CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se află continentul european în pragul unui iminent pericol ?

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

În urmă cu câţiva ani, postul Vocea Rusiei lansa, prin site-ul conex în limba română, o ipoteză  tulburătoare în privinţa aderării României la Spaţiul Schengen.

Într-un editorial intitulat “România nu va intra în Schengen niciodată”, autorul editorialului, Valentin Mândrăşescu, afirma un lucru care pune pe gânduri:

”Germania blochează intrarea României în Schengen, aplicând astfel o măsură asiguratorie, care va proteja spaţiul european de anumite consecinţe ale evenimentelor care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic”.

Despre ce “evenimente care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic” este vorba, nu ştim, dar pare a avea cunoştinţă autorul.

Căci continuă, întărind ideea:“Nimic “personal”, doar pragmatism care vizează securitatea proprie”. 

Deci în Balcani urmează să aibă loc evenimente care determină Germania să îşi ia măsuri pentru propria securitate? 

Fapt este că Europa devine  o tema geopolitică tot mai pasională, uneori chiar isterizanta, cu șansa – nedorită – de a intra în zona subiectelor arzătoare ale momentului: Trump, Brexit, Rusia, China, islamismul.

Dar astfel, funcția moderatoare a Europei postbelice riscă să se dilueze și să piardă poziția preeminentă care i-a asigurat strălucire în ultimele cinci secole (cu toate părțile sale întunecate, și ele mereu prezente).

Se vorbește, și pe un tot tot mai alarmist, despre declinul Europei, dar rememorând istoria, se poate vedea că o asemenea percepție nu este deloc nouă.  

Se caută până azi, de la Montesquieu până la Kissinger, cauzele prăbușirii Imperiului Roman, se readuc mereu în discuție previziunile istoricilor Spengler și Toynbee despre dispariția iminentă a civilizației europene.

Temeri, până acum, pripite și nejustificate, căci Europa și-a revenit și a renăscut mereu din catastrofele istorice care au încercat-o.

Dar iată că, din nou, Vechiul Continent pare să se afle în pragul unui iminent pericol existențial.

Se află oare continentul într-adevăr în față unei asemenea alternative?

„Continent”, pentru că nu este vorba doar de Uniunea Europeană, în fond un construct de instituții, ci de Europa în întregul ei, cu toate atuurile, valorile și resursele sale, cu toată zestrea sa culturală și de înțelepciune politică, cu toate aventurile și experiențele sale, fie ele victorioase sau nefaste.

Punctual, a vorbi astăzi despre Europa înseamnă de fapt a vorbi despre Europa Unită.

  Curios, în marea dezbatere pătimașă asupra destinului Europei nu s-au găsit termenii exacți, cei mai potriviți, care să definească forțele ce pun în mișcare sinergiile europene și trasează, prin ciocnirea lor (pașnică), în accepția dată de Huntington, traseul viitor al continentului.
Fapt este că Europa are de făcut față unei sumedenii de provocări interne la nivel de stat, şi de relații interstatale, grupări de state de ordin politic, economic, militar, financiar, tehnologic etc.

Provocările externe vizează însăși poziția și însuși rolul geopolitic al Europei în lume.

În 2019, scrie „The Economist”, India va depăși Marea Britanie și Franța pentru a deveni a cincea economie mondială.

Confruntarea între America și China, conjugată cu influența crescândă a Chinei în Europa ar putea determina continentul la compromisuri delicate cu Beijingul (dar și cu Moscova) și prezintă riscul distanțării de America. Iar Germania și-a anunțat public, la nivelul cel mai responsabil al Berlinului, o asemenea intenție.

Retragerea militară americană din Orientul Mijlociu ar putea obliga Europa la o implicare sporită în regiune.

Criză ucraineană ar putea și ea împinge Europa la o politică și o acțiune mai directă în acest spațiu postsovietic.

 

 

 

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

 

 

 

În sfârșit, în arealul continental, Europa Unită poate fi chemată să gestioneze într-un fel sau altul situația ambiguă și preocupanta din Balcanii de Vest și din Europa Centrală, unde – dincolo de spectrul migrației masive extraeuropene – devine tot mai clară accentuarea declinului demografic.

  

Se redeschide frontul din Balcani?

 
Un personaj al lui Bernard Shaw spunea că într-o Europă fără războaie, singurul loc în care europenii s-ar mai putea bate între ei ar fi regiunea Balcanilor.

I-au dat dreptate, la scurt timp după înțelegerile din Malta, războaiele din spațiul iugoslav (dar, e drept, și cele din spațiul post-sovietic – R. Moldova și Georgia).

După care, pace continentală, dar cu Balcanii de Vest ca o zonă în continuare problematică.

Aici deficitul de democrație rămâne, cu încăpățânare, o constantă, iar insecuritatea, neîncrederea și problemele litigioase între vecini riscuri – presante.

Păi cum altfel să înțelegi că UE și NATO n-au putut sau n-au vrut să includă zona în itinerariul marșului lor pașnic și triumfal către Est?

Mai grav este că, evitând să cuprindă sau să implice cumva în sinergia geopoliticii sale această părticică de Europa, Occidentul a început să se și dezintereseze tot mai mult de ea.

Și asta când? Când Balcanii de Vest involuau rapid spre starea de cea mai vulnerabilă, mai tensionată și mai riscantă zonă de pe continent.

Zilele trecute, UE (de fapt Comisia Europeană) a anunțat un proiect despre care nu se prea poate spune deocamdată dacă este temerar, prudent, precaut sau de tatonare.

E în orice caz unul deconcertant. Prin el, Bruxellesul își propune să apropie aceste state de Europa Unită și să le pregătească (și ajute) pentru integrarea lor europeană.

Iar în față fiecăruia dintre aceste (șase) state se află, pe lângă exigențele europene comune, propriile lor migrene și necazuri, la ele acasă sau cu vecinii.

Serbia nu recunoaște Kosovo ca stat independent, Macedonia e în conflict cu Grecia care-i contestă denumirea ca stat, căci este și cel al unei regiuni grecești, Bosnia-Herțegovina este un stat precar și în interior, și în relațiile cu Serbia, Kosovo e și nu e recunoscut ca stat pe plan internațional, Albania și Muntenegru, chiar membre ale NATO fiind admise, se află mult sub baremurile europene stabilite de UE.

Drept care, precizează acum Bruxellesul, fiecare dintre aceste state ar putea întra în UE atunci când își va fi rezolvat problemele din propria ogradă.

Strategia de integrare europeană a Balcanilor de Vest acum lansată indică traseu viitor al acestor țări și direcțiile lor de acțiune (stat de drept, democrație, reforme, bună guvernanță, anticorupție, reconciliere, bună vecinătate etc. etc).

Data orientativă pentru aderarea lor individuală la UE ar fi anul 2025, estimează președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, dar, adaugă el, nu e obligatorie.

Să fi învățat oare Bruxellesul din lecția amară a demersului sau nefericit (căci negândit și nepregătit) în Ucraina, unde, încercând să forțeze nota, a primit replica promptă și dură a Rusiei?

Este de înțeles așadar de ce lumea se întreabă acum ce stă în spatele noii inițiative a demnitarilor europeni de la Bruxelles.

În Marea Britanie, «Financial Times» crede că se dorește dezinflamarea și normalizarea situației încordate din zonă, dar și contracararea Rusiei și a Turciei care au, fiecare, interese pe aici.

În Statele Unite, «Foreign Affairs», după ce veștejește dezinteresul prelungit al UE și SUA pentru Balcanii de Vest, ceea ce a condus la deteriorarea tot mai periculoasă a situației în zonă, apreciază că Strategia UE în materie «n-are dinți», așadar nici eficientă.

Și nici viziune – căci admiterea individuală, la emulație, chiar dacă ar stârni o competiție benefică, ar accentua într-o și mai mare măsură tradiționalele ranchiuni și rivalități «balcanice», și așa la cote înalte.

Oricum, Occidentul trebuie să se implice serios și responsabil în zonă, căci altfel, avertizează publicația americană, «Rusia își va spori influența».

Protagoniștii mondiali au început așadar, organizarea de șantier pentru edificarea unui nou raport de forțe la scară regională.

Se vede că nici în Malta, nici după, n-au avut timp sau n-au crezut că ar fi necesar să cadă la învoială și asupra soartei post război rece a acestui petec de uscat european atât de zbuciumat în istorie.

Dar ați auzit pe cineva vorbind la București despre problemele Balcanilor?

 

 

În loc de concluzii

 

 

Până la urma, dincolo de aspectele poate prea concrete ale scenariilor, rămâne ideea ca Peninsula Balcanica este vazuta, din nou, ca butoiul cu pulbere al Europei, asa cum era vazuta inca din sec. XIX.

Calculele ruseşti, in aceasta privinţă, pot coincide cu cele germane.  

Germania, încă de la cancelarul Otto von Bismark, are o mefienţă bine definita fata de aceasta regiune.

 Rolul Germaniei in faramitarea Iugoslaviei a fost la fel de activ ca rolul SUA in sprijinirea mafiei islamiste albaneze din Kosovo.

Nici implicarea Rusiei nu este inocenta, de altfel, nici straina de tulburarile din Balcani. 

Prin urmare , ce se poate spune este ca, in realitate, marile puteri încep sa miroasa iarăşi praful de pusca. Germania, SUA, Rusia, Turcia, amuşina (iarăşi) Peninsula Balcanică şi, de fapt, întreaga Europa de Est si Sud-Est, şi cauta sa-si elaboreze cele mai potrivite strategii de repozitionare pentru a iesi in castig sau pentru a-si consolida hegemonia regionala.

De asemenea, isi reactiveaza mitologiile specifice, fie ca este vorba despre “valorile europene” sau “statul de drept”, fie ca e vorba despre“uniunea popoarelor ortodoxe” sau “Imperiul Otoman redivivus”

Scenariul “liberal”, integrationist, face loc scenariului “huntigtonian’, al ciocnirii civilizatiilor, al confruntarilor. Nu e prea clar insa motivul primordial al acestei schimbari de scenarii. E vorba de schimbarea agendelor marilor puteri sau de reflectarea in relatiile internationale a unor realitati locale?

Asistam, de fapt, la o partajare a prazii, si nu e clar inca unde se trag sferele de influenta.

Cert este ca, in cazul nostru, ne aflam, ca si pana acum in istorie, fix la intersectia acestor sfere. Nici prea la est, nici prea la vest, nici prea la sud, nici prea la nord.

Asa se face ca asistam la atitudini de acest gen, cum e a Germaniei, care nici nu ne include in randul tarilor de care are nevoie, dar nici nu ne exclude, ci ne foloseste atat cat sa tina Rusia departe de Europa.

Rusia, in ce o priveste, nu are oricum puterea sa ne integreze in vreo viziune unitara asupra Europei de Est, ci cauta sa (ne) destabilizeze, pe cat se poate, intreaga regiune, destabilizarea jucând in favoarea ei. SUA, probabil, are interese extrem de clar delimitate si nu-i pasa de ce se intampla din punctul de vedere al frontierelor sau crizelor atat timp cat garnizoanele, bazele militare si complexul industrial nu au a suferi.

Ideea ca în aceasta parte a Europei graniţele sunt volatile ne este în mod deosebit defavorabila, caci, în acest moment, nu se intrevede repetarea vreunui moment ca Trianon.

 

 

Imagini pentru agresivitatea rusiei în balcani photos

 

 

Mai degrabă vom face obiectul vreunei redesenări a graniţelor decât sa fim în vreun fel trecuţi cu vederea sau propulsaţi catre vreo re-întregire. 

Dar poate că metafora refolosită a butoiului cu pulbere înseamna altceva.

La urma urmei, de ce nu te-ai juca cu fitilul şi de ce nu ai arunca, la timpul potrivit, peninsula in aer?

Oare nu asa au procedat puterile vestice în privinţa Serbiei?

Nouă ni se pare, mai degraba, că în acest moment Germania, SUA, Rusia şi, poate, Turcia, stau roată în jurul fitilului cu băţul de chibrit in mână, căutând în ochii celuilalt mişcarea decisiva pentru a i-o lua înainte…

Câstigătorul… ia totul? 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/10/09/fratia-slava-serbia-face-pasi-spre-aderarea-la-uniunii-eurasiatica-a-lui-putin/

 

 

Surse:

 

Corneliu Vlad – http://www.ziarulnatiunea.ro; http://www.curentul.info/lumea-i-cum-este

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ balcanii-butoiul-cu-pulbere-al-europei-razboi-scenariul-rusesc/

 

 

10/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

Imagini pentru Resurse petroliere photos

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

Imagini pentru putin si petrolul fotos

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com 

27/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DOSAR SECRET: CE NU SE SPUNE DESPRE CAUZELE RĂZBOIUL DIN SIRIA

 

Imagini pentru petrol siria photosImagini pentru petrol siria photos

 

 

 

DOSAR SECRET: CE ASCUNDE OCCIDENTUL ÎN RĂZBOIUL DIN SIRIA

 

În urma recentului atac al SUA în Siria, să revenim din nou la un proiect mai vechi occidental care este izvorul nenorocirilor siriene.

În afară de controlul drumului mătăsii, cealaltă problemă a războiului din Siria – și, în general a destabilizării Orientului Mijlociu și a Africii de Nord – este în primul rând cea energetică. Să explicăm mai clar.

 Joseph Kirchner

Siria a găsit o soluție în ciuda numeroaselor decese în rîndul soldaților guvernamentali și a rebelilor – aproape 300 într-o săptămână și 170, în doar două zile –  graţie unui acord susținut de Rusia privind distrugerea armelor chimice, care ar putea avea loc pe mare, în apele internaționale.

Siria a fost principalul obstacol pentru NATO și UE, în vederea creării unei conducte de gaz  intercontinentale.
Aceasta este construită în două etape:

– prima etapă făcută deja, acum  conectează Egiptul, Libia, Tunisia pentru a merge în sus de cale subacvatică înspre Europa și Italia. Primăvara arabă, „ciudat“ dar a căzut bine. Cu sprijinul islamiștilor, lucrul a  avansat foarte mult. Mai mult chiar decât oferta militară făcută de Occident, ei  vor avea partea lor.

Rețineți că islamiștii au preluat conducerea într-o săptămână în următoarele țări: Libia, Tunisia și Egipt. Cu toate acestea,  această din urmă țară a văzut cum poporul și armata i-au dat jos pe Frații Musulmani. Statele Unite ale Americii, prin aliatul lor preferat , Turcia încă mai încearcă să recâștige controlul asupra situației.

A doua fază va conecta în viitor Tunisia la Algeria pentru a merge în Spania și a livra gaz către Europa de Vest.

Utilitatea conductei de gaz este crucială, aceasta va permite Uniunii Europene să devină independentă faţă de gigantul rus Gazprom. Acest lucru înseamnă că, datorită lui, Europa dobândește o anumită independență energetică, și la fel, obţine unele economii semnificative pentru vremuri de criză, o criză, pe care, îmi veţi spune, că am inventat-o, pentru singurul motiv că ea există doar în portofoliul popoarelor.

Din această nouă sursă de energie, desigur, nu veţi vedea nimic în facturile voastre, scopul nu este de a le reduce, ci pentru a crește averea politicienilor corupți pînă-m măduva oaselor.

Fără a aduce atingere acordului privind armele chimice siriene, războiul continuă, UE continuă să plătească sume astronomice  țărilor mari totalitare din Orientul Mijlociu, în schimbul bărbaților în acest conflict. Arabia Saudită și Qatar pot fi exemplificate.

De ce este atât de importantă Siria în proiectul acestei conducte de gaz americano-europene?

Pentru că Siria este ţara de origini, fără ea, nici o conductă, prin urmare, nu poate exista şi, deci,  nici o  independență energetică.

De ce atunci ei continuă să facă război în timp ce s-a ajuns la un acord?

Deoarece semnarea acestui acord este menit doar a îmbunătăţi relaţiile dintre Vest și Asia la capitolul unei tragedii umane. A fost nevoie de un „simulacru de acord“ pentru o mai bună imagine. Dar obiectivul rămâne neschimbat pentru Europa, de a-l da jos pe Bashar al-Assad, și a redirecționa bogățiile ţării; și  pentru Moscova la fel, este  de a nu permite  gazoductul să fie făcut și astfel a continua  să domine prin livrarea  gazului pe batranul continent.

Amenințarea cu o intervenție militara a permis, cu siguranță, să se evite lucrul cel mai rău pe care nici o parte nu l-a vrut, dar, în schimb,  dezvăluie caracterul uriaş al tensiunilor dintre Rusia și SUA. Trebuie de spus că problema este asociată cu importanța amenințărilor: nave de război, trupe dizlocate în Iordania și Turcia de către UE și SUA, și Rusia pe de altă parte ameninţînd cu navele sale şi cu problema ucraineană.

Semnarea acordului, după cum aţi  înțeles, este pentru a salubriza opinia publică, cu toate acestea, Siria a fost dată uitării de către mass-media şi se confruntă cu un număr record de morți al căror număr cu greu poate fi închipuit.  Lupta pentru Siria este încă în toi.

Algeria, următoarea țintă

În cazul în care nu se realizează un proiect, se trece la altul. Aşadar , probabil că Algeria este țara următoare pe listă. Nu există nici o îndoială că această  țară  se apropie de război. După ce a decedat   președintele lor Bouteflika, SUA și UE  pregătesc în secret un  război civil pentru această ţară. Un guvern de tranziție a fost creat chiar în Franța, acum trei ani.

Țara este, de asemenea, înconjurată de NATO. Un comandament  SUA a fost construit la granița cu Libia, trupe de soldaţi de infanterie   au fost instalate în 2013, atât în sudul Spaniei și sudul Italiei.  Poziționate, trupele de soldaţi, rămân doar să aștepte … dar nu prea mult timp, e scump.

Conducta în cauză este sursa evenimentelor din Africa de Nord și Siria.

Franța, care nu speră la vreo minune cît priveşte acest gazoduct, și-a pus cizma în Mali.  Este, evident, că nu mâine  trupele franceze vor părăsi teritoriul islamizat chiar de Franța însuşi, şi deşi  Qatarul, i-a adus pe aceşti islamiști în Mali, plătindu-i pentr a destabiliza țara și a permite trimiterea  tricolorilor bărbați .

SUA la nord-est, la sud Franţa, Algeria se află pe scaunul fierbinte.

Statele Unite ale Americii, Europa, Arabia, Qatar sunt prieteni falși, în cazul în care fac drum împreună cu NATO, pe de o parte, forţa de muncă și bani pe de altă parte, toată lumea îşi va dori salariul său, întrebarea este cum se va împărţi turta.

În politică, nimic nu este intamplator, totul este strategie, manipulare a maselor în numele patriei.

Sursa: http://www.wikistrike.com/2017/04/guerre-en-syrie-le-projet-occidental-que-l-on-vous-cache.html; prin http://basarabialiterara.com.md

11/04/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: