CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Hristos a înviat !”

 

 

 

 

 

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sărbătoarea Sfintelor Paști 2020

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj video de Paști în care îi încurajează pe credincioși să rămână în comuniune de rugăciune.

El cere binecuvântarea Domnului pentru toți medicii și cei care ajută pe bolnavi, dar și pentru „cei care lucrează pentru binele poporului român”, urându-le românilor și întregii lumi „sănătate și ajutor, speranță, pace și bucurie”.

 

Mesajul video și transcriptul integral:

 

 


 

 

 

 

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos cel răstignit și înmormântat ne arată biruința iubirii Sale smerite și milostive asupra păcatului, asupra iadului și asupra morții. De aceea, Biserica Ortodoxă cântă cu bucurie: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Sărbătoarea Învierii Domnului, sau Sărbătoarea Sfintelor Paști, este izvor de bucurie și pace, de lumină și speranță în lupta noastră cu greutățile vieții.

Anul acesta serbăm Sfintele Paști într-o vreme de tristețe, într-o vreme de pandemie, care răspândește oamenilor teamă, teamă de îmbolnăvire și de moarte, iar autoritățile de stat sunt nevoite să ia măsuri de oprire a răspândirii bolii.

În acest context, Biserica suferă mult, deoarece slujitorii ei nu se pot ruga împreună în aceeași biserică, în același locaș de cult cu credincioșii. În acest sens, casele credincioșilor din parohii devin paraclise sau capele familiale care, prin rugăciune, țin legătura cu bisericile din parohii, mărturisind credința comună în Hristos cel răstignit și înviat.

Trebuie să arătăm și noi în jurul nostru iubire smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de cei bolnavi și săraci, singuri și întristați.

Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos cel răstignit și înviat să binecuvinteze pe toți medicii și pe toți cei care ajută pe cei bolnavi, dar și pe cei care lucrează pentru binele poporului român.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos cel înviat din morți să dăruiască poporului român și lumii întregi sănătate și ajutor, speranță, pace și bucurie.

Vă dorim tuturor sărbători fericite de Paști și vă adresăm salutul pascal: „Hristos a înviat!”

19/04/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Prof.universitar dr.Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”

 

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru straini, măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.

Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, spune Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune profesorul Ioan Aurel Pop, presedintele Academiei Romane.

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav.

Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol).

Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul.

După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante.

Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor.

Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane.

Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. 

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni

Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie.

Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu.

Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.
Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului.

Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici.

Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului.

Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor.

Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

 

 

„Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice”

 

 

Sursa: Un interviu acordat de dl. academician Ioan Aurel Pop ziarului Lumina – http://ziarullumina.ro/catedrala-nationala-este-simbolul-unitatii-noastre-istorice-138709.html

 

 

 

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/08/ziua-de-8-noiembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

08/11/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Inceputurile vieţii creştine de la Dunare. Intrebări legate de organizarea Bisericii noastre prin intermediar bulgăresc

 

 

 

 

 

 

 

 

Românii se coboara din amestecul autohtonilor, adeca al bastinasilor Iliri si Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, mostenitorii ei, cu elemente din Imperiul roman, cari, de semintii deosebite, se deprinsesera a vorbi limba latina a poporului de jos.

Tracii si Ilirii au trait şi au murit, afara de exceptii rare, in legea lor pagana.

Aceasta lege cuprindea inchinarea puterilor naturii; cerul inainte de toate, cu lumina zilei, inceput al tuturor lucrurilor si vesnic indemn la viata, dar, in acelasi timp, credinta, nespus de puternica si gata de orice jertfe, in viata vesnica a sufletului omenesc.

Acesti stramosi mai batrani ai neamului nostru n’aveau, dupa cat stim, nici-o inchipuire de Iad side Raiu, lacasuri de petrecere dureroasa sau senina si rasplatitoare a sufletelor desfacute din trecatorul trup pamantesc; ei nu se asteptau la o judecata a lui Dumnezeu asupra faptelor savarsite in viata, o judecata de pe urma care sa desparta pentru vremi fara sfarsit pe vrednici de nevrednici si pe cei buni de cei rai.

Ei erau siguri insa ca dincolo de nori şi de albastru vazut al cerului este salas de veşnicie netulburata pentru ostasul bun, pentru femeia gospodina, care a dat feciori voinici neamului, pentru toti cei ce au murit fara sa-si fi injosit mandria si sa-si fi patat cinstea.

