popoare iraniene care ocupau de circa două milenii stepa dintre lacul Aral, Marea Caspică și Dunăre.

După destrămarea imperiului hun, alanii „independenți”care au migrat în vestul Europei  au renunțat la preocupările belicoase și au fost asimilați repede de populația galo-romană. Un grup alan aliat cu vandalii a rămas în Galia numai doi ani, după care au trecut Pirineii în Hispania și în 409 s-au stabilit, împreună cu aliații lor, în proinvinciile Lusitania (Portugalia de astăzi) și Carthaginensis (astăzi sudul Spaniei).

În 418, în lupte cu vizigoții, care tocmai trecuseră și ei Pirineii, a fost ucis Attaces, ultimul rege alan. Alanii, refugiați împreună cu vandalii în provincia Gallaecia (Galicia de astăzi, la nord de Portugalia), s-au supus regelui vandal Gunderic.
Din cauza presiunii crescânde a vizigoților, care cucereau provincie după provincie, vandalii și alanii, sub regele Geiseric, s-au strămutat în Africa, trecând în 429 strâmtoarea Coloanele lui Hercule (astăzi Gibraltar).

După zece ani de conviețuire ostilă cu populația locală romanizată, care le cedase litoralul Algeriei de astăzi, vandalii și alanii pornesc în 439 la război. În același an, Geiseric înființează „regatul vandalilor și alanilor” și cucerește toate provinciile romane din nordul Africii (regiunile de coastă ale Marocului, Algeriei și jumătatea de nord a Tunisiei de astăzi).

În următorii ani au cucerit insulele Sicilia, Sardinia, Corsica și Baleare. În cei 94 de ani de existență a regatului vandalo-alan, cele două populații, puțin numeroase (sub 80.000) și ținând de creștinismul în varianta eretica a arianismului, nu a reușit să integreze numeroasa populație latinofonă, care ținea de creștinismul oficial roman și care era supusă unor discriminări și persecuții motivate confesional. Cele mai recente descoperiri arheologice atestă că populația vandalo-alană s-a adaptat rapid la felul de viață roman. 
Vandalii și alanii au fost singurele popoare din epoca migrațiilor care au dispus de o flotă maritimă, cu ajutorul căreia au cucerit insulele din vestul Mării Mediterane.

O mare flotă a imperiului roman răsăritean a fost distrusă în 468, iar Roma a fost jefuită („vandalizată”).
În 533, împăratul Iustinian I a trimis în Africa de nord o armată sub conducerea generalului Belizarie, care a învins armata vandalo-alană în același an, întâi în bătălia de la Ad Decium și apoi definitiv în bătălia de la Ticameron. Regatul vandalo-alan a fost desființat, iar Africa de nord a devenit provincie a Imperiului Roman de Răsărit. Vandalii și alanii rămași au fost asimilați repede de populațiile locale, dispărând din istorie.

Gh. Ghibănescu a arătat în cartea sa că în 1238, Berke, fratele lui Batu han (conducătorul Hoardei de aur), a  zdrobit o armată a alanilor (iașilor) conduși de Caciar Ogala (lângă Marea de Azov) și a determinat exodul a aproape 10.000 de alani în Moldova.
Este posibil ca denumirea de Târgul Iașilor să fi apărut din acele vremuri. După aproape 60 de ani, în 1299-1302, conform unor date furnizate de bizantinul Nicefor Gregoras, o parte a alanilor a părăsit teritoriul Moldovei și a trecut în Imperiul Bizantin.

Alanii rămași în zona Dunării de jos, puțin numeroși, s-au aliat cu cumanii și au continuat să trăiască în Bărăgan și Moldova, până în preajma invaziei mongole (1241), când s-au refugiat în Ungaria, unde s-au stabilit, împreună cu cumanii, în câmpia Tisei.

Cu timpul, s-au maghiarizat. În regiunea respectivă a Ungariei (Jász-Nagykun-Szolnok) abundă toponimia care conține numele etnic alan: Jász- (e.g. Jászberény). Prezența alanilor pe teritoriul actual al României este atestată, între altele, de toponimul Iași.

O ramură a alanilor s-a retras în sud, în părțile adăpostite ale Munților Caucaz, pe teritoriul actual al Oseției și pe teritoriul apropiat din vest, al actualei Republici Autonome Karaciai-Cerchezia, teritorii locuite pe atunci de etnii din grupul Caucazian, in principal de cerchezi. Unii alani au fost asimilați de cerchezi. Ulterior, în secolele IX-XII, nomazii karaciai, vorbitori ai unui dialect turcic, venind dinspre stepele de la estul Marii Caspice, au cucerit regiunile est-cercheze încă locuite de alani și au devenit pătura conducătoare a populației alane.

Cu timpul, alanii din actuala Karaciai-Cerchezia au adoptat dialectul turcic vorbit de karaciai și religia musulmană a conducatorilor lor. Totuși, pana astazi karaciaii se autodenumesc „alani” și se mândresc cu originea lor. Însă numai alanii caucazieni din Oseția sunt cei care au reușit să se mențină cu limba proprie (nord-est iraniană) și cultura proprie, neasimilat de popoare vecine.

 

Cea mai apropiată populație înrudită au fost roxolanii. Descendenții alanilor, denumiți oseți, osetini sau „iron” (denumirea proprie, folosită în Oseția), trăiesc astăzi între Republica Autonomă Ingușeția, regiunea Stavropol, Republica Autonomă Kabardino-Balkară și Republica Georgia (la sud), populând  preponderent versanţii sudici şi nordici a masivului Caucazian central.

Limba osetă (osetină) face parte din grupul nord-estic al dialectelor iranice (împreună cu avestana, bactriana, sogdiana și horezmiana; vezi și listă de limbi dispărute).

 

 

 

 

 

 

 

 

Teritorial oseţii populează Republica Osetia de Nord – Alania (suprafaţa – aprox. 8 mii km2 , capitala – or. Vladikavkaz) şi Republica Osetia de Sud (suprafaţa – 3,4 mii km2, capitala – or. Ţhinval/Čreba.

În pofida dispărţirii geografice şi teritoriale, în ambele părţi ale Osetiei locuieşte acelaşi popor, cu aceeaşi cultură şi limbă. Împărţirea lor teritorială s-a efectuat la dorinţa Kremlinului în anul 1922, fără a se lua în consideraţie dorinţele osetinilor.

Prin această hotărâre, Osetia de Nord a fost atribuită Rusiei, iar Osetia de Sud, Georgiei. 

În zilele noastre, numărul osetinilor în întreaga lume consituie în jur de 640-690 mii persoane, dintre care în Osetia de Nord – 420-440 mii, Osetia de Sud – 70 mii, în diferite regiuni ale Rusiei – 60-80 mii, în Georgia – 50-60 mii, în statele din fosta URSS – 20-30 mii, în Turcia şi Siria – 11-12 mii, în statele Europei, Americii şi Australia – 12-15 mii.

Pe parcursul istoriei sale, poporul osetin a trecut atât prin perioade de o înflorire, întărire şi influenţă majoră în primul mileniu al erei noastre, cât şi prin perioade de catastrofe, cum a fost cea din timpul invaziei tătare, sau cea a lui Timur- lenk, în secolele XIII – XIV, care a cuprins Alania şi care au adus la masacrarea masivă a populaţiei, distrugerea bazei economice şi a statalităţii acesteia.

Rămăşiţele acestui popor atât de influent în perioadele precedente (după unele date nu mai mult de 10-12 mii de oameni) pentru aproximativ 5 secole au fost izolate în munţii Caucazului. Pe întreaga durată a acestei perioade, legăturile externe se limitau doar la contacte cu vecinii. În schimb, datorită acestei izolări, osetinii şi-au păstrat cultura, tradiţiile şi limba în forma iniţială.

Către prima jumătate a secolului al XVIII-lea în legătură cu lipsa de spaţiu, condiţiilor aspre de trai în munţi şi situaţia geopolitică complicată în regiune în faţa poporului osetin a apărut foarte acut problema intrării în componeneţa Rusiei pentru a se extinde pe noi teritorii.

După înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1768-1774 influenţa Rusiei în regiune a crescut considerabil, ea permiţându-şi să acţioneze mai hotărât pentru realizarea scopurilor sale coloniale în Caucaz.

După încheierea păcii de la Kuciuk – Kainargi din 1774, a urmat şi alipirea Osetiei la Rusia. La început supunerea administrativă a Osetiei purta doar un caracter formal, populaţia păstrându-şi încă un timp îndelungat independeţa faţă de administraţia rusească.

Osetinii s-au răsculat adesea, un exemplu fiind Răscoala Digoră din anul 1781.

Vestita artă militară alană şi înclinaţia spre fapte de arme nu a pierit în istorie şi  a renăscut în urmaşii osetinilor, în rândul cărora  ocupă un loc de cinste.

Poporul osetin a manifestat strălucit calităţile moştenite de la strămoşii săi, în al Doilea Război Mondial. La un număr al populaţiei din anul 1941 de 340 mii de oameni, 90 mii au participat la război, iar 46 mii au pierit în lupte, 34 au devenit eroi ai Uniunii Sovietice (asta este cel mai înalt indice raportat la numărul populaţiei dintre toate popoarele din URSS), în timp ce mai mult de 50 de oseţi au devenit generali şi amirali.

 

 

Surse: Revista AXA; https://ro.wikipedia.org/wiki/Alani; http://www.vistieria.ro – Artur LEŞCU