Numele unei ţãri este uneori la fel de important ca şi existenţa propriu-zisã a ţãrii respective.
A se vedea cazul recent al unui stat care încã nu se poate numi oficial Macedonia.
Numele unei ţãri face oricum parte din identitatea ei şi, de cele mai multe ori, tacit, îi modeleazã destinul.
Cel puţin cu România aşa s-a întâmplat.
România, în graniţele actuale, existã oficial de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelicã. România contemporanã – denumitã şi “România Mare” – s-a format însã la 1918, când vechiului Regat i s-au alãturat Basarabia (9 aprilie), Bucovina (28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1 decembrie).
Aceastã Românie de dupã Primul Rãzboi Mondial a fost recunoscutã pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltã Conferinţã de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s-a constituit însã în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.
Numele oficial de România s-a folosit pentru prima oarã cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţãrii Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fãrã Dobrogea) şi Moldova (partea central-apuseanã, fãrã Bucovina şi Basarabia).
Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alãturarea Dobrogei la statul român, în 1878), ca şi instaurarea regatului (1877-1884), l-au impus definitiv.
În mediile strãine însã, pentru încã o vreme, s-a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi.
Datoritã acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori strãini au rãmas derutaţi în legãturã cu dualitatea numelui de Valahia-România şi valah-român.
S-a spus şi s-a scris adesea cã numele de România a fost “inventat” sau folosit pentru prima oarã de cãtre un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrãrile Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.
Unii au crezut sincer cã toponimul de România a apãrut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni artificiale şi în spirit naţionalist modern.
În legãturã cu aceastã convingere se aflã şi o alta, curentã şi acum în anumite zone ale spiritualitãţii europene: valahii au fost o populaţie difuzã, disparatã şi neprecizatã în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-au format în epoca modernã, odatã cu naţiunile de tip modern, românii.
Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi douã popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost valahii şi apoi românii. Lãsãm aici la o parte, “ipotezele” tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fãrã nicio bazã ştiinţificã, produs al propagandei ruseşti şi, mai ales, sovietice, însuşite şi perpetuate pânã astãzi de anumiţi “mercenari” politici, nostalgici comunişti şi setoşi de putere.
Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s-a fãcut în chip mai mult decât convingãtor în istoriografia românã, încã din secolul al XIX-lea, cu teoretizarea cea mai serioasã în secolul trecut, prin lucrãrile lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brãtianu, Serban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stãnescu, Ştefan Ştefãnescu, Stelian Brezeanu şi ale altora.
Cu alte cuvinte, s-a demonstrat pe temeiul izvoarelor, cã românii, încã din Evul Mediu, au avut douã nume, unul dat lor de strãini (rezultat al alteritãţii, a contactului cu “celãlalt”, cu strãinul), dar nefolosit şi, cel mai adesea, necunoscut de ei şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/român, şi el cu anumite variante, mult mai puţine decât precedentul.
Situaţia nu este deloc ieşitã din comun, dimpotrivã, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii (cum le spun strãinii) se denumesc pe sine magyarok, grecii sunt cunoscuţi şi ca eleni, polonezii se cheamã şi leşi sau lengyelok, germanii sunt şi nemţi, Allemands, tedeschi, németok, dar ei se numesc pe sine Deutschen.
Un sârb este/era pentru un maghiar rác, un slovac este/era tót, un italian olász, un român oláh etc.
În privinţa românilor, mãrturiile vechi, încã din secolele XIII-XIV, aratã clar aceastã dualitate.
Autorii strãini aratã fãrã putinţã de tãgadã cã, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extraeuropene numele de vlah, românii se numeau pe sine rumâni, de la latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cãrei amintire şi denumire au conservat-o peste secole.
Este de reţinut faptul cã, aşa cum au arãtat Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanitãţii lor, adicã acea convingere cã ei veneau de la Roma, cã se trãgeau din romanii, militari şi colonişti, ajunşi la Dunãre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odatã cu stãpânirea impusã de unii împãraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuatã de urmaşii lui.
Aceastã idee poate fi urmãritã de la împãratul (ţarul) Ioniţã Caloian, al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi pânã spre jumãtatea secolului al XVI-lea, când cãlugãrii de la Mãnãstirea Dealu, de lângã Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor sãi, istoria “aşezãrii locuitorilor în aceastã ţarã”, de cãtre împãratul Traian, din ai cãrui vechi colonişti se trag românii, care “pãstreazã numele de romani”, “obiceiurile” şi “limba” romanilor.
Pãstrarea numelui de rumân/român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburãtoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului.
În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se distinge şi de a le distinge între ele.
Termenul de vlah are o origine destul de obscurã, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord cã el provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – fiind apoi preluat în latinã, greacã, slavonã şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonã, vorbitoare de limbã neolatinã.
Singurii vorbitori de limbã neolatinã în Evul Mediu în zona central-sud-est europeanã fiind românii, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I sã-i denomineze pe români.
Cu alte cuvinte, datã fiind inexistenţa unui alt grup neolatin la Dunãrea de Jos şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare, au ajuns sã se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
În epoca de emancipare naţionalã, când se presupunea cã fiecare naţiune trebuia sã aibã un stat naţional care sã-i reuneascã pe toţi membrii sãi, românii aveau demult un nume pregãtit pentru ţara lor.
Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul sãu de externe, Mihail Kogãlniceanu.
Era un nume venit dintr-un trecut adânc, pe care-l purtaserã într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcãtuirile politice ale românilor.
Era şi numele pe care l-a avut neîntrerupt de la 1300 încoace “Ţara Româneascã”, adicã cel mai vechi stat medieval românesc, care şi-a asumat şi prin mijlocirea numelui misiunea latentã de reconstituire a unitãţii politice a poporului al cãrui nume îl purta.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 