Cu deosebita ravna doriau de aceasta Imparatiea cerurilor; cel ce se nastea era cainat in leaganul sau pentru suferintile care-l asteptau, iar inaintea mortului se cantau cantece de bucurie pentru izbavirea lui din nacazuri si intrarea lui in fericirea ce nu mai are margeni.

Si, cand neamul voia sa trimeata la cer un sol cu veste de durere si cu chemare de ajutor, fiecare era vesel sa fie ales de sorti pentru a fi zvarlit prin aierul sfant al zilei si, cazand, sa moara in varful sulitilor ce-l asteptau jos.

Teranii, pastori si plugari, veniti din vestul romanisat al Peninsulei balcanice, fara ordin si fara conducere, colonistii adusi de Traian, intemeietorul Daciei romane, ca si aceia cari, ininte de dansul, se asezasera in provincii mai vechi ale Romei cuceritoare, Iliria si Moesia, veteranii din legiunile care, acuma, nu mai aveau un caracter curatroman, din punctul de vedere al neamului, – erau pagani in cea mai mare parte.

Acest paganism n’avea a face insa, in de obste, cu paganismul rafinat, filosofic, al oamenilor invatati din Imperiu, cari-si hraniau sufletul cu vechea filosofie elenica, talmacind in abstractiile ei sublime vechile superstitii si legende, vechile alegorii ale popoarelor de pe malurile fericite ale Marii Mediterane. 

Tot asa de putin samana cu acel cult italic primitiv ce consista din inchinarea simpla a bunilor zei cari ocrotesc plugaria.

Paganismul acestor locuitori mai noi ai terilor dunarene era alcatuit din doua elemente: unul formal si celalt real, adanc inradacinat in suflete, pe care la stapania cu desavarsire.

Elementul formal era cerut de Stat si datorit lui de fiecare bun cetatean, de fiecare supus  credincios si recunoscator al Imparatului ce da pace si ocrotire, de fiecare “patriot”, am zice astazi: oricine trebuia sa aduca in tabara, in piata publica, in cuprinsul luminos al templelor, jertfa zeilor militari zeilor sprijinitori ai imparatiei, zailor cari, inainte de aurca in Olimpul plin de oaspeti ai oficialitatii, avusesera pe pamant frunte incinsa cu laurii Cesarilor si, in sfarsit,- adeca mai ales-, zeului care statea in acea clipa pe Scunul imparatesc.

Atata cerea Carmuirea, si orice ar fi crezut cetateanul roman in sinceritatea si intimitatea vietii lui, orice ar fi savarsit el intre paretii casei lui nu mai privia pe dregatorii imparatesti.

Cu atata insa, cu formulele, gesturile si actele prevazute de legile si regulamentele din departamentul de Stat al Religiei, nu se satura sufletul omenesc, care, in ceia ce priveste credintile religioase, cere lucruri minunate si mai presus de inchipuirea obisnuita, vrea amestecul necontenit, nevazut, si mai ales vazut, al zeilor in miscarea si calauzire alumii, vrea minuni si farmece, taina si revelatie.

Astfel la acesti Romani, de obarsii foarte deosebite, aveau o mare trecere, nu fabulele vechi ale Latiului, ori zimbitoarea mitologie armonioasa a Helladei, ci miturile salbatece, sumbre, orgiastice, pline de zgomot, de desfrau, de dureri mari si de bucurii supraomenesti ale Asiei patimase si superstitioase, de unde au venit pe rand toate betiile si toate entusiasmele.

De aceia pietrele de mormant ces’au gasit pana astazi intre hotarele Daciei sau ale Moesiei pomenesc adesea, pe langa atat de larg infatisatul “erou trac”, calaretul pus in legatura cu cultul Cabirilor, ca ocrotitor dincolo de mormant, pe marele zeu Mthra, care se bucura de sangele jertfelor revarsat in groapa, pe zeita Isis, a tainelor Egiptului milenar, pe o suma de zei marunti ai Asiei Mici si ai Siriei, pana la ivocarea zeului Apis pe cutare pietre aflate in Nord-Estul ardelean.

Pentru taina cuprinsa in ele, pentru jertfa lui Dumnezeu facut om, prigonit, batut cu vergi, intepat cu sulite, adapat cu otet si mort de moartea rusinoasa a crucii talharilor, pentru fagaduinta unui cer de pasnica fericire se raspandise intre aceiasi colonisti si veterani, chiar din ceasul d’intaiu; crestinismul, venit din aceleasi parti ale Asiei apropiate.

