CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Imagini pentru Securitatea RPR photos

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Imagine similară

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

„Omul nou”nu a fost inventat de Ceausescu. VIDEO

 

Serviciile secrete de la Moscova au constituit o adevarata „Academie a crimei”, unde erau chemati discipoli din toata lumea pentru a fi instruiti in „arta” de a modifica psihicul oamenilor, de a modifica vechea lor mentalitate, devenind inofensivi sau fanatici comunisti.

Acest scop scuza orice mijloace folosite. S-a conceput si un manual continand incredibile instructiuni, greu de imaginat pentru o minte normala. Textul manualului e precedat de prelegerea tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica de la Moscova in 1936 de catre Beria.

 

 

 

Imagini pentru beria

Foto: Lavrentii Beria, criminalul din fruntea NKVD -ului, politia politica sovietica, unul dintre cei mai temuți oameni din Uniunea Sovietică. Beria n-a supraviețuit luptei pentru putere ce a urmat morții lui Stalin, fiind executat în ziua de 23 decembrie 1953.

Cuvantarea lui Beria
Prelegere tinuta la inaugurarea cursului de psihopolitica, Moscova, 1936

Studenti americani ai Universitatii Lenin, fiti bine veniti la aceste cursuri privind psihopolitica.

Psihopolitica este o parte importanta, desi mai putin cunoscuta, a geopoliticii. Ea este mai putin cunoscuta fiindca se adreseaza unor cadre cu o inalta educatie, stratul superior al „insanatosirii mentale”. Obiectivele noastre principale sunt promovate in mod eficient prin psihopolitica. Primul nostru demers, si cel mai important, este sa producem maximum de haos in cultura dusmanului. Fructele noastre se dezvolta in haos, neincredere, depresiune economica si nesiguranta stiintifica. Doar gloatele trudite pot gasi liniste numai in statul comunist promis de noi, doar comunismul poate rezolva problemele maselor.

Psihopoliticianul trebuie sa munceasca serios ca sa produca maximum de haos in domeniile „insanatosirii mentale”. El trebuie sa recruteze si sa foloseasca toti factorii si toate inlesnirile „insanatosirii mentale” pana cand, in cele din urma, intregul domeniu al stintei mentale este dominat in intregime de principiile si dezideratele comuniste. Pentru a atinge aceste obiective, psihopoliticianul trebuie sa distruga orice soi de insanatosire mentala „crescuta pe sol propriu” in America. Invataturile lui James si Eddy, ca si ale tamaduitorilor in credinta Bibliei pentacostale in sanul poporului vostru prost indrumat, trebuie inlaturate.

Acestia trebuie sa fie discreditati, defaimati, arestati, calcati in picioare, chiar de catre propriul lor guvern pana nu mai au nici un credit si nu mai ramane decat „insanatosirea” de orientare comunista. Trebuie sa lucrati pana cand orice profesor de psihologie preda, constient sau nu, doar doctrina comunista sub aparenta „psihologiei”. Trebuie sa truditi pana cand fiecare doctor si fiecare psihiatru devine, fie psihopolitician fie un ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie sa truditi pana vom stapani mintea si trupul fiecarei personalitati de seama a natiunii voastre.

Trebuie sa realizati o asemenea discreditare a starii de dementa si o asemenea autoritate privind declararea acesteia incat nici un om de stat astfel etichetat sa nu mai poata fi creditat de societate. Trebuie sa lucrati pana cand sinuciderea provocata de dezechilibrul mental devine ceva comun si nu mai reclama cercetari generale sau remarci. In cadrul institutiilor pentru dezechilibrati mentali aveti in tara voastra locuri de detentie care cuprind un milion de persoane ce nu beneficiaza de drepturi civile si nu pot avea nici o speranta de eliberare.

SI asupra acestor persoane se pot practica socuri si interventii chirurgicale astfel incat asemenea tratamente sa devina comune si acceptate. SI trebuie sa inlaturati orice tratament si orice grup de persoane care incearca sa trateze cu mijloace eficiente. Trebuie sa dominati, ca persoane cu autoritate, domeniile psihiatriei si psihologiei. Trebuie sa dominati spitalele si universitatile.

Trebuie sa dominati spitalele si universitatile. Trebuie sa raspanditi mitul ca numai un doctor european este competent in sfera dementei, justificand astfel multiplele cazuri pe care le aveti de oameni de origine si instruire straine. Daca si cand punem stapanire pe Vienna, veti aveau un teren comun de intalnire si veti putea veni sa primiti instructiuni in calitate de adepti ai lui Freud si a altor psihiatri. Psihopolitica este o insarcinare solemna.

Prin ea puteti sa va anihilati adversarii ca pe niste insecte. Puteti submina eficienta liderilor depistand dezichilibrul mental din familiile lor datorat folosirii drogurilor. Ii puteti inlatura prezentand dovezi ale dezechilibrului lor mental. Folosind tehnologiile noastre, puteti chiar provoca dementa atunci cand par prea rezistenti. Puteti sa le schimbati atasamentele prin psihopolitica.

Dupa un scurt timp petrecut cu un psihopolitician, puteti schimba pentru totdeauna loialitatea unui soldat in mainile noastre, sau a unui om de stat sau lider in tara lui, sau ii puteti distruge mintea. Totusi, munca voastra este pandita de anumite primejdii. Se poate intampla sa se descopere remedii la „tratamentele” noastre. Se opate isca un protest public impotriva „insanatosirii mentale”.

Se poate intampla ca orice insanatosire mentala sa fie pusa in mainile preotilor si sa fie luata din mainile psihologilor si psihiatrilor nostri. Dar setea de control capitalista caracterul inuman al capitalismului si groaza generala a publicului fata de dezechilibrul mental se opt folosi ca o pavaza impotriva acestor lucruri.

Totusi, daca se va intampla aceasta, daca cercetatorii independeti vor descoperi intr-adevar mijloace de anihilare a procedurilor psihopolitice, nu trebuie sa aveti odihna, nu trebuie sa mai stati sa mancati si sa dormiti, nu trebuie sa precupetiti nici un banut pe care l-ati putea avea ca sa porniti o campanie impotriva acestui lucru, sa-l discredintati, sa-l zdrobiti, si sa-l anulati. Caci prin mijloace eficiente, toate actiunile si cercetarile noastre pot fi anihilate. Intr-un stat capitalist sunteti ajutati de pretutindeni de coruptia filozofiei privind omul si vremurile. Veti vedea ca totul va va ajuta in campania voastra de acaparare, controlare si folosire a tuturor mijloacelor de „insanatosire mentala” pentru raspandirea doctrinei noastre si pentru a ne descotorosi de dusmanii nostri intre propriile lor frontiere. Folositi tribunalele, folositi judecatorii, folositi Constitutia tarii, folositi societatile medicale si legile tarii pentru promovarea scopurilor noastre.

Nu va precupetiti munca in aceasta directie. SI cand veti reusi, veti descoperi ca acum puteti aplica propria voastra legislatie dupa cum doriti si ca, printr-o atenta organizare a societatilor de insanatosire, printr-o campanie sustinuta privind terorile societatii, prin pretentia eficientei voastre, puteti sa-l faceti chiar pe capitalistul vostru, prin alocatiile lui, sa finanteze o mare parte a cuceririi comuniste pasnice a natiunii. Creati haos prin psihopolitica. Lasati natiunea fara conducatori. Ucideti-i pe dusmanii nostri. SI aduceti pe pamant, prin comunism, cea mai desavarsita pace pe care a cunoscut-o vreodata omul.

Va multumesc.

Istoria si definitia psihopoliticii

Desi pedeapsa de dragul pedepsei s-ar putea sa nu ramana total nerasplatita, este adevarat, totusi, ca scopul oricarei pedepse este indoctrinarea persoanei pedepsite cu o idee, fie de constrangere, fie de ascultare. Deoarece orice conducator, de cand e lumea, a avut nevoie de ascultarea din partea supusilor sai pentru a-si atinge scopurile, el a trebuit sa recurga la pedepse.

Acest lucru este valabil in privinta oricarui trib si oricarui stat din istoria Omului. Astazi, cultura rusa a dezvoltat metode mai sigure si mai precise de stabilire si asigurare a loialitatii indivizilor si maselor si de impunere a ascultarii.

Aceasta dezvoltare moderna a vechilor practici se cheama psihopolitica. Stupiditatea si marginirea natiunilor care n-au fost binecuvantate cu gandirea rusa le-au facut sa se bazeze pe practici care astazi sunt prea vechi si depasite pentru ritmul rapid si eroic al vremurilor noastre.

SI, in perspectiva uriasului progres al culturii ruse in domeniul tehnologiilor mentale care a inceput cu activitatea glorioasa a lui Pavlov, continuata atat de eficient de rusii care i-au urmat, ar fi ciudat sa nu se dezvolte o arta si o stiinta inchinate in intregime stabilirii loialitatii si impunerii ascultarii asupra indivizilor si maselor.

Astfel, observam ca procedurile psihopolitice reprezinta o dezvoltare fireasca a unor practici la fel de vechi ca omenirea insasi, practici ce se aplica in orice grup de oameni din intreaga lume. Prin urmare, in procedurile psihopolitice nu exista o problema etica, de vreme ce este evident ca omul este intotdeauna constrans impotriva propriei vointei, spre binele superior al Statului, fie prin castiguri economice, fie prin indoctrinare conform dorintelor Statului. La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia I s-a dat un lustru de civilizatie.

Omul este un animal colectiv care se organizeaza in grupuri pentru a se apara de primejdiile mediului. Cei ce il grupeaza si il conduc trebuie, prin urmare, sa posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia si energiile omului spre o eficienta mai inalta pentru indeplinirea scopurilor Statului.

Psihopolitica, intr-o forma sau alta, este de mult folosita in Rusia dar tema ei este cu totul necunoscuta in afara granitelor natiunii noastre, cu exceptia acelor locuri unde noi ne-am transplantat cu grija informatiile noastre si unde este aplicata spre binele natiunii. In continuare, iata definitia psihopoliticii.

Psihopolitica este arta si stiinta stabilirii si mentinerii dominatiei asupra gandirii si atasamentului indivizilor, functionarilor, departamentelor si maselor si a realizarii cuceririi natiunilor dusmane prin „insanatosire mentala”.

Tema psihopoliticii se imparte in mai multe categorii, fiecare derivand firesc si logic din cea precedenta. Prima este constitutia si anatomia omului insusi, ca organism politic.

Urmatoarea este examinarea omului ca organism economic, care poate fi condus de dorintele sale. Cea care urmeaza este clasificarea scopurilor Statului privind individul si masele. Urmeaza examinarea atasamentelor, apoi tema cu caracter general a supunerii. In continuare, anatomia mecanismelor stimulent-reactie la om.

Urmeaza temele socului si rezistentei. Apoi, categoriile experientei, urmate de cataliza si alinierea experientei. Apoi folosirea drogurilor. Apoi folosirea implantarilor. Urmeaza aplicarea psihopoliticii in Rusia, in general. Apoi organizarea si aplicarea contra-psihopoliticii. Apoi folosirea psihopoliticii la cucerirea natiunilor straine.

Apoi organizatiile psihopolitice din afara Rusiei, compozitia si activitatea lor. Apoi, crearea filozofiei slave in cadrul unei natiuni dusmane. Apoi, contracararea activitatilor antipsihopolitice din strainatate, si, in cele din urma, destinul dominatiei psihopoliticii in era stiintei. La acestea, pot fi adaugate multe sub-categorii, precum anihilarea armelor moderne prin activitati psihopolitice.

Forta si puterea psihopoliticii nu pot fi supraestimate, mai ales atunci cand aceasta este folosita in cadrul unei natiuni in care exploatarea maselor se imbina usor cu actiunile psihopolitice si mai ales acolo unde lacomia regimurilor capitaliste sau monarhice a determinat deja multiple cazuri de nevroza ce se pot folosi drept fundament pentru o actiune psihopolitica si un personal psihopolitic.

Face parte din menirea voastra, studenti, sa impiedicati actiunea psihopolitica daunatoare Statului rus si sa promovati in cadrul natiunii noastre si in afara ei, daca aveti o astfel de insarcinare, misiunea si scopurile psihopoliticii. Un agent al Rusiei nu poate fi nici pe departe eficient fara cunostinte temeinice de psihopolitica, astfel incat sa poata indeplini indatorirea rusa de a folosi asa cum trebuie ceea ce a invatat aici.

Constitutia omului ca organism politic

Omul este, din capul locului, o aglomerare, o colonie de celule si ar fi o greseala sa-l privim ca pe un individ. Colonii de celule s-au constituit intr-un organ sau altul al corpului, iar apoi aceste organe s-au unit la randul lor ca sa formeze un tot. Putem vedea, astfel, ca omul insusi este deja un organism politic, chiar atunci cand nu luam in discutie o masa de oameni. Boala poate fi considerata ca o tradare din partea unui organ fata de celelalte organe. Aceasta tradare, devenind evidenta, produce o revolta intr-o anume parte a anatomiei impotriva celuilalt tot astfel incat asistam, de fapt la o revolutie interna.

Inima, desolidarizandu-se, nu se mai afla in stransa unitate si nu mai poate servi restul organismului si constatam ca intregul corp, in toate activitatile sale, este afectat de activitatea rebela a inimii. Inima se afla in stare de revolta fiindca nu mai poate sau nu mai vrea sa coopereze cu restul corpului. Daca ii ingaduim inimii sa se revolte in acest fel, rinichii, luand exemplul inimii, se pot razvrati si ei, in felul lor, si pot inceta sa functioneze spre binele organismului.

Aceasta revolta, multiplicandu- se la celelalte organe si la sistemul glandular, duce la moartea „individului”. Putem vedea cu usurinta ca revolta inseamna moarte, ca revolta oricarei parti a organismului duce la moarte. In felul acesta, vedem ca nu poate exista un compromis cu revolta. Asemeni omului „individual”, statul este o colectie de conglomerate.

Toate entitatile politice din cadrul Statului trebuie sa colaboreze spre binele Statului, astfel statul insusi se prabuseste si moare, caci, odata cu manifestarea chiar si a unei singure neincrederi, descoperim un exemplu dat altor zone si in final asistam la distrugerea intregului stat. Priviti Pamantul. Vedem aici un intreg univers.

Organismul Pamant este un organism individual. Drept organe, Pamantul are diferitele rase si natiuni de oameni. Acolo unde unuia dintre acestea I se ingaduie sa ramana detasat, Pamantul insusi este amenintat cu moartea.

Amenintarea de rebeliune a unei tari, oricat de mica ar fi ea, impotriva intregului organism Pamant ar crea imbolnavirea Pamantului, iar starea culturala a omului va avea de suferit in consecinta. Astfel, boala putrefactiei din tarile capitaliste, raspandindu-si puroiul si bacteriile asupra tarilor sanatoase ale lumii nu ar face altceva decat sa duca la moartea Pamantului, daca aceste organisme bolnave nu sunt aduse la loialitate si supunere si nu sunt puse sa functioneze spre bienele Statului lumii intregi. Structura umana este alcatuita in asa fel incat individul nu poate sa functioneze eficient fara participarea fiecarei parti si organ al anatomiei sale.

De vreme ce individul mediu este neputincios intr-un neformat si lipsit de cultura – dupa cum ne dovedesc barbarii din jungla – el trebuie instruit sa-si coordoneze functiile organice prin exercitiu, educatie si munca indreptata spre scopuri specifice.

Observam in mod foarte precis ca individul trebuie sa fie dirijat din afara pentru a-si aduce la bun sfarsit exercitiul, educatia si munca. El trebuie facut sa inteleaga acest lucru, caci numai astfel il poti determina sa functioneze eficient in rolul care i-a fost atribuit.

Tezele individualismului obstinat, determinismul personal, bunului plac, imaginatiei si creativitatii personale inseamna acelasi lucru in masele potrivnice binelui Marelui Stat. Aceste forte refractare si rebele nu sunt altceva decat niste boli care vor provoca suspiciune, dezagregare si, in cele din urma, prabusirea grupului din care face parte individul.

Constitutia omului se supune lesne si in profunzime unei anumite reglari pozitive din afara a tuturor functiilor ei, printre care si cele privind gandirea, supunerea si loialitatea si aceste lucruri trebuie sa fie controlate in interesul crearii unui stat mai puternic. In vreme ce chirurgul poate sa considere recomandabil sa amputeze un anume madular sau organ pentru a salva restul, trebuie sa spunem ca acest expedient nu se poate realiza intru totul atunci cand este vorba despre natiuni intregi.

Se poate observa ca un corp lipsit de organe isi pierde in parte eficienta. Lumea lipsita de muncitori deveniti sclavi din pricina stupiditatii demente si absurde a capitalistilor si monarhilor omenirii, daca ar fi inlaturata, ar crea o anume invaliditate a statului pe plan mondial.

Dupa cum invingatorul se simte nevoit sa reabiliteze populatia unei tari cucerite la sfarsitul razboiului, tot asa orice efort de depopulare a unei parti rebele a lumii poate avea unele consecinte. Daca ne gandim la asaltul unui virus sau bacterii ostile organismului vom vedea ca daca nu invingem germenul, organul sau organismul pe care acesta il ataca va avea de suferit. In fiecare stat exista anumiti indivizi care opereaza asemeni unor rusi sau germeni si care, atacand populatia sau un anume grup din sanul populatiei, produc, prin indaratnica lor lacomie, o boala a organului care se raspandeste, se generalizeaza apoi in intreg.

Constitutia Omului ca corp individual si constitutia Statului sau a unei parti a statului ca organism politic sunt analoage. Este menirea psihopoliticii mai intai sa ordoneze supunerea si scopurile grupului si apoi sa mentina ordinea prin inlaturarea efectului produs de persoanele si personalitatile capabile sa abata grupul spre nesupunere.

In natiunea noastra, unde lucrurile sunt mai bine conduse si acolo unde ratiunea domneste pretutindeni, nu este greu sa inlaturi bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entitatilr noastre politice. Dar in domeniul cuceririi, in cadrul natiunilor mai putin luminate in care statul rus nu detine inca puterea nu mai este tot atat de usor sa inlaturi cu totul individul indaratnic.

Psihopolitica face posibila inlaturarea acelei parti a personalitatii lui care, prin sine insasi, face ravagii in constitutia respectivei persoane si in aceea a grupului din care face parte. Daca omului animal i s-ar ingadui sa actioneze netulburat de propaganda contra-revolutionara, daca el ar fi lasat sa lucreze sub conducerea riguros planificata a Statului, am observa doar o usoara maladie la Om si nici un fel de maladie in cadrul Statului.

Dar cand individul este tulburat de o propaganda conflictuala, cand el devine efectul activitatilor revolutionare, cand I se permite o gandire critica la adresa Statului insusi, cand I se ingaduie sa se indoiasca de cei in grija carora se afla, vom descoperi ca constitutia sa are de suferit. Vom descoperi, in neascultarea sa, si neascultarea inimii si a altor parti ale anatomiei sale.

Acest principiu este atat de solid incat ori de cate ori gasim un individ bolnav, daca cercetam destul de adanc, vom descoperi o loialitate prost plasata si un atasament subred fata de unitatea de grup din care face parte acea persoana.

Exista unii care s-au lansat in mod nebunesc intr-o calatorie spirituala de tip „Alice in tara minunilor”, in ceea ce ei numesc mintea „subconstienta” sau „inconstienta” si care, sub masca „psihoterapiei” incearca sa vindece imbolnavirea organelor corpului. Dar trebuie observat ca rezultatele lor sunt deosebit de nefructuoase. O astfel de abordare este cu totul lipsita de eficienta.

Cand s-a descoperit hipnotismul in Rusia s-a constat ca nu era nevoie decat sa-i comenzi individului lipsit de rezistenta sa se simta bine pentru ca, in multe cazuri, sa obtii acest lucru. Limita hipnotismului consta in faptul ca multi subiecti nu reactionau la aplicarea lui si astfel hipnotismul a trebuit sa fie perfectionat pentru a mari receptivitatea indivizilor care, astfe, nu puteau fi abordati. Astfel, fiecare natiunea a trecut prin experienta insanatosirii ei, ca un tot organic, atunci cand s-a actionat cu suficienta forta asupra unui grup rebel.

Dupa cum in hipnotism orice organ poate fi adus la o mai mare ascultare si supunere, tot asa orice grup politic poate fi adus la o mai mare ascultare si supunere, daca se foloseste suficienta forta pentru aceasta. Totusi, forta duce deseori la distrugere si in unele cazuri nu este posibil sa-ti atingi scopurile propuse folosind o forta larga de masa. Astfel, este necesar sa combati dorinta individului de a nu se conforma, incadrandu-l acolo unde-i este locul. Dupa cum este un adevar recunoscut ca Omul trebuie sa se adapteze mediului sau, tot astfel este un adevar recunoscut, si va deveni si mai recunoscut odata cu trecerea anilor, ca pana si corpului omenesc I se poate comanda sa se insanatoseasca.

Prin constitutia sa, omul este deosebit de adaptabil la realinierea atasamentelor sale. In cazul in care aceste atasamente nu pot fi acceptate de constitutia individului insusi, ca, de pilda, atasamentul fata de „mica burghezie”, fata de capitalism, fata de ideile anti-ruse, descoperim ca trupul individului devine deosebit de susceptibil la boala si astfel putem usor sa intelegem epidemiile, maladiile, nevrozele in masa, tulburarile si confuzia din Statele Unite si celelalte tari capitaliste. Aici vedem ca muncitorul este atasat in mod impropriu si incorect, deci vedem ca este bolnav.

Ca sa-l salvam si sa-l directionam corect, asa cum se cuvine, spre telul sau atasat Statului superior, este necesar sa-l ajutam sa-si indrepte atasamentul in directia justa. telurile si directia psihopoliticii pot fi clar intelese atunci cand vedem cum devotamentul muncitorului este abatut din drumul lui si supunerea lui este imperior solicitata de catre cei ce sunt impotriva binelui sau general – acestia fiind putini, chiar si intr-o natiune capitalista.

Ca sa-l ajutam pe muncitor intr-o astfel de situatie grea este necesar sa eradicam, printr-o propaganda generala, prin alte mijloace si prin propria sa colaborare, bunul plac al liderilor pervertiti. Este necesar, de asemenea, sa indoctrinam categoriile educate cu tezele si principiile cooperarii cu mediul, asigurand astfel muncitorului o conducere mai putin denaturata, o doctrina mai putin inversunata si mai multa cooperare cu ideile si idealurile statului comunist.

Spre acest scop se indreapta tehnologiile psihopoliticii. (http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=236)

 

 

Imagini pentru omul nou propaganda photos

Pionierii – Mladiţele „omului nou”

 

 In perioada comunistă făurirea „Omului nou” începea de la cele mai fragede vârste . Pionierul trebuia să pună Partidul mai presus de propria familie

Max Weber afirma că statul deţine monopolul asupra violenţei legitime.  În ceea ce privește statul totalitar, acesta deține monopolul asupra violenței ilegitime, arbitrare, îndreptată împotriva cetățeanului, nu în favoarea cetățeanului, pentru lichidarea sistematică a libertăților, nu pentru prezervarea lor.

După victoria Revoluţiei bolşevice, obsesia „omului nou” a devenit unul din scopurile principale ale unui amplu experiment al sovieticilor.

Lupta pentru crearea omului nou nu avea doar motive ideologice. Chiar dacă ar părea straniu, dezvoltarea activă a experimentelor pe oameni a fost stimulată de boala şi moartea liderului bolşevic Vladimir Lenin.

Moartea lui a tras un semnal de alarmă, iar elita comunistă a devenit tot mai preocupată de a-şi prelungi viaţa cu ajutorul noilor descoperiri medicale.

În acest sens, în proiect au fost implicaţi mai mulţi oameni de ştiinţă, printre care şi un fost camarad al lui Lenin, Alxander Bogdanov.

În 1924, acesta a început experimentele cu transfuzii de sânge de la tineri la bătrâni şi invers. Adesea, Bogdanov se supunea pe el însuşi la experimente, urmărind îndeaproape rezultatele lor.

După 11 experimente reuşite, Bogdanov a realizat un schimb de sânge cu un student care suferea de tuberculoză, sperând că astfel îi va transfera acestuia propria imunitate la boală. Dar, la 12 ore de la experiment, omul de ştiinţă a decedat.

„Omul socialist va stapâni întreaga natura […] el va alege locul unde muntii vor trebui sa fie doborâti, va schimba cursul râurilor si va îndigui oceanele” scria Lev Trotki în 1924.

Lupta împotriva naturii era declansata iar marile lucrari au început cu canalul Baltica-Marea Alba. a urmat canalul Moscova-Volga si Volga – Don si crearea unor „mari intaerioare”.

Ceausescu nu se lasa mai prejos în campania sa împotriva geografiei României. Un nou concept al mitologiei comuniste: geografia constructiva. Ingineria climatica nu este nici ea ignorata.

Proiecte vizînd pomparea apelor Pacificului sau antrenarea apelor mai calde ale Atlanticului în Oceanul Inghetat pentru a îmblânzi clima Rusiei erau analizate foarte serios în institutele de cercetari sovietice…

Biologia comunista reprezentata de marii ei corifei Miciurin si Lîsenko, raporta si ea fel de fel de proiecte revolutionare. Primul „cerceta” varietati noi de plante care puteau  fi admirate doar in planse magnifice . Miciurin renega genetica si legile ereditatii, invocand principiile teoretice ale lui Marx, Engels, Lenin si Stalin…

El a pus fundamentele „darwinismului creator sovietic”. Drawinismul si marxismul considerau esential rolul mediului exterior aducând în prim plan determinismul pentru a ascunde mai bine voluntarismul neînfrânt.. Darwinismul creator a lui Miciurin era o întoarcere la Lamarck, care enuntase transmisibilitatea caracterelor dobândite sub influenta mediului. Cu diferenta ca in cazul noii biologii comuniste nu mediul ci omul comunist îsi asuma misiunea de a modifica natura vie.

Cercetand lucrarile unui calugar (Mendel), un american (Morgan) explica ereditatea folosind genele si cromozomii. Teorie curat reactionara explica scoala lui Lîsenko !

Agricultura socialista are nevoie de o teorie profund biologica, în plin avânt care sa-i permita sa obtina recolte mari si stabile, explica Lîsenko.

Iar Bernard Shaw isi asigura auditorii, într-o emisiune BBC din 1931 (în plina foamete în URSS) ca „agricultura stiintifica a sovieticilor a permis dublarea si chiar triplarea recoltelor”…

 Olga Lepesinskaia (la început, moasa) a decis, odata promovata in ierarhia stiintifica , sa traga consecintele ultime din teoria lui Lîsenko. Daca totul e transformabil atunci poate reface viata în laborator: se ia un albus de ou si se adauga la un terci de hidre.

Teoria „generatiei spontanee” e reactualizeazata… si dezbaterea s-a extins la scara mondiala. Bernard Show si Louis Aragon pornesc o adevarata cruciada în favoarea lîsenkismului.

La cealalta extremitate, profesionisti ca Julien Huxley si Jean Rostand. Mai delicata a fost pozitia unor adevarati profesionisti, dar comunisti în convingeri. Jacques Monod a parasit partidul comunist .

La fel si biologul britanic J.B.S. Haldane dar mai târziu… Moartea lui Stalin, în 1953 a anulat invulnerabilitatea ideologica a noii biologii comuniste. Lîsenko a fost demis de la conducerea Academiei Lenin. Hrusciov care iubea agricultura si miracolele stiintifice l-a reabilitat. In 1965, genetica moderna a fost repusa treptat în drepturi si pentru prima data se prabusea un sector întreg de mitologie comunista.

Se putea ca o parte a stiintei comuniste sa fie adevarata si alta falsa? Din punct de vedere mitologic, caderea lui Lîsenko a fost la fel de grava ca moartea lui Stalin. (http://bojariu.tripod.com)

 

 

 

20/10/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

”MARELE PEDAGOG”SOVIETIC MAKARENKO SI”OMUL NOU”VISAT DE COMUNISTI.MAKARENKO SI EXPERIMENTUL CRIMINAL PITESTI.

MAKARENKO ŞI EXPERIMENTUL PITEŞTI

August 20, 2010

Makarenco

  Foto:Makarenko, ideologul ”omului nou sovietic”

ADRIAN BUCURESCU

Comuniştii l-au considerat pe Makarenko cel mai mare pedagog, iar torţionarii i-au aplicat ideile în închisori şi lagăre.

Cu ani în urmă, am însoţit o delegaţie guvernamentală română în Maramureşul de peste Tisa. Cu acel prilej, am vizitat şi câteva şcoli ale românilor de acolo, printre care una din oraşul Slatina, în ucraineană Solotvino. M-am mirat că în clasele şi pe culoarele şcolilor se mai aflau portretele unor „personalităţi” sinistre din perioada sovietică, printre care şi Makarenko. Lucrările acestui aşa-zis „pedagog de geniu” au pătruns şi la noi, imediat după ocuparea ţării de către sovietici.

Mulţi ani, aceste lucrări au fost lecturi obligatorii pentru activiştii de partid, pentru elevi şi studenţi, şi chiar pentru unii… deţinuţi.

 Anton Semionovici Makarenko s-a născut la 13 martie 1888, în localitatea ucraineană Bilopillia, într-o familie de muncitori, şi a murit la Moscova, la 1 aprilie 1939. Încă din timpul războiului civil s-a dedicat recuperării copiilor abandonaţi şi delincvenţilor minori. A fondat prima colonie de muncă, sub denumirea de „Colonia Gorki”, unde a instaurat o disciplină militărească, punând un accent deosebit pe opinia colectivului, strivind astfel personalitatea celor „educaţi”. Scopul lui era crearea „omului nou”, a unui „bun cetăţean sovietic”, gândirea sa bazându-se pe ideologia marxist-leninistă. Cele mai cunoscute şi mai des publicate lucrări ale sale au fost „Poemul pedagogic” şi „Steaguri pe turnuri”, după care s-au făcut şi filme.

El a stabilit şi durata procesului de transformare a „omului vechi”, un text al său intitulându-se „Cincisprezece ani pentru a forma omul nou”.

Pentru a atinge acest ţel, în „Colonia Gorki” copiii şi tinerii erau formaţi prin exerciţii fizice, printr-o pregătire paramilitară, jocuri militare, defilări sub drapel ş.a.m.d. În opinia lui Makarenko, numai „colectivul” e soluţia pedagogică perfectă pentru transformarea individului. Desigur, de la astfel de idei provenea şi sinistrul „Ceome” (Comitetul Oamenilor Muncii), de pe vremea lui Ceauşescu, ce putea să împiedice plecarea unora în străinătate, să se amestece în problemele de familie ale altora, să atribuie calificative pentru comportare în societate şi la locul de muncă etc.

Cu mult mai grav e faptul că tot de la acest „genial pedagog sovietic” s-au inspirat torţionarii în închisorile româneşti, ajungându-se la cel mai cumplit experiment al vremii, acela de la Piteşti. Din memoriile publicate de cei care au reuşit să scape de acolo, am aflat că torţionarul-şef Eugen Ţurcanu şi membrii „comitetului de reeducare” citeau în comun lucrările lui Makarenko, pentru a extrage din ele „metoda” şi „orientarea generală”.

Sursa:basarabialiterara.com.md

20/08/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, POLITICA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: