CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre statul post-sovietic Republica Moldova ca NESUCCESOR de drept al Moldovei

The scum of the earth, I believe?', 1939 : PropagandaPosters

 

 

 

 

 

PRUT – TRUP RUPT sau despre statul post-sovietic Republica Moldova ca NESUCCESOR de drept al Moldovei.

 

 

Cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia, publicistul și militantul unionist de la Chișinău scria :

„La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”.

Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei.

De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment.

Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova.

Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova:

„Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;

Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldoveneasca (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcind chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”.

Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică.

Aceasta nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea.

Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii sale pe o parte importantă a teritoriului, prin ocupaţie şi subjugare, cu termenul latin debelatio.

Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare),  invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale.

Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859 s-a unit (prin fuziune, nu prin absorţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite, care, la rândul lor, s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare.

Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul din precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent.

Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” este un fel de analogă a puterii de ocupaţie rusească care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar, în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o.

Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, din anul 2000, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că, un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”.

Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”.

Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii.

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii şi moştenirii juridice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare.

Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „si Nistrul – sinistrul!”

 

Articolul a apărut cu titlul inițial ”Prut – trup rupt sau despre debelatio de la 16 mai 1812”în revista Flux md., ediția de vineri, 20 mai 2011, pag. 9.

21/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

CRUCEA ROMÂNEASCĂ – Crucea infinită sau Crucea nesfârșită

 

 

 

 

Există în tradiția creștină fel de fel de cruci: Crucea Romană sau Latină, Crucea Bizantină, Crucea Ierusalimteană, Crucea Sfântului Andrei, Crucea Sfântului Petru, Crucea Sfinților Evangheliști, Crucea Sfinților Arhangheli,  Crucea Chi Rho (cu monograma lui Hristos), Crucea Sfântului Gheorghe, Crucea Sfântului Iacob, Crucea Sfântului Toma, Crucea Sfântului Constantin, Crucea Sfintei Nina, Crucea Sfântului Antonie, Crucea Sfântului Dominic (Dominicană), Crucea Sfântului Florian, Crucea Sfântului Damian, Crucea Calvarului, Crucea Patriarhilor, Crucea Papală (sau triplă), Crucea dublă, Crucea potentă, Crucea solară, Crucea săgeților încrucișate, Crucea treflată, Crucea înflorată (floriată), Crucea palmată, Crucea stelată, Crucea dominând semiluna, Crucea cu raze, Crucea în tau, Crucea Grecească, Crucea Celtică, Crucea Armenească, Crucea Coptă, Crucea veche Egipteană sau ansată,  Crucea Slavă sau Rusească (cu balanță), Crucea Teutonă, Crucea Bască, Crucea Sârbă, Crucea Macedoneană, Crucea Malteză, Crucea Scandinavă, Crucea Vizigotă, Crucea Lorenă  (sau de Lotaringia), Crucea Andină (din munții Anzi), Crucea Occitană, Crucea templierilor, Crucea hughenotă, Crucea Roșie, Crucea nestoriană, Crucea marinărească, Crucea gamată (în formă de svastică), Crucea sorții numită și Crucea Mâinile lui Dumnezeu.

Puțină lume cunoaște însă că există și o Cruce Românească.

Chiar dacă mulți au văzut-o, mai puțini știu că se numește anume așa.

Crucea Românească mai este numită și Crucea infinită, Crucea nesfârșită, Crucea multiplu cruciată sau Crucea cu subdiviziuni de cruci la infinit.

Ea este inspirată din tradiția noastră populară și a fost adoptată de Patriarhia Română drept Cruce Patriarhală, ca însemn heraldic și înaltă distincție.

Crucea Românească este imprimată pe tipărituri și redată pe diverse obiecte bisericești. De asemenea, ea este utilizată tot mai des ca formă pentru crucile de biserică (instalate pe turle), urmând o tradiție ancestrală.

Acest tip de cruce s-a folosit nu doar pentru bisericile din lemn, ci și pentru troițe în întreg cuprinsul spațiului românesc. Crucea multiplu cruciată este foarte des întâlnită și în ornamentele populare românești.

Crucea Românească a fost instituită oficial drept Cruce a Patriarhiei Române de către Patriarhul Miron Cristea (1925-1939): ”Crucea Patriarhiei Române, adică o cruce aleasă de mine, cum am văzut-o din lemn, cu gratii nu de apărare, ci decorative, la o casă ţărănească, adică o Cruce de bază şi cu subdiviziuni de cruci la infinit, respectiv până la posibilul diviziunii. Această cruce am aşezat-o pe bisericuţa şi clopotniţa mea de la Topliţa. Am văzut-o de vreo două ori şi pe biserici vechi de lemn în Moldova şi Ardeal”.

Fiecare dintre cei șase Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au instituit distincția Crucea Patriarhală, acordată atât preoților, cât și mirenilor.

Crucea Patriarhului Justinian Marina.

Crucea Patriarhului Justinian (pentru preoți)

 

Crucea Patriarhului Daniel (pentru mireni)

 

 

 

 

 

 

https://cubreacov.wordpress.com/2018/03/11/crucea-romaneasca

17/03/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O veche rânduiala a Bisericii Ortodoxe – inmormântarea episcopilor şezând pe tronul arhieresc

 

 

 

 

 

Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun

 

Inmormântarea episcopilor şezând pe tronul arhieresc

Inmormântarea episcopilor pe tronul arhieresc este un vechi obicei al Bisericii Ortodoxe, care dateaza inca din primele secole crestine,când inmormântarea Sfântului Petru al Alexandriei (+311) si a Sfântului Ioan Gura de Aur (+407)a implinit aceasta rânduiala speciala.

Din ratiuni practice, aceasta traditie a fost suspendata pe alocuri, ea fiind inlocuita cu ritualul obisnuit al inmormantarii monahilor. Sfantul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (+1429), aminteste faptul ca inca din vremea sa aceasta randuiala incepea sa nu mai fie respectata.

In tara noastra, obiceiul inmormantarii episcopilor sezand pe tronul arhieresc a fost implinit pâna la inceputul secolului trecut.

 

 

 

 

 

Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun

 

 

Sfantul Grigorie Dascalu, mitropolitul Tarii Romanesti, a trecut la cele vesnice in ziua de 22 iunie 1834. Potrivit unei insemnari anonime, inmormantarea acestuia a urmat obiceiul cel vechi: fiind imbracat in haine arhieresti, sfantul a fost asezat in scaun si pus la intrarea in biserica, unde toti au venit sa ia binecuvantare si sa ii sarute mana; apoi, fiind ridicat de patru preoti, sfantul a fost plimbat pe un drum din apropierea Mitropoliei, prin multimea de credinciosi; in cele din urma, a fost inmormantat sezand pe scaun, in ziua de 24 iunie.

Nifon al II-lea, mitropolitul primat al Ungrovlahiei, a trecut la cele vesnice in ziua de 5 mai 1865, si el fiind inmormantat sezand in scaun. Dupa imbracarea in vestmintele arhieresti, episcopul a fost asezat in scaun, ridicat de patru preoti si adus in biserica, unde toti i-au sarutat mana.

Dupa cateva zile, episcopul a fost dus spre cimitirul vechi din Manastirea Cernica, tot sezand pe scaun, precum a si fost inmormantat.

Sfantul Ierarh Calinic a trecut la cele vesnice in ziua de 11 aprilie 1868, in Manastirea Cernica. Inmormantarea sa a respectat si ea traditia cea veche, sfantul fiind asezat in scaun, cu sfintita carja arhiereasca in mana si cu Sfanta Evanghelia pe brat.

Astfel, vreme de mai multe zile, pana sa fie inmormantat, Sfantul Calinic a sezut in scaun, nenumarati credintiosi si oameni insemnati ai tarii venind sa-i sarute mâna.

 

 

 

 

 

 

Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun

 

 

 

Calinic Miclescu, mitropolitul primat al Ungrovlahiei, a trecut la cele vesnice in ziua de 14 august 1886 si a fost inmormantat sezand pe scaun. Dupa ce i-au fost asezate pe brate Crucea si carja arhiereasca, episcopul a fost luat pe sus, de patru preoti si asezat intr-un car, pentru a fi plimbat prin multime, spre binecuvantare.

Sezand pe tron, trupul episcopului a fost pus intr-o cutie inalta, lucrata din zinc si lemn, si dus cu trenul la Pascani, spre a fi inmormantat la  Manastirea Neamt.

Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei, a trecut la cele vesnice in ziua de 26 ianuarie 1902. Dupa spalarea cuvenita si imbacarea in vestmintele arhieresti, trupul episcopului a fost asezat pe scaun, dupa obiceiul cel vechi. Mitropolitul a fost inmormantat sezand pe scaun, intr-un cavou din catedrala mitropolitana.

Iosif Gheorghian, mitropolitul primat al Romaniei, a trecut la cele vesnice in ziua de 24 ianuarie 1909. Inmormantarea acestuia a fost savarsita tot urmand vechea traditie, el fiind asezat in scaun.

Gherasim Timus, episcopul Argesului, a trecut la cele vesnice in ziua de 24 decembrie 1911. Slujba de inmormantare a avut loc in  Manastirea Antim, din Bucuresti. Nifon, episcopul Dunarii de Jos, l-a imbracat pe episcopul adormit in haine arhieresti si l-a asezat in scaunul arhieresc din biserica.

Mai apoi, episcopul a fost dus la Manastirea Turnu, din judetul Valcea, spre a fi inmormantat.

In practica Bisericii Ortodoxe Copte exista inca tradiţia ca, la inmormantare, episcopii sa fie asezati pe scaunul arhieresc al Sfantului Apostol Marcu, aflat in Catedrala din Cairo.

La inceputul secolului trecut, aceasta traditie era practicata inca si la rusi, dupa cum marturiseste parintele Dimitrie Bejan, in cartea sa: „Oranki. Amintiri din captivitate”.

„In lagarul din Oranki erau vreo 14.000 de prizonieri de razboi de la Stalingrad, romani, nemti si alte natii europene, si ne trebuiau closete. Atunci comandantul a pus niste soldati sa sape o groapa mare, in spatele bisericii, deasupra unei vagauni.

Sapand acolo, s-a dat de osemintele acestor calugari impuscati. (…) Cei care au sapat, au venit la mine si mi-au spus: Am gasit un preot batran neputred, asezat pe un scaunel, intre ceilalti calugari. Se cunoaste bine cum a fost impuscat in cap; are la gat un lant cu cruce si o icoana de metal cu chipul Maicii Domnului!”

Toti calugarii acestia, in frunte cu episcopul neputred, sunt sfinti, sunt mucenici ucisi de comunisti prin anul 1918-1920.

Pe un scaun mic sedea asezat un arhiereu, ori poate staret de manastire, sau episcop. Dupa ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept si o cruce alaturi de engolpion, cum poarta episcopii. Comandantul lagarului a spus:

„Dar acesta, de ce se chinuieste pe scaun? Scoateti-l de aici si ingropati-l undeva, ca oamenii!”

Si m-a delegat pe mine sa fac acest lucru. Am vorbit la atelierul lagarului si s-a facut un scaun puternic de stejar. L-am asezat si l-am legat aici pe piept in crucis, ca sa stea drept.

M-am dus, l-am stropit cu aghiasma, de la cap pana la picioare, stropind si toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am inmormantat din nou, arhiereste, pe acel episcop, langa o fantana din incinta Manastirii Oranki, pe acel scaun.

Acela este un sfant in toata puterea cuvantului. (…) Cu porunca comandantului de lagar, i-am facut o carcasa puternica din lemn de stejar, ca sa nu fie turtit si a ramas inchis in acea carcasa de stejar. Dar am vazut la el o minune: era impuscat in cap; cand l-am scos dintre ceilalti calugari, trupul lui neputred s-a intins, ca si cum atunci ar fi murit.”

 

 

 

 

De ce se inmormantau mitropolitii sezand pe scaunul arhieresc

 

 

 

 

 

Inmormantarea episcopilor si mitropolitilor asezati pe tronul arhieresc este un obicei vechi al Bisericii Ortodoxe. Din ratiuni practice traditia a fost suspendata, cel putin in Romania, si a fost inlocuita cu ritualul obisnuit al inmormantarii monahilor. Ea se pastreaza, insa, in comunitatile traditional ortodoxe. 

Explicatia este ca, atunci cand moare un arhiereu, credinciosii se roaga ca Dumnezeu să-i permită să aiba în Cer poziția pe care a avut pe Pământ – în picioare în fața altarului lui Dumnezeu, rugându-se pentru mântuirea oamenilor.

Episcopul Kalinikos, reprezentant de frunte al bisericii ortodoxe de rit vechi, care a incetat din viata la 91 de ani, a fost, imediat dupa moartea sa, pus in tron, plimbat pe strazile din Lamia si inmormantat chiar in acea pozitie, cu tot cu scaunul epsicopal.  

Acum patru ani, la moartea patriarhului ortodocsilor copti din Egipt, Shenouda al III-lea, a fost adoptat acelasi ceremonial. Biserica ortodoxă coptă este o biserică autocefală care face parte din grupul bisericilor necalcedoniene. Teodor al II-lea al Alexandriei, al 118-lea papa de la predicile Sfantului Marcu, este actualul papa al coptilor.

Exista cateva marturii in presa de la inceputul secolului XX care descriu in detaliu obiceiul pe care il respectau cu strictete reprezentantii Bisericii Ortodoxe Romane.

 

În anul 1865 a murit mitropolitul primat Nifon al II-lea al Ungrovlahiei: „Îndată după încetarea din vieaţă, – întâmplată în ziua de 5 Mai, într’o Luni – venerabilile rămăşiţe, împodobite cu veşmintele arhiereşti s’au aşezat pe un tron şi s-au transportat în biserică pe mâinile preoţilor precedate de trei arhierei”.
Timp de două zile, Dealul Mitropoliei s-a dovedit a fi neîncăpător pentru mulţimea de credincioşi veniţi să dea sărutarea cea mai de pe urmă păstorului lor.

După ceremonialul înmormântării, la care a participat şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cortegiul s-a îndreptat către Biserica „Sfântul Nicolae” din Cernica:

„În fine venia dricul, unde pre un jeţ era aşezat corpul reposatului şi sprijinit de patru preoţi”.
Calinic Miclescu, devenit mitropolit primat al Romaniei in 1875, s-a aflat in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane pana in august 1886.
Inmormantarea sa este descrisa in jurnalul Bisericii Ortodoxe Romane: „aşezat pe un scaun arhipăstoresc, cu crucea într’o mână şi cu cârja în cealaltă fu scos din biserică pe mâni de către 4 preoţi şi dus astfel până în strada Bibescu-Vodă, unde fu depus pe un car funebru, tras de 8 cai. La fiecare colţ al scaunului arhipăstoral, stăteau în genunchi cei patru preoţi, care scoaseră corpul din biserică”.

Cortegiul a ajuns la Gara de Nord, unde „după ce se făcu un trisaghiu de I.P.S.S. Episcopul Ghenadie, corpul astfel, cum era aşezat pe scaunul arhipăstoral, fu introdus într’o ladă în forma unei piramide dreptunghiulară, de zinc şi căptuşită cu lemn pe dinafară şi fu închis ermetic întrînsa.

Această ladă era îmbrăcată în postav negru cu ornamente de fir alb şi având pe ambele laturi marca ţărei, cu coroana mitropolitană deasupra.

Lada fu aşezată apoi în mijlocul unui vagon al cărui interior era îmbrăcat în postav negru şi pe laturile sale exterioare se afla câte o marcă, ca şi acelea de pe lada de zinc”.

Cu un tren special, oficialităţile şi familia mitropolitului au ajuns la Paşcani, iar de acolo cortegiul şi-a continuat drumul către Mănăstirea Neamţ, unde a fost înmormântat.

Aceeaşi tradiţie s-a păstrat şi în cazul mitropolitului Moldovei Iosif Naniescu, care a murit in ianuarie 1902, când s-a consemnat în cronica vremii că s-a făcut „spălarea corpului, îmbrăcarea cu veşmintele arhiereşti şi aşezarea pe scaun”. „I.P.S.S. e instalat în salonul său pe un jîlţ de fer îmbrăcat în odăjdii şi cu mitra mitropolitană în cap. În mâna dreaptă ţinea crucea; iar cea stângă se odihneşte pe o perinuţă.

În jurul jîlţului stau călugării şi citesc sf. molifte de iertarea păcatelor. Corpul a stat expus până la ora 5, când a fost coborât pe umere de preoţii mitropoliei şi aşezat în mijlocul bisericei mitropoliei în faţa altarului înaintea dverelor împărăteşti”.

Luni, 28 ianuarie, a avut loc slujba Înmormântării, în Catedrala mitropolitană: „Preasfântul e înveşmântat în bogate odăjdii arhiereşti de mătasă albă şi albăstrie, cusută’n aur şi argint, în cap cu mitra de fir de argint în mână cu sfânta cruce şi evanghelia; iar alăturea sprijinită de speteaza jelţului stă cârja arhipăstorească”. Mitropolitul Iosif Naniescu a fost depus în cavou înveşmântat, în jilţ:

„Înainte de a se pogorî jilţul cu repausatul arhipăstor în cavou i s-a scos din cap mitra înlocuindu-se cu potcapul şi camelauca obişnuită.

În mână i sâa dat în loc de frumoasa evanghelie legată în argint o altă evanghelie fără legătură de argint. La piept i s-a aşezat în locul crucei de aur bătută cu diamante o cruce gălbue şi un mic engolpion, ambele săpate cu o deosebită artă în lemn de chiparos. În loc de cârja arhierească i s’a aşezat alăturea simpla lui cârjă de lemn de corn”.

In ianuarie 1909, la moartea mitropolitului primat Iosif Gheorghian, presa consemna:

„Trupul – fostului mitropolit – îmbrăcat în haine arhiereşti a fost pus în jîlţ şi aşezat în paraclisul mitropolitan”.

 

 

 

Surse: dosaresecrete.blogspot.ro; crestinortodox.ro

01/11/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: