CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Imagini pentru Securitatea RPR photos

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Imagine similară

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Zgârie-nori plutitori şi parcuri in orasele marine ale viitorului.Grattacieli e parchi galleggianti E’ sul mare la città del futuro

Zgârie-nori plutitori şi parcuri  in orasele marine ale viitorului

Acest plan  futurist care a fost conceput de  o companie japoneza pentru colectivitati de 10-50 de mii de oameni, constituite  în jurul  unor  turnuri construite în întregime pe apă, va putea fi pus in aplicare incepand cu anul  2025

Grattacieli e parchi galleggianti E' sul mare la città del futuro

Orasele marine vor arata ca niste „crini”gigant si sunt proiectate  de societatea japoneză Shimizu.

Fiecare oraş este gandit c  o unitate separată si va fi liber să navigheze in Oceanul Pacific lângă Ecuator, unde nu se formeaza uragane devastatoare .

Cu toate acestea, în cazul unor  furtuni sau al altor evenimente extreme, o serie de sisteme de aparare vor  proteja insula. Pentru a fi aparati de valurile mari ,oamenii, animalele şi clădirile ,  au fost  concepute membrane elastice inalte de 30 m. si  pereti fluctuanti  de 100 m ,în jurul celor mai importante părţi ale insulei.

Aceasta va fi o solutie pentru cei interesati sa locuiasca in astfel de orase plutitoare, dominate de tehnologii „verzi”, unde nivelul gazelor de sera  va fi cu 40% mai scazut decat cel emis de metropolele terestre. 

Proiectantul acestui tip de oras „de vis” este societatea japoneza Shimizu, care i-a gasit si un nume: „Green Float”.

Fiecare dintre aceste orase se va putea uni cu alte celule-oras ,capatand dimensiuni tot mai mari. Potrivit acestor planuri futuriste , atunci cand o astfel de structura plutitoare va atinge o anumita dimensiune, se va putea transforma chiar intr-o tara, cu o constitutie proprie, astfel incat sa devina independenta fata de orice alt stat aflat pe „uscat”. 

Centrul fiecarui oras construit pe o insula artificiala va fi un zgarie-nori inalt de  circa o mie de metri deasupra nivelului marii, de jur-imprejurul acestuia aflandu-se paduri si campii care vor avea capacitatea de a asigura subzistenta populatiei.Marele turn central nu va necesita o asamblare pe  continent pentru a fi construit, deoarece va fi compus din aliaje de magneziu, ale caror componente vor fi extrase din apa marii, iar diferitele elemente care vor constitui orasul vor fi construite direct in largul marii.

Fiecare dintre aceste orase  plutitoare isi va recicla integral deseurile, si le va transforma in energie pentru alimentarea insulei.

„A fost aleasa zona ecuatorului intrucat clima este aici in general foarte stabila. Temperatura inregistrata la nivelul marii se ridica la 28° C, dar la 900-1.000 m inaltime scade la 26°C , fiind asadar acceptabila pentru a trai aici tot anul”, a explicat Masaki Takeuki de la Shimizu Corporation.

Cand ne vom putea muta intr-un apartament situat pe un astfel de  oras- insula? Shimizu intentioneaza sa inaugureze primul oras plutitor pana in 2025, si se pare ca exista potentiali clienti chiar si in clipa de fata.

 

IL PROGETTO

Grattacieli e parchi galleggianti
E’ sul mare la città del futuro

Il piano avveniristico di una società giapponese. Nuclei da 10-50 mila abitanti costruiti intorno a torri interamente edificati sull’acqua. Autonomi per le risorse energetiche, in grado di riciclare tutti i rifiuti e „pulire” anche l’Oceano, difese da paratie. „Pronti a partire nel 2025”

Grattacieli e parchi galleggianti E' sul mare la città del futuro

Dall’alto somiglieranno a giganteschi gigli d’acqua, in realtà saranno vere e proprie città che galleggeranno sull’Oceano Pacifico e potranno ospitare da 10.000 a 50.000 persone. Una soluzione per chi intenderà, nel prossimo futuro, andare a vivere in città fluttuanti dominati dalle tecnologie verdi e dove i gas serra che vengono emessi dalle metropoli terrestri dei nostri giorni saranno abbattuti del 40 per cento. 

Ad ideare questa città da sogno ci ha pensato la società giapponese Shimizu che l’ha chiamata Green Float. Ogni città sarà una cellula a sé stante che sarà libera di navigare sull’Oceano Pacifico in prossimità dell’equatore, dove non si formano gli uragani, ma potrà unirsi anche ad altre cellule-città via via più grandi. Secondo un’idea futuristica – e fantapolitica – quando una città avrà raggiunto una certa dimensione potrà trasformarsi in un vero e proprio Paese con una propria costituzione, tale da rendersi indipendente da ogni Stato posto sulla terraferma.

Il cuore di ogni singola città sarà un grattacielo che svetterà per circa mille metri dal livello del mare, ma molte persone abiteranno tutt’attorno ad esso. Una serie di pianure e di boschi daranno modo di coltivare e allevare gli animali che offriranno tutto ciò che è necessario alla sopravvivenza dei cittadini.

La città verrà costruita su un’isola artificiale in lattice a forma di nido d’ape, del peso di 7.000 tonnellate. Anche la grande torre centrale non necessiterà della terraferma per essere costruita in quanto essa sarà composta da leghe di magnesio i cui componenti verranno estratti dall’acqua di mare. Anche i vari elementi che assemblati daranno vita alla città verranno costruiti direttamente in mare aperto.

Ogni città fluttuante riciclerà interamente i propri rifiuti, ma non solo: navigando per l’oceano potrebbero fare propria la sporcizia oggi presente e trasformarla in energia per l’isola stessa.

Spiega Masaki Takeuki della Shimizu Corporation: „L’ubicazione delle Green Float è un elemento vincente. E’ stato scelto l’equatore perché il clima è generalmente molto stabile. La temperatura al livello del mare si aggira attorno ai 28° C, ma a 900-1000 m d’altezza essa scende a 26°C e dunque risulta accettabile per viverci per tutto l’anno. Proprio sull’equatore non si formano i tifoni e dunque è difficile che si creino condizioni ambientali particolarmente pericolose. Tuttavia, in caso di onde anomale o altri eventi estremi, una serie di paratie proteggerà l’isola”. Per difendere  persone, animali ed edifici da grandi ondate, ad esempio, sono state pensate membrane elastiche che si troveranno in prossimità di lagune poste a 30 metri d’altezza. Inoltre mura da 100 m attornieranno le parti più importanti dell’isola fluttuante.

Quando si potrà comperare il primo appartamento? La Shimizu vuole sperimentare la prima città fluttuante entro il 2025 e sembra che gli acquirenti non manchino già ora.

(16 novembre 2010)

di LUIGI BIGNAMI LUIGI BIGNAMI

repubblica.it

18/11/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Curiozitati si date interesante despre America de sud.Fotogalerie.

 

File:South america (1).jpg

America de sud, a patra intre cele sapte continente, în ceea ce priveste suprafața, ocupa 17.820.900 km pătrati sau mai bine spus 12% din intreaga intindere a pământului. Se intinde de-o parte si de alta a ecuatorului si a tropicului Capricornului si este legata prin istmul Panama de America Centrala si America de Nord.

Continentul se extinde (in lungime) pe 7400 km incepand din nord, de la Marea Caraibelor si pana in sud, la capul Horn. Latimea maxima de 5.160 km, este atinsa intre Ponta do Seixas, pe coasta braziliana a Atlanticului, si Punta Pariñas, pe coasta peruana a Pacificului.

*Anzii constitute cel mai lung sistem muntos de pe Terra; se desfăşoară în vestul Americii de Sud, paralel cu coasta Pacificului, de la ţărmul Mării Caraibilor până la capul Horn, pe 7 600 km.

*Drake este cea mai largă strâmtoare maritimă (1140 km). Strâmtoarea Drake separă insula chiliană Diego Ramirez (din apropierea Ţării de Foc) de insula Shetland de Sud şi uneşte Oceanul Pacific cu Oceanul Atlantic.    

*Lacul Titicaca are o suprafaţă de aproximativ 8287 km2, la înălţimea de 3812m, fiind lacul navigabil situat la cea mai mare alti­tudine din lume. 

*În apropierea oraşului Veracruz se află un vulcan în al cărui cra­ter s-a descoperit o adevărată minune a naturii: un lac de mercur.

*Atacama este cunoscut drept cel mai arid loc de pe Terra, cu as­pect extraterestru. Există vaste regiuni aride, în care nu a plouat niciodată, cel puţin nu de când oamenii se ocupă cu înregistrarea precipitaţiilor. Nu exista nici un fir de iarbă sau vreo tulpină de cactus, nici o şopârlă, nici un ţânţar, însa sunt rămăşitele a tot ceea ce a trăit cândva.

Fără umiditate nimic nu putrezeşte. În prezent în Atacam trăiesc peste 1 milion de oameni în oraşele de pe coastă, în aşezările miniere, în satele de pescari şi în orăşele-oază. Aici, într-un loc unde aerul e perfect curat şi uscat, în absenţa poluării industriale şi a luminilor oraşelor, un consorţiu de state europene a construit cel mai mare şi probabil cel mai avansat observator optic din lume – The Verz Large Telescope – într-un loc cu peste 300 de nopţi înstelate pe an, pe un vârf, la 2635 m altitudine.

*Aconcagua – cel mai înalt vulcan stins (6 959 m), situat în Munţii Anzii de Sud, la graniţa dintre Argentina şi Chile este totodată cel mai înalt vârf de pe cele două continente americane. 

*Antofalla este cel mai înalt vulcan activ, 6 370 m, situat în Munţii Anzi, în partea de est a Platoului Puna de Atacama, pe teritoriul Argentinei.

*Llullaillaco este cel mai înalt vulcan latent (6 723 m), în Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina. Conul său este acoperit de zăpadă.

*Chimborazo este cel mai înalt munte de pe Terra, măsurat de la centrul planetei noastre.

 Deşi altitudinea sa maximă este de numai 6 237 m, avand deci  aproape 2 600 m mai putin  decât a celui mai înalt vârf de pe Terra (Chomolungma-Everest- 8 850 m), vârful său se afla cu 2150 m mai departe faţă de centrul pământului decât cel al Chomolungmei. Explicaţia constă în faptul că planeta nu are o forma sferică ci este puţin turtită la poli (diferenţa dintre raza ecuatorială şi cea polară este de circa 22 km).

Ca urmare, vârful Chimborazo, aflat în imediata apropiere a ecuatorului (la numai 158 km) şi având, totuşi, o înălţime suficient de mare (peste 6 000 m), depăşeşte vârful Chomolungma, care se află situat la 27° lat. N – zona în care raza Pământului este cu aproape 4 km mai mică decât la ecuator.

*Guanabara (Rio de Janeiro) este cel mai mare port natural. Situat în sud-estul Braziliei, portul natural Guanabara se suprapune golfului cu acelaşi nume (429 km2).

*Amazonul deţine câteva superlative mondiale: fluviul cu cel mai mare debit, peste 200000 m3/s debit mediu la Obides, oraş aflat la 800 km de ocean; deversează în ocean o cincime din apa dulce de pe suprafaţa planetei; cel mai mare râu care formează împotriva cursului vestitul pororoca (4,5 m), care se aude de la 10 km; fluviul cu cel mai lung curs navigabil, până la Manaus (1 600 km de ocean), pentru nave mari şi până la Iquitos, în Peru (la 3 700 km de gurile de vărsare), pentru nave mai mici; cel mai întins bazin hidrografic (7 mil. km2), ceea ce reprezintă 2/5 din suprafaţa continentului sud-american şi 2/3 din a celui european; cel mai mare număr de afluenţi direcţi şi indirecţi (circa 15 000); cel mai mare afluent, Madeira, 3 379 km.

*Râul Casiquiare, aflat în sudul Venezuelei, formează cea mai importantă difluenţă, legând cursurile a două mari fluvii: Amazon si Orinoco.

*Angel, cascada cu cea mai mare cădere de apă din lume, de 979 m, este situată în sud-estul Venezuelei, în Podisul Guyanelor.

*Guaira (sau Salto dos Sete Quedas) este cascada cu cel mai mare debit (13 300 m/sec.), situată pe fluviul Parana, la graniţa dintre Brazilia si Paraguay. Deşi măsoară 114 rn înălţime este formată de fapt dintr-o succesiune de 18 căderi de apă – si nu numai şapte cum sugerează denumirea – care măsoară de la câţiva metri până la 15-20 m..

*Deşi au fost descoperite din 1926, liniile uriaşe de la Nazca rămân mai departe un mister. De la nivelul solului, acestea par o reţea de drumuri galbene întretăind pietrişul roşiatic închis al deşertului. Abia de la înălţime, desenul devine descifrabil: un păianjen de 50 m, un condor gigantic cu aripile întinse măsurând 120 m, o şopârlă cu lungime de 180 m şi o maimuţă de 100 m.

*Selva este cea mai compactă zonă forestiera din lume, ce ocupă în întregime Amazonia (circa 5 milioane km2). Reprezintă cea mai veche formaţiune vegetală de pe Terra, neschimbată din epoca terţiara. Are mii de specii vegetale pe 1 km2 şi animale unicat.

Clasamentul privind suprafata tarilor componente Americii de Sud este urmatorul:pe primul loc se afla Brazilia urmata de Argentina,Peru,Columbia, Bolivia, Venezuela, Chile, Paraguay, Ecuador, Guayana, Uruguay, Suriname si codasa clasamentului Guyana Franceza.
POPULAŢIA
În anul 2000 s-a estimat că numărul locuitorilor ajunge la 348 milioane, echivalentul unui procent de 6% din întreaga populaţie a lumii. Deşi populaţia Americii de Sud are o moştenire etnică variată, principalele ei elemente sunt constituite de nativii americani şi de descendenţii spaniolilor, portughezilor şi a negrilor africani.

Varietatea rasială produsă de amestecul atâtor grupuri Este largă. Cei mai numeroşi sunt aşa zişii metişii, o combinaţie între iberici şi nativii americani. Mai puţin numeroşi sunt cei proveniţi din amestecul ibericilor şi negrilor, iar cei mai puţini sunt nativii americani amestecaţi cu negrii.

Cei mai mulţi nativi americani se află în zonele înalte din republicile andene. Populaţia de origine spaniolă este mai numeroasă în Argentina şi Uruguay. În Brazilia, portughezii sunt elementul iberic predominant iar negrii şi mulatrii sunt mai numeroşi aici decât în orice altă ţară din America de Sud. În Guiane şi pe coasta Columbiei şi Ecuatorului numărul negrilor este de-asemenea mare.

Valul continuu dar relativ moderat al ibericilor care au venit în America de Sud in perioada colonială şi în secolul ce a urmat proclamării independenţei, a crescut spre sfârşitul secolului 19 şi până în 1930 prin venirea a milioane de italieni, în principal în Argentina, Brazilia şi Uruguay.

Germani, polonezi şi alte naţionalităţi europene au venit de-asemenea, dar într-un număr incomparabil mai mic. Deşi majoritatea imigranţilor europeni erau implicaţi în munca agricolă în Argentina şi Brazilia,mai mulţi germanii şi italienii au format colonii agricole. Coloniştii germani, de exemplu,s-au stabilit partea sud centrală a statului Chile. Alţi imigranţi s-au orientat către oraş, unde au contribuit substanţial la forţa de muncă.
Câteva grupuri non-europene, cum ar fi sirienii si libanezii, au venit în număr mare.

Valul cel mai mare de imigranţi asiatici a venit în secolul 19 din India, Indonezia şi China. Mulţi dintre ei au ajuns în Guiana Engleză şi Guiana Olandeză ca muncitori după abolirea sclaviei. În special după 1900, un număr mare de japonezi s-au stabilit in sud-estul Braziliei, iar mai puţini în Paraguay, Bolivia şi în nordul şi nord-estul Braziliei..
 

Clasamentul continentului privind numarul de locuitori este:pe primul loc este Brazilia urmata de Columbia, Argentina, Peru, Venezuela, Chile, Ecuador, Bolivia, Paraguay, Uruguay, Guayana, Suriname si ultima clasata Guyana Franceza.
Populaţia din America de Sud s-a dublat între 1960 şi 2000,depasind 350.000.000 locuitori echivalentul unui procent de 6% din întreaga populaţie a lumii. Aproape jumătate din populaţia de pe continent locuieşte în Brazilia. 45% din restul populaţiei se află localizată în Columbia, Argentina, Peru, Venezuela, Chile şi Ecuator.

Creşterea populaţiei este datorată în mare parte creşterii naturale , rata natalităţii fiind de 221 la 1000 oameni, iar rata mortalităţii de 8 / 1000 oameni în anul 2000.în multe regiuni rata mortalităţii a suferit un declin substanţial de-a lungul multor decade, pe când rata natalităţii doar de curând înregistrat o tendinţă de scădere. 

LIMBI OFICIALE

Spaniola este limba oficială în 9 din 13 entităţi politice de pe continent. Portugheza este limba oficială în Brazilia, engleza în Guyana, olandeza în Suriname şi frnaceza în Guiana franceză. Printre limbile nativilor americani, Quechua, Aymara şi Guarani sunt cele mai frecvent folosite.

RELIGII

America de Sud este un continent puţin neobişnuit datorită omogenităţii sale religioase. Aproximativ 90% din populaţie este de origine romano-catolică.

Majoritatea protestanţilor se află în Brazilia şi Chile; cei rămşi sunt împrăştiaţi mai ales în centrele urbane, la fel ca şi evreii.Credinţa romano-catolică a fost adusă pe continent de spanioli şi portughezi în timpul cuceririi spaniole.

Protestantismul este o reflecţie a imigraţiei europene de mai târziu şi a activităţii misionare începută în secolul 19.

Imagini pentru San Cristóbal photos

San Cristóbal

San Cristóbal este capitala provinciei Tachira în vestul Venezuelei

Imagini pentru Gocta Fallsphotos

Cascada Gocta sau Catarata del Gocta este situată în Peru.

Caracas

Caracas este principalul şi cel mai mare oras din Venezuela.

Cartagena Columbia

Cartagena

Cartagena sau Cartagena de Indias este un oraş în nordul Columbiei.

Parcul National Iguazu Brazilia

Parcul National Iguazu

Parcul National Iguazu se află în jungla de pe graniţa dintre Argentina si Brazilia.

Spa Camboriu / SC Brazilia

Spa Camboriu / SC

Balneario Camboriu,  Brazilia

Muntele Fitzroy Argentina

Muntele Fitzroy

Muntele Fitzroy dîn Argentina

Buenos Aires Argentina

Buenos Aires

Buenos Aires este capitala Argentinei. Oraşul este situat în partea de est a ţării pe coasta atlantică .

Rio de Janeiro Brazilia

Rio de Janeiro

Rio de Janeiro se numara printre cele mai renumite oraşe din Brazilia si  din intreaga  America de Sud.

Cayenne Guiana Franceză

Cayenne este capitala Guyanei Franceze

Punta del Este Uruguay

Punta del Este

Punta del Este este un oraş situat în sudul Uruguayului.

San Juan Argentina

San Juan

San Juan este capitala provinciei cu acelasi nume  din Argentina.

Parcul National Archeological Tierradentro Columbia

Parcul National Archeologic  Tierradentro din Columbia

Muntele DARWIN
Muntele DARWIN

Surse : manuale de geografie si Fan News

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/31/curiozitati-din-africa/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/20/lucruri-interesante-si-curiozitati-despre-continentul-nord-american/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/12/curiozitati-si-lucruri-interesante-din-asia/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/15/despre-australia-si-curiozitatile-ei/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=antarctica

27/04/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: