Anton Crihan: Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Foto: Crihan Anton – Fruntaş al vieţii politice din Basarabia, membru al Sfatului Țării. (n.12.VII.1893, Sângerei-Bălţi – 9.I.1993, Saint Louis-SUA). A fost înmormântat la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

După studiile liceale terminate la Bălţi, Anton Crihan a urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din Odesa şi pe aceea de Drept din Bucureşti, dându-şi doctoratul în ştiinţe politice şi economice la Paris.

Aflându-se la Odesa, a participat la elaborarea statutului cohortelor moldoveneşti, iar mai târziu a înfiinţat la Chişinău primele cohorte militare, pe care le conduce. Participă şi ia cuvântul la Congresul Ţăranilor (1917). Face parte din comitetul care organizeză mitingul celor 10.000 participanţi de la Odesa. Are misiunea să intre în Comitetul Central al Ostailor Moldoveni de la Chişinău, pentru a anihila intrigile separatiştilor care duceau o acţiune împotriva unirii şi oricărei apropieri de fraţii lor români, agitând ideea “primejdiei de peste Prut”.

Anton Crihan a fost membru al biroului pentru organizarea Sfatului Ţării şi apoi deputat în acest for parlamentar. La începutul anului 1918 a făcut parte din delegaţia care a plecat la Iaşi, pentru a informa guvernul român asupra situației din Basarabia.

A fost Vicepreşdinte al Comisiei Agrare care s-a format după unire.  și are meritul de a fi condus lucrările comisiei, fapt pentru care a fost numit “părintele reformei agrare”.

La 20 octombrie 1920, prezintă parlamentului român, legea de aplicare a reformei agrare votată de Sfatul Ţării, care este promulgată de parlamentul român.

A fost membru al PNŢ și deputat în Parlamentul Român în patru legislaturi. După instaurarea comunismului în România, s-a stabilit în SUA.

Una din cele mai importante lucrări ale sale a fost: ”Drepturile României asupra Basarabiei”.

 

 

 

 

 

 

Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, cuvântare difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968

În anii din urmă, literatura istorică a înregistrat un număr impresionant de scrieri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia anilor 1917 și 1918. Totuși problema reflectării sintetice şi/sau totale a evenimentului Unirii ne lipseşte.

Multiple aspecte ce ţin de istoricul creării Partidului Naţional Moldovenesc, de raporturile acestuia cu Sfatul Ţării, de activitatea propriu-zisă a Sfatului Ţării după data de 13 ianuarie 1918, de rolul de excepţie al unor personalităţi basarabene în mişcarea naţională etc. rămân în continuare subiectul unor dezbateri științifice.

Cert este că sursele istorice cu privire la evenimentul Unirii din 1918, risipite în diverse colecții publice¹ sau private, inclusiv cele cu statut special de depozitare², îşi aşteaptă încă cercetătorul pertinent. De altfel, Ştefan Ciobanu, în 1929, sublinia că „mişcarea naţională românească din Basarabia, din anii 1917-1918, nu şi-a găsit încă interpretarea justă […] din cauza lipsei unei perspective istorice care ar da posibilitatea să se judece evenimentele şi oamenii de atunci sine ira et studio […]”³.

Considerațiile lui Ştefan Ciobanu trebuie raportate, evident, la evocarea primului deceniu de după Unire. Pentru generațiile de astăzi, aflate în pragul unei aniversari deosebite – o sută de ani de la Marea Unire din 1918 – altfel se conturează perspectiva istorică a evenimentului.

La distanţa unui secol, dezbaterile științifice asupra evenimentului Unirii au cu totul o altă explicație istorică. În contextul amintit, credem, nu este lipsit de interes să vedem o perspectivă asupra fenomenului Unirii din 1918, scrisă de către un participant direct la evenimentul Unirii cu aproape cinci decenii în urmă, mai exact în 1968, la împlinirea unei jumătăţi de veac (de la anul 1918)⁴.

Este vorba de Anton Crihan (1893, Sângerei, Bălţi – 1993, Saint Luis, SUA)⁵, cel mai longeviv dintre membrii Sfatului Ţării, ultimul care a supraviețuit „teroarea istoriei” şi a cunoscut prăbușirea colosului sovietic, respectiv, proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Cuvântarea lui Anton Crihan, difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968, s-a editat într-o modestă broșură, în 1969, la Madrid (34 p.).

Lucrarea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt reflectate unele date biografice, însoțite de comentarii asupra activităţii şi rolului pe care l-a avut şi/sau i l-au atribuit lui Anton Crihan alte personalităţi marcante din epocă, precum O. Ghibu⁶ și Ionel I. Brătianu⁷, cât şi unele evocări personale asupra activităţilor desfăşurate de el în exil⁸. Cea de-a două parte a lucrării cuprinde o evocare propriu-zisă a evenimentului Unirii, cu reflecţii asupra istoriei Basarabiei, începând cu anul 1812 şi culminând cu Actul Unirii din 27 martie 1918⁹.

Ar trebui să reţinem că lucrarea lui Anton Crihan (Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Madrid, 1969, 34 p.), prin concursul unor anumite împrejurări, devenise o raritate bibliografică chiar din momentul apariţiei ei în volum, în 1969.

Notiţă informativă, aplicată pe fila de forzaţ a cărţii, ne sugerează clar că „s-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969”. Ex manuscripto¹⁰.

Fără îndoială, Anton Crihan, alături de multe alte personalităţi notorii ale anilor 1917-1918 – I. Pelivan, I. Inculeţ, P. Halippa, V. Cijevschi, D. Ciugureanu, V. Bogos, V. Cristi, Em. Catelly –, se înscrie perfect în cohorta generaţiei de aur a Marii Uniri.

În contextul amintit, se cuvine, mai întâi, să intervenim cu unele precizări în legătură cu datele și evenimentele evocate de Anton Crihan. Despre satul de baştină Sângerei (jud. Bălţi), care „acum se numeşte Lazovo [Lazovsk, în 1968], Anton Crihan susține că era transformat de ruşi în „sat model”, căruia îi dau o deosebită atenţie”.

Anton Crihan deţine şi date statistice asupra schimbărilor demografice intervenite după anii de pomină 1940/1944: „Dacă în 1940, populaţia satului era pur românească, atunci în urma recensământului din 1965, din cei 11.000 locuitori […], satul număra deja peste 4.000 ruşi”¹¹. Anton Crihan a absolvit liceul la Bălţi în 1914, urmând apoi Facultatea de ştiinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, a fost înrolat în armata ţaristă şi trimis la o Şcoală Militară, în aşa-zisa „studenţească”, nr. 2, din Odesa.

După un an de studii, în 1917, este avansat în grad „de praporscik”, ceea ce-i permitea peste patru luni automat să fie numit sublocotenent, apoi trimis pe frontul românesc de dislocare ale armatelor rusești la Bârlad, în calitate de translator al comandamentului inginerilor din Armata IV. Izbucnirea revoluţiei ruse l-a prins acolo, la Bârlad, unde a creat Comitetul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Armata IV. În calitate de preşedinte ales al comitetului, Anton Crihan preciza că „l-am pus pe Gheorghe Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului”¹².

Ştirile cu privire la activităţile desfăşurate de ostaşii moldoveni dislocaţi în zona frontului român al unităţilor ruseşti, la Bârlad, pot fi recuperate şi din cele publicate în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 3 iunie 1917:

„Noi, subsemnaţii ofiţeri, dregători militari şi soldaţi basarabeni ai garnizoanei ruseşti din Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 mai 1917, sub preşedinţia tălmaciului G. V. Madan, spre a ne sfătui asupra nevoilor politice, culturale şi economice de azi ale Basarabiei şi luând cunoştinţă de programul Partidului Naţional Moldovenesc, tipărit în nr. 28 de la 9 aprilie anul 1917, al gazetei „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, am hotărât cu toţii să ne alipim la Partidului Naţional Moldovenesc, arătându-ne în acelaşi timp dorinţa că în ceea ce priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu pământ, apoi dânsa să fie înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii.

Partidul Naţional Moldovenesc, dând întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi dea în acelaşi timp toata silinţa atât pentru cuvântul tipărit, cât şi prin viul grai, ca să ferească scumpă-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei.

Spre adunarea la îndeplinire a celor mai sus arătate ne-am şi ales un comitet al nostru”¹³.

Este evident că derularea evenimentelor din interiorul Basarabiei, din vara anului 1917, în viziunea lui Anton Crihan, erau influenţate de frământările ce se produceau în mijlocul ostaşilor basarabeni. Pe la jumătatea lunii iunie, „conducerea mişcării naţionale din Basarabia începe să treacă tot mai mult în mâinile militarilor”.

Acestora li se părea că „lucrurile nu merg destul de repede şi ei erau grăbiţi să ajungă cât mai neîntârziat la rezultate practice precise”¹⁴. În acea atmosferă de fierbere revoluţionară, Anton Crihan se face remarcat printre liderii mişcării ostăşeşti de la Odesa prin faptul că lansează ideea creării cohortelor moldoveneşti¹⁵.

Nu este lipsit de interes să observăm că unii cercetători consideră că „cohortele înfiinţate de el aveau sarcina să se ocupe în Basarabia de organizarea Partidului Socialist-Revoluţionar Moldovenesc”¹⁶. Anton Crihan, la rândul său, susţine că, fiind printre organizatorii cohortelor moldoveneşti de la Odesa, tot el, mai apoi, le-a adus în Basarabia¹⁷.

Indică chiar şi o dată concretă când cohortele sosesc la Chişinău şi „iau conducerea în mâinile lor”: 11 iulie 1917. În opinia lui Anton Crihan, impactul s-a simțit imediat – „mersul revoluţiei ia o înfăţişare nouă”¹⁸. Forţa numerică a cohortelor moldoveneşti se echivala cu 1600 de soldaţi, reprezentați în 16 unităţi, şi 20 de ofiţeri.

Pentru o acoperire a celor enunţate mai sus, Anton Crihan citează după O. Ghibu, care susţinea, între altele, că aşa-numitele „cohorte moldoveneşti aveau să joace un însemnat rol în viaţa publică a Basarabiei, timp de câteva luni”¹⁹.

De altfel, Anton Crihan nu indică concret și funcţia ce o deţinea în legătură cu crearea cohortelor – „cea de inspector al cetelor mobile de miliţie şi comisar de la comitetul moldovenesc pe lângă statul circumscripţiei Odesa”.

Potrivit prevederilor din „Instrucţiunea pentru cetele moldoveneşti”, acestea trebuiau să fie formate din 16 cete mobile (o ceată se compunea din 100 de ostaşi), iar în capul cetelor era inspectorul (Anton Crihan). Scopul acestora era „paza siguranţei personale şi publice a cetăţenilor; lupta cu dezertorii; lupta cu anarhia şi contrarevoluţia; prevenirea dezordinilor agrare; menţinerea ordinii în caz de demobilizare etc.”²⁰. Inspectorul cohortelor moldovenești se afla în subordonarea directă a şefului statului major din Odesa, dar și în supravegherea comandamentului garnizoanei dislocate la Chişinău.

Printre acţiunile întreprinse nemijlocit la Chişinău, Anton Crihan îşi atribuie meritul de a fi printre organizatorii Comitetului Militar Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni²¹, care ia fiinţă, după cum ne relatează A. Crihan, pe 22 iulie 1917 şi care avea drept scop „convocarea unui congres al militarilor care să hotărască soarta Basarabiei²². Cert este că, prins în vâltoarea evenimentelor revoluționare, numele lui Anton Crihan este atestat alături de cele mai reprezentative personalităţi ale anului 1917.

Atunci când în toamna anului 1917, Partidul Naţional Moldovenesc îşi alcătuia „izvodul” cu ocazia alegerilor în Adunarea Constituantă rusească²³, Anton Crihan „ofiţer, inspector al cohortelor moldoveneşti din Basarabia” este ales alături de Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Daniil Ciugureanu, Profirii Fală, Ioan Codreanu etc. (12 deputaţi)²⁴.

Comitetul central al Partidei Naţionale Moldoveneşti a delegat la acea întrunire „pe cei mai iscusiţi şi mai vrednici oameni din neamul nostru […], oameni de ispravă din sângele nostru […], cu gândul curat şi cu dragoste pentru neamul nostru moldovenesc”. Anume ei trebuiau „să scoată drepturile politice şi naţionale, fără care nu poate trăi niciun neam”, se sublinia în apelul către Fraţii moldoveni²⁵.

La Congresul Militarilor (20-26 octombrie 1917), Anton Crihan a aderat la fracţiunea Blocului Moldovenesc, iar în şedinţele Sfatului Ţării a vorbit în numele Blocului Moldovenesc. Pe lista nominală a deputaţilor Sfatului Ţării (cu mandate validate), în şedinţa din 4 decembrie 1917, este înscris ca „ales din partea Primului congres militar-moldovenesc din toată Rusia” alături de Gherman Pântea, Ion Buzdugan, Vasile Ţanţu (jud. Bălţi)²⁶.

În viziunea lui Anton Crihan, cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat Sfatul Ţării sunt următoarele: Proclamarea autonomiei Basarabiei; hotărârea cu privire la înfiinţarea Sfatului Ţării; fixarea numărului de deputați în Sfatul Ţării și repartizarea lor pe naţionalităţi, moldovenilor atribuind 70 la sută din mandate, iar minoritarilor 30²⁷.

Contextul general al evenimentelor petrecute în Basarabia în toamna anului 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe 2 decembrie 1917, apoi a independenței față de Rusia, în 24 ianuarie 1918 – a dus expres la radicalizarea mediului social-politic basarabean şi a împins clasa politică basarabeană spre conştientizarea faptului iminent al Unirii.

În legătură cu faptele amintite mai sus, sunt de remarcat câteva idei esenţiale din discursul lui Anton Crihan (1968) cu privire la mişcarea naţională din anii 1917-1918 şi, respectiv, evenimentul Unirii din 27 martie²⁸:

– „Gruparea cea mai activă din componența Sfatului Ţării, care a lucrat permanent şi în mod hotărât pentru Unire, a fost, fără îndoială, Blocul Moldovenesc²⁹;

– „Noi (Blocul Moldovenesc) ştiam că Unirea avea să fie votată cu o mare majoritate de toţi deputaţii din Blocul Moldovenesc, cărora avea să li se alăture şi cei din Fracţiunea Ţărănească;

– „Ceea ce Sfatul Ţării a făcut în ziua de 27 Martie n-a fost decât îndeplinirea unor formalităţi solemne, o mare sărbătoare naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, deoarece totul fusese pregătit de mai înainte prin lungi şi tenace tratative dintre Blocul Moldovenesc şi Guvernul românesc”³⁰.

Marea bătălie s-a dat nu pe 27 martie, ci în ziua când Sfatul Ţării a hotărât chemarea armatei române, care a avut loc în luna decembrie 1917 (22 /27 decembrie 1917)³¹.

Dincolo de toate observăm că convingerile ferme ale lui Anton Crihan, enunţate la o jumătate de veac de la Unire, în 1968, sunt, prin excelenţă, adevărate lecţii de istorie naţională. Lecţii care trebuie neapărat memorizate şi/sau învăţate, ştiute pe de rost, dar și transmise generaţiilor de azi şi de mâine. Înaintaşul nostru avea o conştiinţă clară, o conştiinţă împăcată faţă de generaţia sa, în sensul că ea a făcut ceea ce trebuia să facă:

„Naţionaliştii basarabeni adevăraţi, adică cei cărora Unirea de la 27 martie 1918 li se datorează în întregime, au fost oamenii cei mai curaţi sufleteşte şi mai curajoşi totodată, din câţi mi-a fost dat mie să întâlnesc în întreaga mea viaţă, şi care, nu mă îndoiesc un singur moment, n-ar fi permis nimănui să le forţeze conştiinţa, chiar dacă ar fi ştiut în mod cert că atitudinea lor i-ar fi dus la moarte sigură. Naţionalismul lor însemna dragoste de Neam”.

Şi încă ceva ne-a mai lăsat nouă Anton Crihan – nişte poveţe, marcate de credinţa fermă în destinul neamului românesc:

– „Imperiile […] nu sunt veşnice. Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii. Ca să nu vorbim decât despre generaţia mea, aceasta a văzut-o pe aceea a imperiului țarilor şi încă altele câteva nu mai puţin răsunătoare. […]. Mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiul sovietic;

– […] Basarabia va redeveni din nou românească, până atunci însă nouă nu ne rămâne decât să sărbătorim, cel puţin, după cum se cuvine, în fiecare an Unirea […], aceasta fiind, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria recentă a Basarabiei”³².

Înaintaşul nostru îşi îndeplinea o datorie morală faţă de generaţiile tinere, care veneau din urmă, mai ales, faţă de basarabenii săi, care în acele condiții ale dezmățului propagandistic de sorginte sovietică cunoşteau foarte puţin despre evenimentul Unirii. Pentru că anume lor li se adresa Anton Crihan:

„[…] Eu mai ştiu cam tot ce vi se întâmplă vouă, scumpii mei fraţi basarabeni, de atunci încoace. Cu toate acestea, e bine să ştiţi şi voi, eu n-am pierdut încă nădejdea să vă vedem pe voi toţi reveniţi odată mai mult şi pentru totdeauna la sânul patriei noastre comune […].

Eu n-am pierdut încă această nădejde, deoarece eu continui să cred că monstrul sovietic odată şi odată va trebui să plesnească. Mai mult chiar, eu cred că ziua aceasta nu mai e departe”³³. Aceasta a fost convingerea lui fermă de o viaţă.

 Atât de mare i-a fost credinţa în izbăvirea noastră de sub jugul imperiului roşu, încât o forţă miraculoasă a destinului l-a cruţat şi i-a oferit o şansă unică – trecuse deja peste pragul vârstei de 98 ani – să trăiască aievea mirajul independenţei Basarabiei (27 august 1991).

Fără îndoială, cuvântarea lui Anton Crihan la postul de radio Free Europe din Munchen (1968) poate fi atribuită, în egală măsură, unui testament lăsat pentru generațiile de azi și de mâine.

Discursul lui Anton Crihan este, mai întâi, un act de supremă voinţă civică şi morală, dar şi politică, de care a dat dovadă înaintaşul nostru aflat în condiţii extrem de grele de ilegalitate şi exil.

Aceste mărturii ale istoriei ne ajută să ne apropiem de adevărul istoric, să-l pătrundem, să-l înţelegem, în sfârșit: ce a fost şi cum s-a făcut Unirea; de ce a fost inevitabilă Unirea basarabenilor cu Ţara; care a fost rolul Sfatului Ţării în acel proces de trezire naţională; care a fost rolul militarilor la întregire și a elitei politice basarabene, în special.

Or, discursul lui Anton Crihan nu este altceva decât ecoul de confesiune a unei generaţii de sacrificiu, în numele idealului de întregire a românilor basarabeni.

 

 

 

Sursa:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n 

 

 

 

Note:

 

1 De pildă, studiul despre Sfatul Ţării, scris în 1919, pe urmele încă proaspete ale evenimentului și rămas în manuscris, a fost descoperit în colecţiile arhivei din Chişinău şi publicat în volum cu titlul: O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării. 1917-1918. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia materialului de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Prut Internaţional, Chişinău, 2004, 288 p.

2 În colecţile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei se deţin importante colecţii referitoare la activitatea unor personalităţi marcante ale mişcării naţionale din anii 1917 și 1918: C. Stere, P. Halippa, A. Baltaga, E. Catelly, T. Neaga, P. Sinadino, I. Harbuz, I. Panţâru și T. Cojocaru.

3 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 13.

4 Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Editura Carpaţii, Madrid, 1969, 34 p. (colecţia Carpaţii, nr. 21. S-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969).

5 A fost adus din Saint Luis, SUA, şi înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. I s-au făcut funeralii naţionale; o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele. (Vezi: S-a stins din viaţă ultimul dintre făuritorii Unirii Basarabiei cu România,  Anton Crihan. În: „Lumea Liberă”, 16 ianuarie [nr. 224], 1993; Legendarul Anton Crihan se întoarce din exil. În: „Libertatea”, 19 ianuarie 1993; Anton Crihan a revenit pe pământul strămoşesc. În: „America”, 18 martie 1993 [ziarul diasporei româneşti din SUA;  semnat de Ion Cepoi preşedintele Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles].

6 Anton Crihan, op cit, p. 9.

7 Idem, p. 10.

8 Idem, p. 3-10.

9 Idem, p. 11-32.

10 Anton Crihan, op. cit. exemplarul consultat de noi s-a păstrat într-o colecție privată la Constanța, România.

11 Idem, p. 3-4.

12 Idem, p. 4 (în  cel de-al 2-lea Guvern al Republicii Democratice Moldovenești). Conduce Ministerul Agriculturii, cel mai greu minister la acea vreme. De acest organ depindea „cum va fi rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau luptele de moment”. Vom interveni doar cu precizarea că în Directoratul general îndeplinea funcția de subsecretar de stat al Agriculturii. A mai prezidat şi Comisia Agrară (după 27 martie 1918), care a contibuit la elaborarea proiectului  Legii agrare. A susținut și/sau apărat acest proiect, în calitate de raportor în Sfatul Ţării, dar şi în Constituanta Ţării (1919). Pentru că se ştie că ţăranii basarabeni erau îngrijoraţi cel mai mult de problema agrară (în sensul unei redistribuiri a proprietăţii funciare din contul marilor proprietari).

13 Procesul verbal al adunării ostaşilor moldoveni din Bârlad din 12 mai 1917. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 113-114; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 44, 3 iunie 1917.

14 Anton Crihan, op cit, p. 16.

15 Idem, p. 4.

16 Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998, p. 138; Generaţia Unirii. Enciclopedie. Ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Muzeum, Chişinău, 1998, p. 184 (se afirmă că Anton Crihan a fost membru al Partidului Socialist Revoluţionar Naţionalist).

17 Anton Crihan, op cit, p. 16.

18 Ibidem

19 Onisifor Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, [Biblioteca „Astra” nr. 9], Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1925, p. 10.

20 Instrucţii pentru cetele de miliţionari moldoveni. În: Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 138.

21 Anton Crihan, op cit, p. 17; după cum se ştie, preluarea iniţiativei  de organizare a Sfatului Țării în calitate de organism suprem al Basarabiei autonome, de către Comitetul Militar Central Moldovenesc, apoi de către Congresul ostăşesc (20-27 octombrie 1917),  s-a produs exact peste o lună, în 21 noiembrie 1917.

22 Ibidem.

23 Se consideră că autonomia provincială şi principiile de organizare a organului ţinutal suprem vor fi elaborate de către Adunarea Constituantă rusească, iar permisiunea oficială de a forma organul suprem al Basarabiei va fi acordată de Guvernul Provizoriu din Petrograd.

24 Manifestul electoral al Partidului Naţional Moldovenesc cu ocazia alegerilor în Constituanta rusă. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 128-130; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 94, 27 octombrie 1917.

25 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 129.

26 Lista deputaţilor Ţării, ale căror mandate au fost validate în şedinţa Sfatului Ţării din 4 decembrie 1917, vezi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 184 (nr. LXXIX).

27 Anton Crihan, op cit, p. 17.

28 După 27 noiembrie 1918 (data lichidării Sfatului Ţării), îndeplineşte funcţia de Director general al Consiliului de administraţie (Pan Halippa, preşedinte). A mai înfiinţat Casa Noastră, instituţie ce avuse menirea să execute Legea agrară basarabeană (până în 1920). Face parte din delegaţia română la Conferinţa ruso-română din Viena (1924). A deţinut mandatul de deputat  în 1919, 1920, 1922, 1932, 1937. În anii 1932-1933, revine în funcţia de administrare a problemei agrare, deţinând-o pe cea de subdirector de stat al agriculturii. Mai contribuie la fondarea Facultăţii de Agronomie (Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, după transferul la Chişinău având sediul în blocul Sfatului Ţării.

A fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918, atunci când „încă nu exista un asemenea partid  în Ţara veche” (mai apoi se vor uni cu  Partidul Ţărănesc din regat şi cu Partidul Naţional din Ardeal); face parte din „delegaţia permanentă a partidului”; în 1924, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (pe cea de la Odesa aşa şi n-a mai absolvit-o); în 1934 îşi ia doctoratul la Paris în domeniul „ştiinţe politice şi economice”; profesor  la Politehnica din Iaşi; în 1947 este scos din învăţământ; în 1948 pleacă la Paris; din 1951 s-a stabilit la Washington; face parte din Comitetul Naţional Român (în 1959, din cauza unor  neînţelegeri interne îl părăseşte); în 1964 îşi dă demisia din acel Comitet.

29 Anton Crihan, op cit, p. 24.

30 Idem, p. 22-23.

31 Autorul  mărturiseşte: „În acea zi nu s-a vorbit direct de Armata română, asta nu trebuie să înşele pe nimeni. Noi ştiam perfect de bine de ce armată era vorba […]. Asta o ştiam noi şi o ştiau şi deputaţii minoritari. Că o ştiau şi aceştia din urmă dovada cea mai bună e că, după luarea acelei hotărâri, reprezentantul Partidului Social-Democrat, care de fapt erau comunişti, şi acela al Bundului s-au  retras din Sfatul Ţării. Ori ca să nu-şi închipuie cineva că noi eram nişte naivi şi nu ştiam ce facem. Aşadar, lupta adevărată pentru Unire atunci s-a dat în luna decembrie 1917, nu la 27 martie. În acel moment însă armata română nu era prezentă în Basarabia ca „să-i înveţe pe deputaţi cum să voteze!”  (vezi Anton Crihan, op. cit, p. 23-24).

32 Idem, p. 11.

33 Idem, p. 34.

 

 

 

Publicitate

31 octombrie 1956 – Un curajos Memoriu adresat de cărturarul patriot ONISIFOR GHIBU liderilor URSS, în care cerea retrocedarea teritoriilor românești cotropite

 

 

 

 

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

 

 

Marele cărturar unionist Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, într-o familie de țărani – meseriași. Astudiat la Institutul teologic andreian Sibiu, la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecându şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi istorie universală (1909).

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a trăit viaţa.

În perioada cea mai grea pentru învăţământul românesc din Transilvania, când prin legile lui APONYI se urmărea desnaţionalizarea românilor prin „şcoală”, Onisifor Ghibu a fost numit inspector al şcolilor subordonate arhiepiscopiei ortodoxe a Transilvaniei cu sediul în Sibiu (1910-1914).

La finele anului 1910 Onisifor Ghibu a fost trimis în secret la Bucureşti de către mitropolitul ortodox I. Metianu, cu misiunea de a prezenta pe bază de documente şi argumente, pericolul deznaţionalizării românilor din Transilvania, prin scoală şi biserică.

În anul 1912 a devenit şi secretar al secţiei şcolare a „ASTREI” precum şi membru în comitetele de redacţie a revistelor: „Românul”, „Luceafărul” şi „Transilvania” prin paginile cărora îşi susţinea ideile şi acţiunile întreprinse. În această calitate a reuşit să închege şi să colaboreze cu publicaţii şi organizaţii româneşti din Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania şi [ara Mamă.

În aceiaşi perioadă a participat la şedinţa Comitetului Naţional Român de la Budapesta ca delegat al Partidului Naţional Român făcând parte din grupul „Tinerilor oţeliţi” care militau pentru lupta deschisă pentru drepturile românilor din Transilvania.

Declanşarea primului război mondial l-a determinat să ajungă la Bucureşti, unde împreună cu C. Bucşan şi Ghe. Popp au fondat revista „Tribuna” prin care milita intens pentru intrarea României în război alături de Antantă pentru eliberarea Transilvaniei şi făurirea României Mari. Concomitent, a participat activ în comitetul redacţional al „Revistei generale a învăţământului” şi al „Buletinului Casei Şcoalelor”, iar ulterior, alături de N. Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu şi alţi scriitori a făcut parte din redacţia Gazetei Ostaşilor.

Întrucât Onisifor Ghibu a refuzat să se prezinte la ordinul de chemare a armatei austro-ungare dar mai ales pentru activitatea desfăşurată în favoarea neamului românesc, a fost condamnat la moarte pentru „înaltă trădare” de Tribunalul din Cluj în anul 1916. În acelaşi proces au fost implicaţi şi O. Goga, Octavian Tăslăuanu, A. Imbroane şi alţii.

  

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română.  Împreună cu fruntaşi români basarabeni unionişti, în frunte cu Pantelimon Halippa care activau şi prin publicaţia „Cuvânt Moldovenesc”,a  fost unul dintre făuritorii Partidului Naţional Moldovenesc.

Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

 

 

 

 

 

Cu ajutorul aghiotantului şef al marelui Cartier General din primul război mondial, Constantin Petrescu, Onisifor Ghibu a reuşit şi a dus şi a instalat la Chişinău, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin, datorită căreia s-au editat o serie de publicaţii româneşti (1917-1918) care au contribuit în mod hotărâtor la unirea Basarabiei cu [ara Mamă la data de 27 Martie 1918.

 La această tipografie a apărut printre altele: prima revistă pedagogică „Şcoala moldovenească” prin care s-a dezbătut şi problema naţionalizării celor peste 800 de şcoli primare basarabene şi a altor şcoli secundare, „Abecedarul moldovenesc”, „Ardealul”(de la 1 octombrie 1917), prima gazetă românească cu litere latine, care după data de 24 ianuarie 1918 a devenit cotidianul „România Nouă”, principala publicaţie de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Valea Timocului Sârbesc cu [ara Mamă.

La Chișinău întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917),”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”, prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (începând cu 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

A susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecând de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia și aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

 A fost de asemenea comisar general al ASTREI pentru Basarabia și  senator de Orhei” și  împreună cu fiul său Octavian, a adus cărţi în limba romănă, punând bazele unei biblioteci publice româneşti la Chișinau. 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. A fost ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Cu acest prilej, acționează pentru  preluarea Universității din Cluj, propunând și înfăptuind organizarea ei pe baze românești (1919).

Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. În 1919, Onisifor Ghibu a fost  numit ca profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945. 

  După instaurarea forțată a regimului comunist în România, a fost persecutat încă de la începuturile acestui regim antinational, pentru activitatea sa neșovaitor patriotică, antirevizionistă și antisovietică, având de suferit tot restul vieții, până la decesul său în data de 31 octombrie 1972.

Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

Memoriile înaintate unor conducători ai României din perioada respectivă, dovedesc deasemenea, curajul şi dragostea pentru binele neamului românesc, de a prezenta tranşant o serie de probleme grave care erau la „ordinea zilei” în vederea remedierii acestora.

Merită să redăm doar câteva idei privind memoriul înaintat fostului rege, Mihai I, din lagărul dela Caracal din anul 1945:

 

— „De la 1922 încoace suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.

E un moment pe care Majestatea Voastră trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până când?”

— „Fixarea momentului istoric actual. «Nu sunt vremurile sub cârma omului». Şi totuşi suntem platnicii greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre personale, patria eternă. Am fost «liberali», «ţărănişti», «averescani», «cuzişti», «legionari», «comunişti», dar n-am fost nici români, nici creştini, nici oameni”. „La 1940-1941 am ajuns la scadenţă. ori ne învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost la un impas atât de grazav. putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem să trăim ca neam, trebuie să urmăm anumite legi şi să ne impunem anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb. Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o „tranga dei” – iertare şi îndreptare!”;

— „Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi babii şi toţi beii care au mâncat cu lingura cea mare bunătăţile ţării prin străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care huzuresc azi în belşuguri neruşinate. În lagăre cu atâţia foşti miniştri, care n-au făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat ţara de câte ori interesele lor o cereau! La lagăr cu toţi trădătorii vechi şi noi, cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa în gradul de astăzi! Cu toţi leneşii şi chiulangii, cu denuncionaţii mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Iar lagărele să fie institute de reeducare. Să nu scape de ele nimeni, decât cu condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a îndreptării spre o muncă efectivă.”

 

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – fiind primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. 

La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul slugă sovietică al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In octombrie 1956, Onisifor Ghibu  i-a adresat lui Hrusciov un memoriu in care îi cerea sa repare crima lui Stalin si sa retrocedeze Basarabia României. A cerut, de asemenea, ca armata sovietica de ocupatie sa paraseasca țara noastră. Reactia autoritatilor a fost promptă si dură. Onisifor Ghibu a fost imediat arestat, judecat, condamnat 5 ani, de către tribunalul Militar din Sibiu si trimis la inchisoarea de la Fagaraș. A stat în detenţie în perioada dec. 1956 – ian. 1958.

 

Iată în continuare textul integral al memoriului său  :

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

 

 

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declarația sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluționare, el a spus printre altele: „Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înțelege, potrivit cu concepțiile despre drept ale democrației, în general, și a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naționalități mici sau slabe, fără consimțământul și dorința acestei naționalități, dorință exprimată precis, limpede și cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârșită această alipire, cu forța, sau ținută cu forța în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârșit, dacă această națiune trăiește în Europa sau în depărtate țări transoceanice”. „Dacă o națiune oarecare este ținută cu forța în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte și răscoale împotriva asupririi naționale -, dacă, în ciuda acestei dorințe, nu i se acordă națiunii dreptul de a soluționa, prin vot liber, și numai după completa retragere a trupelor națiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenței ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire și silnicie… Menținerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruși, este declarată de guvern ca anulată, imediat și fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declarație programatică, principială și fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfințenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declarații, Rusia lui Lenin a anulat, „fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei și că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord și a 40 de localități din însuși trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declarație, îmi permit a vă reaminti și următoarele cuvinte ale aceluiași Lenin, adresate ca răspuns către socialiștii-democrați ai Elveției, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveția: „Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: „Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruși”.

Spre marea nenorocire a umanității, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicațiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varșovia și la Budapesta – prefață sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit și a presat de-a lungul anilor și deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluția Rusiei ar fi fost cu totul alta și lumea întreagă ar fi fost cruțată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai ușoară și mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veți putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels și Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu rețin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociației internaționale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: „aprobarea nerușinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului și la mișeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârșite și suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg și ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … „Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemți, armeni și alte popoare mai mici, nici să ațâțe permanent una contra alteia Franța și Germania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, și de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit și A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI”.

Și mai gândiți-vă și la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: „RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteți ieși, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leniniști, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta și vă întoarceți la propria D-voastră „minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga „ideologie” și „propagandă”, cu care v-ați amețit înșivă și ați amețit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală și obiectivă a concepției materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare și de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de „materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: „ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE”.

Vedeți, Marx vorbește de Providență divină care pedepsește nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea „Providență” l-a pedepsit și pe Stalin al D-voastră și că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceți-vă aminte și de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut și împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre șubrezenia „materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: „Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels și Lenin, ați ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, așa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providența divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept și mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios și blând, care poate deveni o perlă a întregii umanități. Ar însemna că v-ați întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe niște eroi ai umanității, ca pe niște sfinți la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o dorește din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată și dorința tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc. Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3

Sibiu, 31 octombrie 1956

 

Academicianul Onisifor Ghibu a fost unul dintre marile personalităţi  ale neamului românesc..

Spirit enciclopedic, Onisifor Ghibu vorbea bine limba latină, greaca, slavona, germana, maghiara, italiana şi franceza, iar biblioteca sa, cuprindea peste 8000 de titluri, dintre care, multe unicat, în ţara noastră, (după ce a fost vitregită în timp) completată cu o serie de manuscrise şi documente vechi, precum şi cu o bogată corespondenţă (cca. 10000 scrisori) întreţinută cu marile personalităţi ale timpului (regii: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Petru Groza, patriarhul Miron Cristea, N. Iorga, M. Sadoveanu, N.S. Hrusciov, N.I. Bulganin etc.) constitue repere importante în susţinerea aprecierilor de mai sus, dar şi model de urmat.

Recunoaşterea prof. Onisifor Ghibu pe plan internaţional a fost confirmată şi de sărbătorirea sa de către UNESCO în anul 1983 cu ocazia centenarului naşterii sale.

Astfel de personalităţi fac parte din istoria noastră, din viaţa noastră, iar amintirea lor nu se poate uita sau şterge uşor din sufletele noastre.

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/25/o-istorie-a-zilei-de-25-ianuarie-video-3/

 

 

 

Surse:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://foaienationala.ro/memoriul-lui-onisifo.html

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Onisifor_Ghibu

 

Centenarul Marii Uniri. Onisifor Ghibu: articolul „Două autonomii” publicat în 12 noiembrie 1917

 

 

 

 

Onisifor Ghibu (1883 – 1972), intelectual patriot român ardelean, militant pentru Unire refugiat în Basarabia în 1917, a fost un luptător  al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României.

Doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918.

Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia, unde a pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România. Din martie 1917 îl pleacă la la Chişinău, unde devine unul dintre conducătorii acţiunii de eliberare naţională a românilor basarabeni din 1917-1918.

Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni întemeiază şi organizează Partidul Naţional Moldovenesc.

 De asemenea, conduce efectiv vasta acţiune de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917 şi reuşeşte deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.  

 

 

 

 

Tipăreşte apoi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declaraţie” – întocmită şi cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

După ce s-a aflat în fruntea luptei care a dus la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă în 1918, s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918.

După ’45, Ghibu a fost arestat de comunişti şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata în ţara pe care se  luptase să o clădească.

 

„Două autonomii”, este un articol publicat de O. Ghibu  în ziarul „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în data de 12 noiembrie 1917.

 

„Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români.

Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile.

De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută.

Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați.

Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face.

Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei.

Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei.

Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța.

Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră.

Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine.

Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi.

Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.

 (http://centenarulromaniei.ro/doua-autonomii-de-o-ghibu-din-12-noiembrie-1917/)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/ziua-de-8-septembrie-in-istoria-romanilor/