El mai vorbia saracimii, din care mai ales se alcatuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin invatatura dreapta a egalitatii oamenilor intre sine, ca fii ai aceluiasi Dumnezeu-parinte, ca frati meniti sa duca o frateasca viata de iubire intre sine, prin sfaturile de iertare a greselilor, pentru care asa de adese ori omul e atat de putin vinovat si raspunzator, prin pilda vietii comune, in aceiasi casa, daca se poate, la aceiasi masa, cu aceiasi visterie, la care ajutase fiecare dupa mijloacele sale.

Cu cat crestea numarul marturisitorilor, al martirilor , care nu se multamiau sa creada intr’un singur Dumnezeu, in Treimea prin care se infatiseaza Fiul dumnezeiesc, jerfit pentru pacatele oamenilor, ci simtiau o datorie, si, inca mai mult, o bucurie deosebita, sa proclame aceasta credinta, refusand jertfa legala si declarand, in auzul tuturora, invatatura cea oprita, gata apoi sa primeasca loviturile si moartea, prin care se incununa viata de pe pamant si se deschidea triumfal cealalta, – cu atata se imbulzia lumea romana la altarele marunte, de piatra aspra, la chipurile simbolice ale mielului bland, purtand crucea suferintii, la catacombe si alte pesteri si ascunzatori ale crestinismului prigonit pentru ca, singur intre toate legile, nega cultul oficial si rania in inima Statul insusi.

Traian s’a vazut silit sa oranduiasca urmarirea crestinilor din Asia Mica, nu pentru credinta lor, ci pentru rebeliunea fatisa impotriva codului religios al Imperiului.

Din Asia Mica, unde un om ca Pliniu-cel-Tanar, fruntas intre carturari, era silit sa loveasca in crestini, venisera destui colonisti in partile Dunarii.

Stim ce putere a capatat religia lui Hristos mantuitorul de oameni in Galia, de unde iarasi venira oaspeti in numar mare.

Dalmatii, cari dadura lucratori pentru minele de aur si de argint ale Daciei, veniau dintr’oprovincie cunoscuta pentru vechimea trecutului ei crestin.

De altminterea, “biserici”crestine, tovarasii religioase secrete, cluburi revolutionare religioase, intemeiate dupa modelul celor iudaice, foarte vechi, erau raspandite de-a lungul tuturor drumurilor de negot, si de orice negustor, orice calator convertit la crestinism avea ca o datorie sfanta sa castige, in cursul tuturor drumurilor sale, aderenti noi la credinta sa.

Marea e priincioasa si circulatiei marfurilor si strabaterii ideilor.

 

 

 

 

 

 

Astfel, inca de curand, Dobrogea de astazi, zisa pe atunci Scythia Minor, tara cea mica a scitilor, avu crestini in porturile ei, destul de infloritoare, de la Pontul Euxin, Marea Neagra a noastra.

In veacul al III-lea poate, in al IV-lea de sigur, crestinii acestia din Scitia Mica isi avura alcatuirile si bisericile lor, de urma carora dam, prin sapaturi, in timpurile noastre.

Spre acest term se indrepta insa de la sine o buna parte din viata economica a Daciei si a Moesiei, si, in legaturile dese pe care le aveau negustorii din porturi cu locuitorii oraselor din interior, crestinismul trebuia sa foloseasca, raspandindu’se si mai mult.

Nici Dacii, nici ceilalti Traci si cati Iliri mai erau neromanizati nu puteau saramaie in afara din fratia crestina ce se injgheba tot mai bine pe pamantul lor.

Legea cea noua se potrivia in multe privinti cu legea lor cea veche , pe care stapanii cei noi o respinsesera la sate si cautasera s’o nimiceasca.

Aceiasi sete de jertfa, acelas despret pentru viata, scurt loc de ispasire din care ai datoria sa pleci cat mai curand, aceiasi ravna pentru lacasul ceresc al vesniciei sigure, aceiasi credinta intr’un singur Dumnezeu de lumina, aceiasi taina si aceiasi fratie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astfel semnul crucii il facura tot mai des degetele aspre ale ciobanilor si vanatorilor, ale plugarilor si pribegilor ratacitori din neamurile surghiunite prin sate si catune, care insa stapanisera odata Peninsula Balcanica.

In crestinism ca si in limba latina vulgara, a obstii poporului, gasira invingatorii si invinsii, stapinii noi si cei vechi ai acestor locuri, acea unitate sufleteasca ce corespundea unitatii politice resultate din cuprinderea in margenile aceleiasi Imparatii, si trebuia sa-i corespunda pentru ca din cetatenii si supusii aceluiasi Stat sa se formeze pe incetul unul si acelasi popor, care e al nostru.

Legea crestina era si prigonita si sfioasa prin sine insasi, dispretuitoare de publicitate, neglijenta in scris si in sapat inscriptii.

De aceia, pe cand paganii ies  la iveala cu ale lor, crestinii nu ni-au lasat putinta unei recolte si pe acestalalt câmp.

Sa se mai adauge, pentru a lamuri aceasta lipsa, si faptul ca bogatia celor d’intaiu li sa ingaduia cheltuieli de pomenire pe care saracimea obisnuita a crestinilor, nu numai ca n’avea de ce sa le faca, dar nici nu putea sa le poarte.

In limba insa au ramas dovezi despre vechimea crestinismului românesc, care, departe dea fi imprumutat de la neamuri mai noua in cultura decât noi, ca Bulgarii, a fost unul din mijloacele prin care s’a intemeiat poporul nostru al Românilor.

Astfel divinitatea unica,stapanitoare si faptuitoare singura a lumilor, e insemnata, prin unirea a doua cuvinte latine, Dumnezeu, ca in vechea italiana Domenedio; Mantuitorul, Christus, e Crest, de unde derivatul crestin – necredinciosul fiind pagan, „paganus”; pentru religia cea noua se pastreaza cuvantul vechiu, din vremea cand Statul hotaria si in cele sufletesti, lege.

Sfintii, ridicati mai presus de ceilalti crestini ce au fost, prin viata lor de bunatate, deajutorare a oamenilor, de marturisire a credintei cu fapte, au la noi nume care arata originea lor latina: Sanziene, Sanziana, Cosanzeana, Santion, (Sf. Ioan), Satamaria, Sampietru, Sangiordz, Sanvasiiu, si Sanmedru (Sf. Dumitru), Sannicoara (Sf. Nicolae) Indreiu, – din vechiu, de buna sama: Santindreiu – , Santoader.

Calindariul e si el roman. Latin e si inger, din angelus. Locul de adunare al credinciosilor, dupa biruinta ultima, in vechiul salas al autoritatii profane, cucerite sau izgonite, se chiama beserica, biserica (in dialectal sard: baselgia, in francesa: basoche, baseille) – din „basilica”, si semnul credintei celei noua suna ca in latineste: cruce.

Popa sau preotul (lat. popa, presbyter) serveste. Serviciul divin, slujba dumnezeiasca nu era inca destul debine asezata in cele d’intaiu timpuri ca sa se fi putut transmite din ea numiri latine ; serbatoarea e insa din comoara latina a limbii, care a dat nume si pentru soroacele postului:

caslegi, carnelegi, lasat de sec, mieziparesimi si paresimi; este discutie in privinta originii cuvantului Craciun, pe care unii mai noi cauta a-l deriva din calationem sau din greceste chiar, dar nu poate fi niciuna cu privire la originalul latin al cuvantului Pasti si al cuvantului Rusalii; serbatoarea din fiecare saptamana, Dumineca, e „dominica”.

Botezul ca si cuminecatura, doua din numele tainelor crestine, sant iarasi venite din latineste.

 

 

Nicolae Iorga – Inceputurile Vietii Crestine La Dunare

https://www.scribd.com/doc/23365205/Nicolae-Iorga-Inceputurile-Vietii-Crestine-La-Dunare

 

 

 

Cele două faze ale creştinării românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, istoricul Neagu Djuvara isi  pune intrebarea :

Să fi fost creştinaţi strămoşilor noştri o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)?

Limba — şi numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva şi în restul ţării — stă dovadă că creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori, de misionari — doar nu duseseră Grecia şi Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel?

Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creştinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creştine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, credinţă, biserică, rugă şi rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân şi sunt (păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sunta Măria, Sânziene), de asemeni Paşte, Rusalii.

Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (in anul 313)?

Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre.

De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului.

Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.

Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ale imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe care le mai simţim şi azi.

Astfel, în cele două jumătăţi — dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisindu-l, sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat.

Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică” — adică, pe greceşte: universală, pe când cea răsăriteană şi-a zis „orthodoxă”, adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele.

Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395, să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii ortodocşi!

Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.

Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin „ortodoxe”, cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică.

De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici:

Maica Precista, duh, rai, iad şi multe nume de sărbători. Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt” a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum„sfânt”.

Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi obiserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă” — cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară.

Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor, măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii mânaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari”), bulgarii primului ţarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină.

Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

 

29/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: