CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O carte care spune adevărul despre viața la Odesa în timpul administrației de război românești

ADEVĂRUL DESPRE ODESA SUB ROMÂNI (în curs de apariție)

 

Într-o apropiere relativă de granițele vestice ale U.R.S.S. se aflau cele mai legendare 4 orașe cu o arhitectură remarcabilă.

Vilinius și Livov au avut noroc in anii 1941 și 1944, fiindcă au avut parte de mai puține distrugeri. Poate din acest motiv, în present, aceste orașe adună mult mai mulți turiști.

Orașul Peterburg nu a avut parte de o asemenea indulgență, populația sa fiind acaparată într-o blocadă de 900 de zile. Kievul a fost bombardat. Însă discuția va fi despre Odesa.

Pe parcursul întregului război Stalin a dat două celebre ordine:

– Primul, cu numărul 227, interzicea  militarilor să-și părăasca pozițiile, în caz contrar v-or fi împușcați, în popor acesta a fost numit „nici un pas înapoi”;

– Al doilea era secret, deaceea numarul său începea cu zero. Este vorba de ordinul comandantului suprem Nr. 0428 din 17 noiembrie 1941 despre crearea detașamentelor pentru distrugerea în masă a populației aflate în spatele armatelor germano-fasciste.

Ordinul expus de comandantul suprem era „să distrugi și să arzi până la sfârșit toată populația care se află în spatele armatelor germane la o distanță de 40-60 km adâncime de la marginea exterioară și la 20-30 km în dreapta și în stînga de la drum; în fiecare batalion de creat câte o echipă de vânători, fiecare a câte 20-30 persoane, destinate pentru aruncarea în aer a edificiilor și lichidarea populației locale în care sunt amplasate armatele dușmanului; în caz de retragere « de distrus totul, inclusiv populația pentru ca dușmanul să nu-i poată folosi »!”.

De fapt, aceasta a fost traducerea în viață a cunoscutei fraze „înaripate” a lui Troțki: „În cazul dacă noi v-om fi nevoiți să plecăm, atunci în urma noastră  trebuie să lăsăm doar un cimitir”. […] Teritotiul până la Bug a fost ocupat cu ușurință de români împreună cu nemții în august la începutul anului 1941, iar în septembrie aceștea au fost urmăriți de eşecuri.

Mai întâi, într-un accident aerian, și-a pierdut viața generalul Ioanițiu – creierul operației „Odesa”. Apoi Armata Roșie a aruncat pe calea aerului câteva echipe de desant  în satul Grigorievca, ocupând o poziție strategic importantă la nord. Cu toate acestea comandamentul sovietic a făcut o eroare, și nemții au invadat Crimeia, din care se putea face  o cetate de necucerit.

Deja nu mai avea sens să fie apărată Odesa, era necesar de evacuat o garnizoană de 80 de mii pentru a apăra Sevastopolul. Pentru pregătire de retragere din Odesa au fost rezervate 15 zile. Nimeni nu era interesat de Odesa, și că în oraș rămân 300 de mii de  oameni, cărora autoritățile sovietice le exprimau „dragoste” în fiecare zi.

Tot transportul – 2.500 de automobile și autobuze, 180 de tractoare – au fost aruncate în mare, 90 de trenuri au fost distruse, 9.000 de cai au fost taiați in bucăți și transformați în salam, dar majoritatea cailor, erau pur și simplu împușcați de N.K.V.D.-iști cu pistolul-mitralieră P.P.S.-41 (automatul  Șpaghin). Toată strada Primorscaia a fost umplută cu trupuri de cai. Au fost arse în jur de 9.000 de căruțe.

În noaptea de la 15 spre 16 octombrie a anului 1941 detașamentele N.K.V.D.-iste subversive rămase în oraș au distrus toate obiectivele industriale și în genere tot ce prezentau o oarecare valoare. Este interesant și faptul, că locuitorii orașului au împiedicat  în fel și chip distrugerea mai multor unități industriale și sociale. Această informație o găsim și în literatura sovietică.

Băștinașii, care apărau bunurile materiale ale orașului erau numiți „spioni germano-romani”. În oraș deasemenea au rămas prizonieri români și germani, numărul exact nu se cunoaşte, dar se spune că erau de la 900 până la 3.000-4.000 și toți au fost împușcați.

Dar aceasta sovieticilor le-a părut puțin, au decis să înnece jumătate din oraș, care se afla mai jos de liman. În aceeași noapte au explodat centrala electrică municipală și toate fabricile de pâine. Orașul a rămas fără apă potabilă, spre dimimineață au ars toate școlile orășenești. Trupele noastre plecau din Odesa, de parcă în oraș n-a mai rămas nici un suflet.

Fără nici o necesitate la 15 septembrie a fost aruncat în aer farul Voronțov. Dimineața, deasupra  Pieții Noi au apărut avioane cu stele roșii și au început să arunce bombe deasupra civililor. Deasemenea bombele se desfăceau în bucăți lângă Muzeul Flotei Maritime de astăzi, unde a fost construit depozitul pentru aparatele de radio confiscate de la populație.

Spre seară în oraș au început să intre trupele române. La posturile de apărare au fost lăsate câteva mii de soldați și marinari. Ei pur și simplu au fost părăsiți drept carne de tun, drept sacrificiu. Mulți  din ei au aflat în tranșee, că orașul deja de câteva zile este sub  administrare românească. În multe cazuri la acești nenorociți veneau locuitorii pentru a le mărturisi vestea.

Plecând, comuniștii au împrăștiat pliante cu conținut ce poate fi caracterizat ca o îndrăzneală nerușinată: „Către toți locuitorii Odesei și a Regiunei Odesa! Comitetul regional al partidului și comitetul executiv al sovietului regional vă îndeamnă să nu lăsați nici pentru o minută armele în lupta împotriva ocupanților germano-români. Fără nici o milă să  reprimați  cuceritorii, bate-ții la fiecare pas, urmări-ții, distrugeți-i ca pe niște câini ticăloși. Fie ca în fiecare casă, în fiecare ogradă și stradă, pe drumurile mari și mici a inamicului să îi pândească moartea. Fie ca în fiecare raion, în fiecare sat al regiunei noastre și în orașul Odesa groaznic să ardă flacăra răzbunării de partizani. Acționați cu curaj și fără nici o milă bate-ți și distugeți vrăjmașul! La arme, tovarăși ! La arme și moarte groaznică pentru inamic!”.

Pe parcursul întregii istorii a Romaniei, Odesa a fost cea mai mare pradă a sa. Antonescu a selectat mult timp candidații pentru postul de primar al Odesei. Era necesară găsirea unui român, care putea vorbi liber și în limba rusă, cunoaștea perfect orașul și să posede experiența în conducerea administartivă.

646x404

Foto:  Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, județul Bălți – d. 3 februarie 1968, București),fost , director general (ministru) al apărării în Guvernul Basarabiei, licențiat în drept, militar și om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Țării, primar al orașului Chișinău (de trei ori) și primar general al Odesei.

Un astfel de om a fost găsit în persoana lui  Gherman Pântea – fost locotenent al armatei țariste, participant la Primului Război Mondial.

Guvernator a fost numit profesorul Gheorghe Alexianu. Situația era extrem de complicată: în pragul iernii, un oraș de 300 de mii de oameni rămânea fără apă, energie electrică, transport, produse alimentare, conexiune telefonică. Din spitale au fost transportate toate utiliajele.

În fața lui Pântea și celor 16 consilieri, care au fost aduși de el, stătea o sarcină aproape imposibilă – în termenul cel mai scurt să restabilească viața în oraș. Deşi uimitor, aceasta le-a reușit.

Către iulie-august a anului 1942 nivelul de viață în Odesa după mai multe puncte (poate chiar după toate) a depășit nivelul de viață de până la război. Cum aceasta a fost realizat?

Conducerea orașului a avut un rol primordial și s-a dovedit competentă. Românii i-au selectat pe toți cei competenţi: ingineri, medici, tehnicieni și i-au atras (pentru o remunerare bună) să restabilească sistemul de funcționalitate al orașului. Primăria a dat undă verde pentru formarea înterprinderilor private.

Magazine, restaurante, cafenele, frizerii, înterprinderi de reparații au început să se deschidă cu sutele.

Din momentul  loviturii comuniste au trecut 24 de ani, din timpul noii politici economice, 12-13 ani. Au fost salvați mulți oameni, care cunoșteau ce înseamnă o afacere proprie.

În afară de aceasta, românii au desfășurat o restituire a bunurilor confiscate de sovietici : dacă cineva confirma pe bază de documente, că înainte de  revoluție îi aparținuse o fabrică sau un magazin, acestea îi erau returnate stăpânului.

Devenise clar, că puterea sovietică, dacă s-ar fi putut  sa fie răsturnată în vremea aceasta, nivelul de viață s-ar fi ridicat foarte rapid… și de acești oameni erau încă foarte mulți.

De ce făceau ei toate acestea? Se considera că românii doreau să integreze Transnistria în Romania, iar pe locuitori îi considerau ca pe supușii lor. Gheorghe Alexianu chiar dorea să organizeze un referendum destinat unirii Transnistriei cu România.

Dar, probabil, germanii aveau planurile lor, iar în zona de referinţă circula ca monedă de schimb marca germană și nu leul românesc.

Între Transnistria și Das Reichcommissariat „Ucraina,” a fost stabilită o frontieră completă, care, apoi, va juca rolul său pozitiv: după anul 1942, regiuneaa fiind aprovizionate cu produse.

Privitor la legitimitatea de ședere a românilor pe teritoriul U.R.S.S. și legalitatea cuvîntului „ocupație” se poate spune că, în general, unicul proprietar legitim de drept al Odesei din anul 1794 se considera dinastia Golștin-Gotorpov.

Ei au fondat acest oraș, și pe timpul lor a fost construit tot ce merită atenție, însă ultimul țar al dinastiei – Nicolai al II-lea –  în anul 1917 a respins tronul.

Un alt proprietar ligitim al orașului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece acesta era pentru  convocarea  adunării constituante. Posibil, legitimată se consideră și administrația germană, apărută aici în anul 1918, după încheierea acordului de pace de la Brest-Litovsk, toate celelalte autorități fiind considerate ocupaționiste.

Așa considera unilateral, dar dacă se aplică norma  „este drept acel care este mai puternic”, atunci toți, care au condus cu acest oraș pot fi considerați legitimi.

Așa au considerat și autoritățile contemporane a Odesei: pe portalul oficial al orașului, numele Gherman Pântia merge în lista comună a directorilor municipali începând cu anul 1974. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim ca și alții. Pe români nimeni nu i-a chemat? Nimeni.

Dar pe cei roșii cineva i-a chemat aici? La fel nimeni. În general Odesa a fost sprijinul opoziției, ceea ce a fost remarcat la mai mulți scriitoti ruși. Acest oraș a fost prea bogat, ca să fie „pentru revoluție”, chiar dacă avea un număr mare de evrei. Primele cinci zile de ședere a românilor în Odesa au fost destul de liniștite.

Pe data de 19 octombrie s-au deschis piețele, s-a început sortarea grămezilor de deșeuri și curățirea străzilor. Dar după data de 22 octombire în viața orașului s-au amestecat agenții N.K.V.D.-ului, lăsați în oraș pentru organizarea şi săvârşirea de acte teroriste și sabotaj.

Gherman Pântea a trimis în București planul de restabilire a Odesei încă la început de septembrie, cu toate  că, deloc nu era clar – daca vor fi românii acolo în anul 1941. În plan erau indicate clădiri, în care trebuiau sa fie amplasate unitățile administrației române.

Au planificat ca Comenduirea militară a fost planificată să fie amplasată în casa imensă a N.K.V.D.-ului, pe strada Marazlievsc nr. 40.

Casa fusese construită în anul 1910 și întruchipa o capodoperă a gândirii inginerești – în ea erau montate ascensoare, apă caldă, încălzire cu aburi și centrală electrică autonomă, însă la venirea sovieticilor, această clădire a căpătat o popularitate rea: în ea s-a amplasat Comisia Excepțională a Odesei, devenind cea mai sângeroasă formă de ocupaţie.

La începutul lui octombrie 1941, sovieticii au capturat un ofițer român care avea în posesia sa acest plan. Nu este clar, de ce au decis să nu arunce în aer clădirea unde va fi amplasată poliția secretă națională și nici clădirea siguranței pe strada Bebel, nr. 12.

Noaptea, au săpat un șant în subsolul clădirii unde au plasat trei tone de trotil, iar lângă coloanele de susţinere, două bombe aeriene de 100 kg. A fost paradoxal și faptul, că membrii Comisiei  Excepționale a Odesei, lăsați special pentru munca cladestină, nu au primit ordin să arunce în aer clădirea. Aceștea doar trebuiau sa tansmită din Sevastopol, prin radioul protabil, semnalul pe o frecvenţă stabilită dinainte când, în clădire, se vor aduna șefii germani și români.

Ulterior au început să se întâmple lucruri greu de înțeles. Când românii au intrat în Odesa, au fost avertizaţi că clădirea este minată. Pe 18 octombrie, înainte de intrare clădirea a fost controlată foarte minuțios de geniștii germani, pe 19 octombrie, din cauza că mesajele despre minare nu s-au întrerupt, clădirea a fost verificată încă o dată foarte atent de geniștii români. Încăperile erau lăsate intr-o stare ideală, ce era foarte straniu.

Pe 21 octombrie, când Pântea servea ceaiul în această clădire în cabinetul comandantului diviziei a 10 infanterie, generalul Glogojan (comandantul militar), a venit o doamnă în vârstă și a anunțat că feciorul ei a lucrat în acea clădire ca electrician și a văzut cum ea a fost minată.

Despre aceasta a scris din amintirile sale personal Pântea și a povestit în anii ’90 la televiziunea română nepotul Glogojanu. Pântea și-a arătat îngrijorarea, însă Glogojanu l-a liniștit, declarînd, că despre minare lui i s-a spus nu numai o dată și că clădirea a fost deja verificată de două ori. Pântea a insistitat ca ea să fie verificată înca o dată.

Pentru seara din 22 octombrie a fost preconizat un banchet, consacrat intrării în conducerea orașului a administrației române. Redler, un german autorizat pentru slujba informațională, în raportul către șeful său a scris peste câteva zile: „Joi, 22 octombrie 1941, la ora 15 si 30 minute, au apărut doi comuniști și au avertizat, ca în timp de două ore clădirea va zbura în aer. Însă această preîntâmpinare nu a fost luată în atenție din cauza alarmei false dată în ziua precedentă”.

La ora 17 și 45 de minute cladirea a fost aruncată în aer. Eu am vorbit nu numai odată cu oameni, locuitori din Odesa și toți scot în evidență unul și acelaș lucru: nimeni nu ține minte sunetul, dar toți țin minte o împingere din subsol, se părea că era cutremur. Acesta a fost cel mai mare succes al Comisariatului Sovietic pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) pe parcursul a 907 de zile de ședere a românilor în Odesa. A mai urmat încă unul, pe 18 noiembrie, în raionul primului avanpost prin abaterea de la traseu a unui tren militar românesc.

În februarie 1944 aici a fost paraşutată o echipă de N.K.V.D.-iști comandată de cechistul Avdeev (fost condamnat anterior de către N.K.V.D. la moarte prin împușcare, ulterior condamnarea fiindu-i comutată la detenție de 15 ani), „pentru stabilirea relațiilor cu partizanii”. Pe parcursul a câtorva zile grupul își va întrerupe existența, iar Avdeev se va sinucide prin împuşcare

În literatura sovietică, explozia de pe strada Marazlievsc a fost „înflorită” cu tot felul de detalii tip legendă.  S-a declarat numărul ucișilor – deși mereu diferit și mereu de domeniul fantastic -, s-a spus că într-un fel ar fi fost  distrusă toată administrația romană, că au fost uciși  circa 300-400 de oameni.

În aceste cifre am putea crede, dacă ne amintim, ca au fost aruncate în aer trei case, iar în ele locuiau oameni. De fapt, despre aceea clădire că a fost minată, fuseseră anunţaţi toți la data de 22 octombrie 1941. De aceea la banchet au venit cei care erau siguri că minarea era un fals. Dintre generali a fost doar Gologojanu, locțiitorul său Trestorianu, procurorul și șeful poliției. Gherman Pântea și Gheorghe Alexianu, nici un general german nu a venit.

Rezumatul român oficial

Deși clădirea a fost controlată de geniști și nu a fost identificat nimic suspect, totuși în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45 ea a sărit în aer. În urma exploziei și-au pierdut viața și au fost răniți un număr de 135 militari români și germani (79 uciși, 43 răniți și 13 dispăruți) printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, șeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofițeri germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitanul Walter Kern.

Dintre ofițerii cu un grad superior se remarcă colonelul român Mangu Ionescu și trei căpitani germani. Și atît. Și uite  acest „atât” a crescut în creierile înflăcărate a istoricilor sovietici la „sute de generali”. În fața clădirii  distruse, în grădina Alexandrov, românii au amenajat un cimitir memorial.  Antonescu a dat ordin de executare a 200 de oameni pentru fiecare mort și 100 – pentru fiecare rănit.

Românii și nemții în ziua următoare au format o acțiune de represalii, împușcând și spânzurând mulţi oameni, însă anume câți – nu pot să spun (pe durata celui de-Al Doilea Război mondial, represaliile au funcţionat de ambele părţi – n.n.Al.M.). Acesta a fost cea mai sângeroasă zi din toată istoria acestui oraș. Ca număr maxim se presupune a fi fost 5.000 de oameni.

Sigur că autoritățile N.K.V.D.-iste nu riscau nimic. Și cu siguranță ei știau de consecințe, numai că aceste consecințe nu îi interesau. Consider că aceea ce au facut românii pe 23 octombrie, a fost o greșeală mare, (este cel puțin o poziție draconică – dar N.K.V.D.-știi că au aruncat în aer trei clădiri și au murit atâta lume nu era mare greșală?! Legile războiului întotdeauna au fost încălcate de ruși, inclusiv sovetici, în multe cazuri au procedat mișelește, de la spate, cu minciuni și otravă – n.n. Al.M.) dar sunt date, că germanii făceau presiuni  pentru aplicarea aceastor pedepse.

La noi foarte mulți vorbeasc despre cât de mult au distrus nemții, dar niciodată nu vorbesc, că un număr imens de asemenea acțiuni au fost rezultatul acțiunilor N.K.V.D.-iștilor sovietici din ilegalitate, lăsați pentru acte teroriste. Pot să mai adaug că C.N.A.I. luau prizonieri din primele zile a existenței sale. Așa ca exemplu, trimițându-l pe cechistul Avdeev in anul 1944 cu un verdict condiționat de moarte, iar familia sa a  fost luată ostatică.

Putera sovietică, părăsind un teritoriu sau altul, lăsa în teritoriul abandonat „comitete regionale ilegale de partid”. Teoretic, primul secretar al comitetului regional  de partid, împreună cu aparatul său treceau în ilegalitate  și rămâneau în teritoriile ocupate pentru a executa ordinele  Moscovei.

Tot teritoriul, care nimerea sub nemți, trebuia „acoperit” cu organelor de partid, considerate în deplasare. Cel puțin, așa se demonstra în filmele sovietice. În realitate lucrurile stăteau invers. Credeti că comitete regionale adevărate existau, să zicem, în Estonia, Moldova sau în Ucraina de Nord?

În 1941 Comitetul Regional de partid era condus de A.G. Colâbanov. El trebuia să rămână în oraș și să conducă Comitetul Regional ilegal, dar în ultima zi a decis că mai bine să nu meargă la risc, s-a schimbat în haine de colonel și a părăsit orașul împreună cu familia sa.

În locul său el l-a lăsat în calitate de prim secretar pe fostul secretar de partid al unui colhoz, Petrovschii, căruia pentru desfășurarea lucrărilor ilegale i-a lăsat o suma solidă de bani şi aur, indicaţii cu locurile unde sunt ascunse armele, radiourile portabile, rația și foile volante.

Când au venit românii, Petrovschii, gândindu-se mai bine, a decis sa nu meargă la risc. Peste cinci zile el a s-a prezentat la autoritățile române și a povestit totul despre dânsul. Când la sfârșitul anului 1943 Armata Roșie se apropia de Odesa, Petrov a decis să treacă la poziția ilegală, dar a fost capturat și, pentru asigurare, a fost trimis la București. Acolo în septembrie a anului 1944  l-a întilnit Armata Roșie și prietenii săi N.K.V.D.-iști. A urmat cercetarea, judecata, împușcarea. Aceasta e scurta istorie despre „comitetul regional ilegal al Odesei”.

Exista  și un comitet ilegal  pentru cazuri excepționale. Când a fost luata decizia de a părăsi Odesa, din Moscova a venit o brigadă de cechiști – 6 oameni în frunte cu un oarecare Molodțov care, pe 5 octombrie 1941, în catacomba satului Nerubaisk, au făcut cunoștință cu viitoarele persoane pentru activitate ilegală (moscoviți și odesiți). A început o bătaie în care odesiții, folosind preponderența numerică (13 împotriva 6)  i-au batut „măr” pe moscoviți.

Comandantul odesiților Kuznețov a zis, că nu  o să permită ca moscoviții să preia conducerea. Este posibil ca, intenţionat, odesiții să le fi comunicat românilor informaţia despre clădirea minată, dar fără a informa despre sistemul de minare (nefiindu-le cunoscut). Și germanii și românii au manifestat o uimitoare nepăsare, și pe 22 octombrie Molodțov a transmis semnalul din Crimeia. De acolo peste ceva timp s-a întors semnalul, punând în funcție radiodeclanşare explizibilului.

Moscoviților nu le-a reușit să lucreze mult. Liderul lucrătorilor ilegale odesite, care lucrau „sus” (în oraș dar nu în catacombe), N.Fedorovici și-a oferit serviciile sale Siguranței Române. Prima misiune care a executat-o a fost să-l ademenească sus pe Molodțov în departamentul conspirativ pe 25 februarie, când acesta a fost arestat, iar pe cei patru moscoviți rămași, i-au dezarmat odesiții  și i-au închis în una din peșteri. Puțin mai târziu toți au fost împușcați, conform ordinului  comandantul „catacombelor”,Cuznețov. Foametea îi alunga pe rând pe lucrătorii ilegali la suprafață, unde deveneau o pradă ușoara pentru Siguranță, majoritatea find de acord să lucreze pentru ei .

Iată cum descrie  situația verii anului 1942 cercetătorul I.Gavriucencov: „Echipa cechiștilor cu rezerve modeste continuau munca ilegală. Ca să nu le scadă moralul, partizanii inventau distracții. Aproape toți au început să conducă activităţi deplasate, iar unii se răsfățau cu plăceri absolut interzise.

Pe data de 28 august, Cuznețov l-a împușcat cu mâna sa pe funcționarul Molocinov pentru furtul unei bucăți de pîine. Pe 27 septembrie încă doi, Polișicov și Covaliciuc, erau executați pentru furtul produselor și „abuz sexual”. Îngrijorându-se dintr-un motiv destul de clar, și anume că el va fi următorul, moscovitul  Abramov l-a ucis pe Cuznețov peste o lună. În agenda sa, mai târziu găsită în catacombe de  un membu al C.N.A.I., Abramov scria: „Fostul șef din  al  treilea departament special al C.N.A.I. din Odesa, locotenentul N.K.V.D.-ului V.A .

Cuznețov a fost împușcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în sala „Fabrica de oglinzi” (denumirea unei peșteri artificiale mari în carieră) pe data de 21 octombrie a anului 1942.

Autorul nu scrie ce anume fapte ilegal săvârşeau cu toţii. Conform acestor date el era atât de secret, încât nimeni nici a observat.

În acest timp, în oraș viața era deja restabilită complet, s-au deschis sute de restaurante și cafenele, bufete și baruri. Unele din aceste localuri erau deschise de către cechiști, care lucrau pentru Siguranță, cheltuind banii care fuseseră alocați pentru acte „ilegale”. Din acest motiv „grandioasa istorie a mișcării de partizani din Odesa”, doar pentru doi oameni au fost ridicate nu monumente, ci doar niște plăci comenmorative pentru Moloțov și cumnatul său Gorodienco. Atât.

Discuţii pe seama activiştilor ilegali nu erau permise, dar dacă țara și-a abandonat orașul, de ce orașul putea să-și abandoneze țara? Fiecare se adapta cum putea, mai ales că, nu tuturor le plăcea puterea sovietică.

Mai ales băieții bronzați de pe plaje și limane. Eu am o experiență anumită de ședere în catacombe și pot să spun, că acolo într-adevăr poți să te duci cu pluta. Și repede. În septembrie a anului 1944 arhivele Siguranței Române au ajuns în mâinele N.K.V.D.-iștilor, comnsecinţele soldându-se cu împuşcarea tuturor ilegaliștilor din Odesa.

Despre perioda istorică română a Odesei au fost scrise o mulțime de articole, cărți, amintiri și cercetări. Artefactele, care sunt legate de ea  până acum prezintă obiectul speculației și profitului exacerbat, după cost, oferind locul numai perioadei nemțești din aceea vreme. Cu toate acestea, adevărata descriere a acestei perioade aproape este imposibilă.

Aici e aceeași istorie ca și în U.R.S.S.-ul epocii Brejnev, nu demult apusă. Iată scriu cinci oameni cinci articole diferite – citești și vezi, că toți spun adevărul, deși artcolele sunt absolut diferite. Așa și cu românii.

De aceea în articole am încredere, doar atunci, când, conținutul lor nu contrazice cu mult ceea ce am auzit eu de la mulți-mulți oameni, în primul rând de la rude. Dar și jumătate din curtea noastră au trăit sub români. Interesant este că toate declarațiile duceau la doua ipoteze:

–  în timpul românilor totul era disponibil;

– în timpul românilor totul lucra. Dar țineți  minte fraza, spusa de tâlharul în lege Goțmanu în filmul „Likvidația: „sub români era mai bine? Deci iată, această expresie de fapt a devenit proeminentă.

Sub români Odesa erea inundată de cuvânte tipărite. Aici se publicau o mulțime de ziare, reviste, inclusiv și penru copii, erau aduse și reviste din România, din Germania.

Revista populară „Molva” întruchipa o viață a celebrităților. Mai era încă revista „Smeh”- glume în limita bunului simț, bancuri, caricaturi cu Stalin.

După aprilie 1944, la cei care se găseau asemenea reviste primeau 10-15 ani de închisoare.

Pe data de 3 noiembrie 1941, după ce s-a reușit să se restabilească câteva stații electrice, au început să funcţioneze  primele rute de tramvai. Pe data de 4 noiembrie și-au reluat activitatea 6 spitale. Pe data de 7 noiembrie  au obligat să vină și să se înregistreze  toți comuniștii.

Ei trebuiau să semneze o declarație, că au greșit în convinegirile lor  și  nu s-a înterprins nicio sancțiune împotirva lor. Interesant de ştiut cum ajuns aceste liste în labele N.K.V.D.-iștilor sovietici?

Pe data de 15 noiembrie 1941 a fost pus în funcţiune primul electrogenerator puternic. Pe data de 16 noiembrie departamentul feroviar  germano-român din Odesa a reînceput transportul de pasageri  prin Transnistria. Pe data de 9 noiembrie fiecărei străzi i se reda denumirea veche, dată în timpul țarului. Cinci străzi sunt numite în cinstea funcționarilor români, deasemenea și în cinstea lui Hitler (fosta Karl Max) și Mussolini.

Pe data de 25 noiembrie, pentru toată populația aptă de muncă, începînd de la 16 până la 60 de ani s-a stabilit munca obligatorie de folos obștesc. S-a stabilit plata în formă bănească, plus cartele pentru procurarea de produse alimantare. Pe data de 26 noiembrie din biblioteci se retrage toată literatura sovietică și cărțile „scriitorilor sovietici”.

Pe data de 27 noiembrie s-au deschis 50 de școli, pe lângă care s-au organizat bufete și micul dejun gratis. O data pe săptamână se studia limba română și legea lui Dumnezeu.

Până pe data de 28 noiembrie au fost deschise toate bisericile ortodoxe, închise de comuniști. Unii românii au întocmit planul pentru reconstruirea catedralei din Chişinău, care a fost aruncată în aer (de sovietici – n.n.Al.M.) în anul 1936 și reconstruită abia în anul 2002.

Pe data de 29 noiembrie 1941 a început sa funcţioneze rețeaua radio prin fir, ca lumea să cunoască știrile la zi. Alături de emisiuni în limba rusă erau puse pe post știri și emisiuni din Germania, Italia și România. La început de decembrie s-au adus două geneatoare puternice din România, ceea ce a permis să fie accesibilă electricitatea în apartamente.

Pe data de 3 decembrie a fost anunțată selecția polițiștilor printr-un un concurs de amploare şi cu mulți doritori. Pe data de 7 decembrie s-a deschis Observatorul astronomic. Pe data de 13 decembrie şi-a reluat activitatea Teatrul de Operă și Balet cu premiera – „Evghniii Oneghin” şi sala este arhiplină. Pe data de 14 decembrie s-a mărit raţia de pâine pe cartele, pusă pe picioare producția combinatului de pâine și deschiderea a o multor brutării private.

În anul 1941 a fost reintrodusă proprietatea privată pentru 2.567 de locuitori ai Odesei, care au reușit să demonstreze pe bază de documente că proprietate le fusese confiscată de către comuniștii.

Pe data de 16 decembrie 1041 s-au re-deschid primele două ospătării, unde pătura socială vulnerabilă putea să se hrănească gratis. Au fost distruse toate monumentele dedicate liderilor comuniști şi emisă o dispoziție, care obliga să fie distruse picturile cu portretele acestora şi  interpretarea publică a cântecelor comuniste.

Către 22 decembrie 1941 s-au reconstruit instalațiile sanitare. Spre sosirea noului an, în (ajun de Crăciun – n.n. Al.M.) a fost organizată o piață cu vânzare de carne la prețuri mici. Spre 31decembrie au fost redeschise 500 de magazine.

Din ele 47 erau de cofetării, 7 librării, 4 florării, iar două de animale de companie și mâncare pentru ei. S-a încheiat anul cu opera „Faust” și lansarea unor serii întregi de  întreprinderi, în general de industrie alimentară.

A mai fost și un caz interesant și benefic. Într-o zi a dispărut toată conducerea pe verticală.Toți funcționarii, procurorii juriștii, organele sovietice și de partid și-au încetat existența, în locul lor fiind numiţi oameni noi. Nici-un clan nu a mai putut supraviețuit. În timpul primarului Pântea în Odesa, funcționarii, care încălcau legea sau nu erau politicoși cu cetățenii erau imediat eliberați din funcții și în funcţi de gravitatea faptelor, erau și judecați. Dar în timpul U.R.S.S. ?

Alexandru Cercasov în lucrarea sa de cinci volume „Ocupația Odesei” aproape jumătate din volumul cărții a dedicat-o problemelor economice, detaliat analizând câți bani pentru un eveniment sau altul a dedicat administrația orașului și pune întrebarea – de unde a avut municipiul așa resurse ?

Mai ales că studiind documentele de arhivă, el deduce o cifră fantastică a bugetului anual al Odesei pentru 31 august 1942: 61 milioane de mărci.

Aceasta era atunci, când  un kilogram de pâine costa 1-2 mărci, iar un kilogram de carne de porc 4-5 mărci. Desigur, că nici o comercializare locală și colectarea impozitelor în bugetul orașului nu puteau forma o astfel de sumă. Orașul avea 250 mii de locuitori. Apariția acestor sute de milioane se poate explica numai prin faptul că în Odesa a fost creata un „centru de convertire a valutei.

Deși administrația era româna, unica valută legală era cea germană. Eu nu cred că aceasta s-a întâmplat de la sine. Posibil că prin bugetul statului  se spălau mărcile, posibil și altceva de genul acesta, însă acei care știau, nimic nu comunicau.

Cum mergea treaba în timpul romanilor cu produsele alimentare? Am primit două răspunsuri : oamenii bătrîni spuneau „ca în timpul N.E.P.-ului (Noii politici economice – n.n.Al.M.), iar alţii – „ca în timpul țarului”. Nici aici nu a fost nici un miracol.

Folosindu-se de luna noiembrie caldă a anului 1941, românii au organizat însămînțarea culturilor de iarnă, iar în anul  1942 a fost strânsă o roadă generoasă, de care România nu avea nevoie. Avea nevoie Basarabia. Tot ce a crescut,  aici și a rămas. Pentru a stânge roada românii s-au folosit de metoda sovietică: toți care învățau erau obligați să presteze 21 de zile la lucrări agricole.

După 12 ani de înfometare stalinistă, se putea și…  mânca. Iată de exemplu, un fragment din agenda unui elev de liceu – din Odesa,  Iurii Sudoholischii, care s-a întors în oraș în toamna anului 1942:

 „27.09.1942 – Alaltăieri la ora 5 dimineața eram în Odesa. Mergeam pe jos. Deasemenea întîlniri, săruturi…Am depus documentele la tehniculul (colegiul-n.n.Al.M.) industrial…. O să învîăț gratis. În general taxa de studiu este de 200 de mărci pe an. Aici mărcile sunt numite ruble. Orașul și piața este bucușit cu de toare- sun fericit. Stau cu tata și tovarășii mei. Totuși, când  mă  uit la casele distruse din oraș mă apucă o tristețe…

10.10.1942 – În Odesa viața este stabilită. Primarul orașului  Gherman Pântea la deschiderea Universității a spus că viața în Odesa este mai bună  decât într-un oarecare alt oraș a Europei de Nord.

Într-adevăr la piață chiar este ceva uimitor salam, carne, unt, fructe și orice altceva. Desigur totul este foarte scump, totuși… Școlile și Universitatea funcționează, circulă tramvaie. În oraș la fiecare pas sunt magazine de comision, pe străzi merg dame elegante (vopsite puternic), români și germani”

Interesant, dar se cumpărau produse  din  pieți și din  toate aceste sute de magazine de produse? Scump? Dar ce, acum acestea sunt mai eftine? Care erau salariile? 120-150 de mărci se considera un salariu mic. Dar, de exmplu, un inginer putea liber să primească 600-700 mărci. O cină într-n restaurant era 25 de mărci… Erau greutăți, în primul rând cu astfel de marfă cum ar fi zahărul, sarea, petrol lampant.

Cu petrolul este clar – de el este nevoie la război -, însă prețurile ridicate pentru sare, se pot de explicat prin faptul că aici ea, pur și simplu nu este. Cât despre zahăr, păi pentru el era o cerere imensă – românii deloc nu reacționau faptul că locuitorii făceau țuică. Dificil era cu hainele și încălțămintea, chiar dacă în anul 1942  au început să se deschidă magazine de încălțăminte și ateliere de croitorie.

Erau deschise două stații telefonice automate (au funcționat pînă în anii 90, pe care așa le-au numit „românești,,), a lucrat aeroportul internațional, au fost stabilite relațiile poștale cu Europa. În Odesa veneau interpreți de operă  din Italia, interpreți – emigranți ruși. Cu un triumf s-au desfășurat  tururile regelui romantismului rus Piotr Leșcenco. Dar dupa aprilie a anului  1944- oricare discuții pozitive despre această perioadă erau rarisime.

Situația în Odesa a început să se înrăutățească din toamna anului 1943. Linia frontului se apropia, marca germană a suferit o inflație mare, prețurile au crescut de câteva ori.

Dar în comparație cu perioada 1944-1948, când împreună cu bolșevicii  a venit și o foamete cumplită, cu toate atributele sale (copii bolnaviu de rahitism, vârstnici umflați, părăsirea masivă a copiilor din anii 1943-1944  în orfelinate și „uitarea” lor în piețile orașului), în anul 1943 totul era mai lejer.

Pur și simplu  țăranii nu duceau marfa în oraș, păstrându-l până la sosirea vremurilor mai bune. Ele au „venit” în aprilie a anului 1944 când  sovieticii au confiscat tot. Plecând, românii au fost furate cinci troleibuze și calea feroviară de pe strada Reșelie.Trolebuzurile în scurt timp au fost recuperate.

Timp de doi ani, în România a funcţionat un regim de monarhie stranie, dar cu conducere comunistă, care includeau huligani și dame degradare ca Ana Pauker. În cinstea lui Gheorghiu dej a fost dată denumirea unui oraș în U.R.S.S., chiar dacă, în aceeași Românie  nici un oraș nu a fost denumit în cinstea nici unui comunist (opinie eronată, dar respectăm originalul – n.n.Al.M.).

„Conducătorul” Ion Antonescu și „guvernatorul” Gheorghe Alexianu au fost în anul 1944 aduși la Moscova, la Lubianca. Despre ce au discutat cu sadicii N.K.V.D.-iști, nu cunosc, dar în anul 1946 conducerea sovietica a organizat asupra lor cea mai rapidă „judecată pupulară” după care i-au împușcat. Cazul este destul de asemănător cu cazul lui Nicolae Ceaușescu.

După război, Gherman Pântea a fost supus la două procese judecătorești, acuzat de infracțiuni armate, și în ambele cazuri a fost achitat din cauza „lipsei probelor de crimă”.

Istoricii (sovietici – n.n.Al.M.) până în zilele de azi își fărîmă mințile – de ce? pinia oamenilor ar fi, că i-a luat apărarea mareșului Timoșenco, singurul mareșul  sovietic, care era provenea din Basarabia.

În Odesa locuia sora sa, într-o oarecare măsură Pântea singur a avut grijă, ca ea să nu fie atinsă de nimeni, dar această ipoteză îmi pare puțin credibilă.

FAșa, liniștit,  Pântea trăia în Romania, a scris memorii, însă o dată, în vara anului 1967, deja în timpul lui Ceaușescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea și a căzut mort. Familia l-a căutat trei ziile.

Moartea lui Pântea poate pare şi nu prea a fi suspectă, deşi în acea vreme, în Romania a existat o campanie de curățare pentru tot ce era legat de participarea la război de partea Germaniei.

Piotr Leșcenco a murit în lagăr de muncă românesc la construcția canalului „Dunărea- Marea Neagră” cărui nimănui nu-i trebuia (afirmaţie incorectă; utilitatea s-a văzut abia după realizarea sa integrală – n.n.Al.M.). Construcția a fos părăsită brusc, după moartea lui Stalin și lucrările au fost reluate în timpul lui Ceaușescu.

Mulți locuitori ai Odesei  au plecat cu românii, dar după o perioadă de timp N.K.V.D.-iștii sovietici i-au arestat chiar în Romania, fiindcă şi acolo ei deveniseră stăpâni. U.R.S.S. s-a destrămat încă în perioada când trăiau acei, care trăiseră perioada prezenței româno-germană. U.R.S.S. a pierdut.

Germania, chiar dacă i s-a tăiat din teritoriu, stă la locul său destul de bine.

România aproape că și-a salvat majoritatea teritoriilor, care fuseseră în posesia ei  la de 22 iunie ale anului 1941 (la sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a renunţat prin tratatul cu Ucraina din 1997 – n.n. Al.M.), și acum distribuie pașapoarte românești locuitorilor Basarabiei și nordului Bucovinei.

Intrată în Uniunea Europeană, România – ca şi Ucraina – au fost marginalizate. Eu nu am dubii că românii patrioţi nu au renunţat la recuperarea pământurilor pierdute.

 

Notă  – Fragment din volumul în curs de apariție Alexandru Moraru (editor) „Adevărul despre Odessa sub români” (mărturii ale localnicilor, documente și materiale) Chișinău, 2020, 306 pag. publicat de https://mazarini.wordpress.com/

 

 

 

 

ADDENDA:

 

În timpul administrației românești a Odesei, peste 25.000 de locuitori ai oraşului, care au putut demonstra documentar că au fost deposedaţi de comunişti, şi-au redobândit averile.

Pe lângă emisiunile în limba rusă,la radio erau retransmise posturi din Germania, Italia şi România. În şcoli, elevii luau gratuit micul dejun şi aveau o dată pe săptămână ore de limba română şi religie.

Bătrânii, orfanii, văduvele şi bolnavii mâncau gratuit la cantinele sociale. Pentru studenţi au fost înfiinţate cămine şi cantine.

Tinerii primeau şi ajutoare băneşti pentru procurarea de cărţi şi haine, iar când primarul vizita universitatea, îl înconjurau şi îi spuneau «Naş papaşa», adică părintele lor.

Din biblioteci a fost confiscată literatura sovietică de propagandă, au fost deschise toate bisericile închise de comunişti, au fost înlăturate monumentele şi tablourile liderilor bolşevici.

Se dezvolta sportul: aveau loc campionate cu participarea echipelor din ţările aliate, inclusiv Juventus şi Lecce, competiţii atletice şi motocrosuri, la hipodrom de trei ori pe săptămână se ţineau curse.

Oraşul era vizitat de turişti şi delegaţii străine, veneau în turnee cântăreţi de operă din Italia şi artişti ruşi emigraţi după revoluţie etc.

Potrivit memoriilor unui fost socialist menşevic rus pe nume Evgheni Tverskoi, publicate de ziarul Timpul de la Chişinăustaliniştii au lăsat  multe distrugeri.

Întreprinderile din Odesa au fost aruncate în aer.

La fel, depozitele cu produse alimentare au fost nimicite, iar intrarea în port a fost blocată de vase scufundate.

Însemnările lui  Evgheni Tverskoi, conțin numeroase detalii din viața cotidiană a Odesei în timpul administrației românești. 

Românii au reconstruit, în primul rând, bisericile. Ulterior, au demarat lucrările de refacere a fondului locativ-comunal. Muncitorii şi ţăranii s-au implicat activ.

Pentru opt ore de muncă ei primeau 4-7 mărci. Administraţia orăşenească i-a asigurat cu raţii, care depăşea până şi normele din Germania.

Precizez că un singur muncitor primea în fiecare lună – 0,5 kg de unt, un litru de ulei de floarea-soarelui, 2 kg de zahăr, 5-6 kg de cereale, făină şi macaroane, 2 kg de carne, o jumătate de litru de vodcă, 300 de ţigări şi un kilogram de pâine pe zi.

(…)

Oamenii erau asiguraţi nu doar cu o bucată de pâine. Au apărut şi locuri de distracţie. Românii au renovat Opera orăşenească din Odesa. Binecunoscutul tenor Seliavin a fost numit directorul acesteia (în timpul regimului stalinist el primea o pensie mizeră). Românii şi germanii veneau la Odesa ca să ascultele operele „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin” sau baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. De asemenea, a fost reconstruit Conservatorul din Odesa condus de celebra interpretă Lidia Lipkovskaia.

 

„Populaţia care a trăit două decenii sub Stalin se înţelegea perfect cu noile autorităţi, iar primarul mergea pe jos în inspecţii prin pieţe, vorbea cu oamenii şi se interesa de nevoile lor. Auzind de un astfel de trai, în zona de ocupaţie românească fugeau oameni din Ucraina şi Rusia“, consemna acesta.

 

 

 

 VIDEO Cronică italiană din Odessa. Vara anului 1942

15/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 10 comentarii

DIN NOTIŢELE UNUI ODESIT – ODESSA SUB ROMÂNI

ODESSA SUB ROMÂNI (DIN NOTIŢELE UNUI ODESIT)

Cu scuzele de rigoare vin in faţa Dvs. dragi prieteni, deoarece acest text îl reproduc în limba originala(rusă) din care cauză, cei care nu cunosc rusa nu vor avea posibilitatea de a înţelege cele relatate.

În esenţă subiectul este o dovadă, că în 1941 când sovieticii s-au retras din Odessa au distrus oraşul, au omorât toţi caii, au paralizat transportul iar alimentele care n-au dovedit să le transporteze, le-au dat foc, lăsând oraşul fără hrană şi căldură…iar administraţia română spre mirarea tuturor a izbutit să revitalizere oraşul într-un termen record pentru acele timpuri…

Vă mai atenţionez, că cele relatate sunt notiţele unui rus, locuitor al oraşului Odessa…

Cu recunoştinţă, Alexandru Moraru, istoric arhivist-Chisinau
http://mazarini.wordpress.com/ SECRETELE ISTORIEI

ОДЕССА ПРИ РУМЫНАХ

ЗАПИСКИ ОДЕССИТА

В относительной близости от западных границ СССР находились четыре легендарных города с выдающейся архитектурой. Вильнюсу и Львову повезло в 1941-м, повезло и в 1944-м. Оттого в эти города сейчас и ломятся толпы туристов. Петербургу повезло меньше, его население сделали заложниками в 900-дневной блокаде. Киев бомбили. Но речь пойдет об Одессе.

1.

За всю войну Сталин издал два самых знаменитых приказа. Первый под номером 227 запрещал военным покидать свои позиции под угрозой расстрела, в народе его называли «Ни шагу назад!». Второй был засекреченный, поэтому его номер начинался с нуля. Это приказ ставки ВГК № 0428 от 17 ноября 1941 года о создании команд по разрушению населенных пунктов в тылу немецко-фашистских войск. Ставка верховного главнокомандования приказывала «разрушать и сжигать дотла все населенные пункты в тылу немецких войск на расстоянии 40-60 кмв глубину от переднего края и на 20-30 кмвправо и влево от дорог», «в каждом полку создать команды охотников по 20- 30 человек каждая для взрыва и сжигания населенных пунктов, в которых располагаются войска противника»; при отступлении «обязательно уничтожать все без исключения населенные пункты, чтобы противник не мог их использовать». По сути, это было воплощение знаменитой фразы Троцкого: «Если нам и придется уйти, то после нас должно остаться кладбище».

… Территорию до Буга румыны вместе с немцами легко заняли к началу августа 1941 года, но в сентябре их преследовали неудачи. Сначала в авиакатастрофе разбился генерал Иоанициу – мозг одесской операции. Затем Красная армия провела успешный десант в селе Григорьевка, захватив важный плацдарм на севере. Но тут советское командование совершило просчет, и немцы ворвались в Крым, из которого можно было сделать неприступную крепость… Оборонять Одессу больше не было смысла, нужно было эвакуировать 80-тысячный гарнизон для обороны Севастополя.

На подготовку Одессы к сдаче отводилось 15 дней. Никого не интересовало, что в городе остаются 300 тысяч граждан, которым советская власть объяснялась в любви по сто раз на день. Весь транспорт – 2500 автомобилей и автобусов, 180 тракторов – были сброшены в море, 90 паровозов были уничтожены, 9000 лошадей были частично зарезаны и переработаны в колбасу, но в основном НКВДисты их просто расстреливали из автоматов ППШ. Вся улица Приморская была завалена трупами лошадей. Было сожжены даже все повозки – около 9000. В ночь с 15 на 16 октября 1941 года оставленные в городе подрывные группы уничтожили всё, что представляло какую-то ценность. Интересно, что уничтожению многих объектов помешали местные жители. Это признавалось и в советской литературе. Их называли «немецко-румынскими шпионами». В городе также оставались румынские и немецкие военнопленные, сколько – точно никто назвать не может, говорят, от 900 до 3-4 тысяч. Все были расстреляны.

Но этого было мало, решили затопить часть города, находящуюся ниже уровня лиманов. Этой же ночью подорвали городскую электростанцию, все хлебозаводы. Водопроводные краны пересохли, к утру сгорели практически все городские школы. Наши, родные, войска уходили из Одессы так, словно в городе не оставалось ни единой живой души. 15 сентября был бессмысленно взорван Воронцовский маяк.

Рано утром над Новым рынком появились краснозвездные самолеты, и на головы горожан полетели бомбы. Убитых мирных жителей было около сотни. Такие же бомбы рвались в клочья возле нынешнего музея морского флота, где был устроен склад конфискованных у населения радиоприемников. Под вечер в город начали входить румынские части.

На оборонительных позициях было брошено несколько тысяч солдат и моряков. Их просто кинули. Многие в окопах узнали, что город уже несколько дней под румынами, от жителей которые специально пришли им это сообщить.
Уходя, коммунисты разбросали листовки, содержание которых может быть охарактеризовано как феноменальная наглость: «Ко всем гражданам Одессы и Одесской области! Областной комитет партии и исполком областного совета призывают вас не складывать ни на минуту оружия в борьбе против румыно-немецких оккупантов. Беспощадно расправляйтесь с захватчиками, бейте их на каждом шагу, преследуйте по пятам, уничтожайте их, как подлых псов. Пусть в каждом доме, в каждом дворе и улице, на больших и малых дорогах врага подстерегает смерть. Пусть в каждом районе, в каждом селе нашей области и в городе Одессе грозно пылает пламя партизанской мести! Действуйте смело и беспощадно, беспощадно бейте и уничтожайте врага! К оружию, товарищи! К оружию и грозной мести врагу!».

Одесса была самой большой добычей Румынии за всю историю ее существования. Антонеску долго подбирал кандидатуру на пост мэра Одессы. Необходимо было найти румына, который свободно говорил бы по-русски плюс отлично знал бы город и имел опыт административного управления. Таким человеком стал Герман Пынтя – бывший поручик царской армии, участник первой мировой войны. Губернатором был назначен профессор Алексяну.

Ситуация была сложная: накануне зимы 300-тысячный город остается без воды, электричества, транспорта, продуктов, телефонной связи. Из больниц вывезено всё оборудование. Перед Пынтей и 16 чиновниками, которых он привез, стояла непростая задача – в кратчайший срок наладить жизнь в городе. Поразительно, но это им удалось. К июлю-августу 1942 года уровень жизни в Одессе по многим пунктам (а может, и по всем) превысил довоенный. Как это было сделано?

Сыграло свою роль грамотное управление. Румыны тут же переписали всех, кто умеет что-то делать руками – инженеров, врачей, техников и привлекли их (за деньги) для налаживания систем функционирования города. Затем они включили зеленый свет для частного предпринимательства. Частные магазины, рестораны, кафе, парикмахерские, ремонтные фирмы стали открываться сотнями. С момента коммунистического переворота прошло 24 года, со времени нэпа – 12-13 лет. Сохранилось много людей, знавших, что такое частный бизнес. Кроме этого, румыны провели реституцию: если кто документально подтверждал, что ему до революции принадлежал производственный цех или магазин – они возвращали. Совершенно ясно одно, если бы коммунистическую власть удалось свалить бы в это время, уровень жизни бы очень быстро поднялся. «Тех» людей было еще очень много.

Почему они всё это делали? Считается, что они хотели интегрировать Транснистрию в Румынию, а граждан рассматривали как своих поданных. Алексяну даже хотел провести референдум о воссоединении Транснистрии и Румынии. Но, возможно, у немцев были свои планы, во всяком случае, у нас в качестве валюты ходила марка, а не лей. Между Транснистрией и рейхскоммисариатом «Украина» была установлена полноценная граница, это потом сыграет свою положительную роль: после отличного урожая 1942 года регион будет просто завален продуктами.

2.
Относительно легитимности пребывания румын на территории СССР и правомерности слова «оккупация» можно сказать следующее. Вообще единственным легитимным обладателем прав на Одессу с 1794 года являлась династия Голштин-Готторпов. Они основали этот город, и при них в нем было построено все, что заслуживает внимания. Но последний император династии – Николай II – в 1917 году отрекся от престола. Другим легитимным обладателем города можно считать армию генерала Деникина, так как он выступал за созыв учредительного собрания. Возможно, легитимной является немецкая администрация, появившаяся здесь в 1918 году, после заключения мирного договора в Брест-Литовске. Все остальные власти, как ни крути – оккупационные. Это с одной стороны. Но если использовать норму «прав тот, кто сильнее», то все, кто управлял этим городом, являются легитимными.

Скорее всего, так посчитали и современные власти Одессы: на официальном сайте города имя Германа Пынти идет в общем списке городских начальников начиная с 1794 года. Иными словами, он такой же легитимный, как и остальные. Румын никто не звал? Никто. А красных кто-то сюда звал? Тоже никто. Одесса вообще была оплотом контры, что запечатлено у множества русских писателей. Этот город был слишком богатый, чтобы быть “за революцию”. Даже при большом количестве евреев.

Первые 5 дней пребывания румын в Одессе были довольно спокойными. 19 октября открылись рынки. Начался разбор завалов и расчистка улиц. Но 22 октября в дело вмешались агенты НКВД, которое занялось террором.
Герман Пынтя отправил в Бухарест план восстановления Одессы еще в начале сентября, притом, что вообще не было ясно – будут ли румыны там в 1941 году. В плане были указаны здания, в которых должны были разместиться подразделения румынской администрации. Военную комендатуру запланировали разместить в огромном доме НКВД на улице Маразлиевской, 40. Дом был построен в 1910 году и являл собой шедевр инженерной мысли – в нем были лифты, горячая вода, паровое отопление и автономная электростанция. Но потом это здание приобрело дурную славу: в нем разместилась одесская ЧК, а она была одной из самых кровавых. В начале октября советские разведчики захватили румынского офицера. При нем был этот самый план. Непонятно, почему взорвать решили не здание, где будет размещаться гестапо и не здание сигуранцы на Бебеля, 12,

Ночами в подвале здания рыли глубокий котлован. Туда заложили три тонны тротила, а возле колон – две стокилограммовые авиабомбы. Подорвать здание одесским НКВД-истам, оставленным для подпольной работы, почему-то не доверили, они должны были лишь передать по рации сигнал в момент, когда в здании соберется германское и румынское начальство. А уже из Севастополя должны были послать сигнал определенной частоты.

Дальше начали происходить малопонятные вещи. Когда румыны вошли в Одессу, их тут же начали предупреждать, что здание заминировано. 18 октября, перед въездом, его тщательно проверили немецкие саперы, 19 октября, поскольку сообщения о минировании не прекращались, здание еще раз внимательно проверили румынские саперы. Помещения были оставлены в идеальном состоянии, что было странно.

21 октября, когда Пынтя в этом доме пил чай в кабинете командующего 10-й пехотной дивизией генерала Глогожану (военного коменданта), пришла пожилая женщина и сообщила, что ее сын работал в этом здании электриком и видел, как его минировали. Об этом писал в своих воспоминаниях сам Пынтя и рассказывал в 90-х годах по румынскому телевидению племянник Глогожану. Пынтя выказал беспокойство, но Глогожану успокоил его, заявив, что про минирование ему сообщали не раз и здание уже дважды проверено. Пынтя настоял, чтобы его проверили еще раз.

На вечер 22 октября был назначен банкет, посвященный вступлению в управление городом румынской администрации. Немецкий уполномоченный информационной службы Редлер в рапорте своему начальству через несколько дней написал: «В четверг, 22 октября, в 15 часов 30 минут, появились два коммуниста и предупредили, что в течение получаса здание взлетит на воздух. Но это предупреждение не было принято во внимание по причине ложной тревоги за день до этого».

В 17 часов 45 минут здание взлетело на воздух. Я говорил далеко не с одним человеком, который жил тогда в Одессе, и все отмечают одну вещь. Никто не помнит звука, но все запомнили подземный толчок, казалось, произошло землетрясение. Это был самый крупный успех НКВД за 907 дней румынского пребывания в Одессе. Потом будет еще один – 18 ноября в районе первой заставы пустят под откос румынский эшелон. На этом героическая страница закончится, и на то будут свои причины. Лишь в феврале 1944 года сюда на парашютах будет сброшен отряд НКВД во главе с чекистом Авдеевым (в свое время приговоренным НКВД к расстрелу, временно замененному 15 годами концлагеря), для «налаживания связей с партизанами». В течение нескольких дней группа прекратит существование, а Авдеев пустит себе пулю в лоб.

3.

Взрыв на Маразлиевской оброс в советской литературе легендарными подробностями. Называются цифры убитых, причем всегда разные и всегда фантастические, говорится, что якобы была уничтожена вся румынская администрация, убито 300-400 человек. В эти цифры можно поверить, если вспомнить, что разлетелись три дома, а в них, между прочим, жили люди.

На самом деле о том, что дом заминирован, к 22 октября знали все. Поэтому на банкет приехали те, кто был уверен, что минирование – утка НКВД. Из генералов был только один Глогожану. Его заместитель Тресторяну, прокурор и начальник полиции, Пынтя и Алексяну, ни одни немецкий генерал – не приехали.

Вот официальная румынская сводка:

Deşi clădirea a fost controlată de genişti şi nu a fost identificat nimic suspect, totuşi în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45, ea a sărit în aer. În
urma exploziei şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi un număr de 135 de militari români şi germani (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), printre care comandantul
diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, şeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofiţerii germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitan Valter Kern.

Из более-менее высокопоставленных офицеров отметим румынского полковника Мангу Ионеску и трех немецких капитанов. И всё. И вот это «всё» разрослось в воспаленных мозгах советских историков до «сотен генералов».
Перед разрушенным зданием, в Александровском саду, румыны оборудовали мемориальное кладбище, которое в 1944 году забрали с собой. Антонеску отдал приказ о казни 200 человек за каждого погибшего и 100 – за каждого раненого.

Румыны и немцы на следующий день устроили акцию возмездия, расстреляв и повесив довольно много народу, но вот сколько – сказать нельзя. Это был самый кровавый день во всей истории этого города. Как максимальное называется число в 5000 человек. Само НКВД ничем не рисковало. И, конечно, они знали о последствиях, вот только эти последствия их совершенно не волновали. Я считаю, что то, что сделали румыны 23 октября, было большой ошибкой, но есть данные, что на них в этом вопросе сильно давили немцы. У нас очень много любят говорить о том, сколько уничтожили немцы, но никогда не говорят, что огромное количество подобных акций было ответом на действия спецбригад НКВД. Добавлю, что НКВД брало заложников с первого дня своего существования. Так, например, посылая в Одессу чекиста Авдеева в 1944 году с условно-смертным приговором, в заложниках оставили его семью.

4.

Советская власть, уходя с той или иной территории, оставляла там т.н. «подпольные обкомы». В теории первый секретарь обкома вместе со своим аппаратом переходил на нелегальное положение и проводил на оккупированных землях решения Москвы. Вся территория, оказавшаяся под немцами, как бы была накрыта сетью партийных органов. Во всяком случае, так это показано в советских фильмах.

В реальности же дело обстояло с точностью до наоборот. Неужели вы думаете, что реальные действующие подпольные обкомы были, скажем в Эстонии или Молдавии? Или на Западной Украине? Но уж совсем смешно получилось в нашем черноморском городе.

В 1941 году местный обком возглавлял товарищ А.Г.Колыбанов. Он должен был остаться в городе и возглавить подпольный обком. Но в последний день решил, что лучше не рисковать, переоделся в форму полковника и покинул город вместе с семьей. Вместо себя он оставил в качестве первого секретаря бывшего колхозного парторга товарища Петровского, которому для «налаживания» подпольной работы была выдана солидная сумма в золотых червонцах и указаны места, где спрятано оружие, рации, листовки.

Когда пришли румыны, Петровский, пораскинув мозгами, тоже решил не рисковать. Через пять дней он пошел и рассказал всё про себя. Когда в конце 1943 года красный фронт подходил к Одессе, Петровский решил перейти на нелегальное положение, но был схвачен и для страховки отправлен в Бухарест. Там, в сентябре 1944 года его и встретила Красная армия и родное НКВД. Следствие, суд, расстрел. Такова краткая история «одесского подпольного обкома».

Было и подполье чекистское. Когда Одессу было решено оставить, из Москвы прибыла бригада чекистов – 6 человек во главе с неким Молодцовым. 5 октября, в катакомбах села Нерубайского, состоялась знакомство будущих подпольщиков – московских и одесских. Завязалась драка, в которой одесские, используя численный перевес (13 против 6) зверски избили московских. Командир одесских Кузнецов сказал, что не уступит командование московским.
Возможно, именно одесские и слили румынам, что дом заминирован, уже в первый день, но при этом не могли рассказать о системе минирования – они ее просто не знали. И немцы, и румыны проявили удивительную беспечность, и 22 октября Молодцов послал сигнал в Крым. Оттуда через некоторое время вернулся сигнал, приведший в действие радиофугас.

Впрочем, московским долго поработать не удалось. Лидер одесских подпольщиков работавших «наверху» (т.е. в городе, а не в катакомбах) – Н.Федорович – предложил свои услуги сигуранце. Первым делом он выманил наверх Молодцова. На конспиративной квартире 25 февраля его арестовали, а оставшихся в катакомбах четверых московских разоружили одесские и закрыли в одну из пещер. Чуть позже все они были расстреляны по приказу руководителя командира «катакомбных» Кузнецова. Постепенно голод выгонял подпольщиков на поверхность, где они становились легкой добычей сигуранцы, большей частью соглашаясь на нее работать.

Вот как описывает ситуацию не лето 1942 года исследователь Ю. Гаврюченков: «Отряд чекистов на своих скудных запасах стойко и мужественно продолжал вести подпольную работу. По мере помрачения духа партизаны придумывали себе развлечения. Почти все стали вести дневники, а некоторые предались совершенно запретным утехам. 28 августа 1942 года Кузнецов собственноручно расстрелял оперативника Молочного за кражу куска хлеба. 27 сентября еще двое, Польщиков и Ковальчук, были казнены за воровство продуктов и “половую распущенность”. Вполне обоснованно опасаясь, что он может стать следующим, москвич Абрамов убил Кузнецова месяц спустя. В своей записной книжке, позднее найденной в катакомбах украинским НКВД, Абрамов писал: “Бывший начальник третьего особого отдела одесского управления НКВД лейтенант государственной безопасности В.А. Кузнецов был застрелен мною двумя пулями в висок в зале “Зеркальная фабрика” (название большой искусственной пещеры в каменоломнях) 21 октября 1942 года”.

Автор не пишет, какую именно подпольную работу они все вели. По всей видимости, она была настолько секретна, что ее никто и не заметил.

А в городе в это время была уже полностью налажена жизнь, открылись сотни ресторанов и кафе, буфетов и забегаловок. Некоторые из заведений открывали работавшие на сигуранцу чекисты, тратя оставленные на «подпольную работу» деньги. Именно поэтому, несмотря на «грандиозную историю партизанского движения Одессы», только двум людям стоят даже не памятники, а так, памятные плиты: Молодцову и его связнику Гордиенко. И всё.

Осуждать подпольщиков не стоит. Если страна кинула город, то почему город не может кинуть страну? Каждый приспосабливался как мог, тем более, что не все обожали советскую власть. Особенно загорелые ребята с пляжей и лиманов. Я имею определенный опыт пребывания в катакомбах и могу сказать, что там действительно едут мозги. И быстро.

В сентябре 1944 года архивы сигуранцы попали в лапы НКВД, после чего вся «одесская» часть подпольщиков была расстреляна.
5.
Про румынский период истории Одессы написано грандиозное количество статей, книг, воспоминаний и исследований. Артефакты, связанные с ним, до сих пор являются объектом бешеной спекуляции и наживы, уступая по стоимости только немецким того же времени. И, тем не менее, достоверное описание этого периода практически невозможно. Здесь та же история, что и в СССР эпохи Брежнева, а она не так давно ведь была. Вот пишут пять человек пять разных статей – читаешь и видишь, что все говорят правду, при этом статьи совершенно разные. Так и с румынами. Поэтому статьям я доверяю в том смысле, насколько их содержание не противоречит тому, что я слышал от многих-многих людей, в первую очередь от родственников. Да и половина нашего старого двора жила при румынах. Интересно, что все высказывания сводились к двум тезисам: а) при румынах все было, б) при румынах все работало. А помните фразу, сказанную вором в законе Гоцману в фильме «Ликвидация»: «при румынах было лучше»? Так вот, эта фраза вообще-то крылатая.

… При румынах Одесса была наводнена печатным словом. Здесь издавалось целая куча газет, включая детские, возили газеты из Румынии и Германии. Популярная газета «Молва» освещала гламурную жизнь. Еще была газета «Смех»: шутки на грани приличия, анекдоты, карикатуры на Сталина. После апреля 1944 года тем, у кого находили подобные газеты, давали 10-15 лет концлагерей.

3 ноября, после того, как удалось наладить несколько электростанций, начали работать первые трамвайные маршруты. 4 ноября возобновили работу 6 больниц. 7 ноября обязали прийти и зарегистрироваться всех коммунистов. Они должны были подписать бумажку, что заблуждались в своих убеждениях, и в отношении них никаких санкций не применялось. Интересно, попали эти списки в лапы НКВД?

15 ноября пущен первый мощный электрогенератор. 16 ноября одесское отделение германо-румынских железных дорог возобновило пассажирские перевозки по Транснистрии. 9 ноября всем улицам возвращаются названия, которые были при царе. Пять улиц называют в честь румынских деятелей, а также Гитлера (бывшая Карла Маркса) и Муссолини.

25 ноября для всех трудоспособных граждан от 16 до 60 лет вводится обязательная трудовая повинность. Назначается денежная оплата плюс выдача продовольственных карточек. 26 ноября из библиотек изымается вся коммунистическая литература и книги т.н. «советских писателей». 27 ноября открываются 50 школ, при них организуются буфеты и бесплатные завтраки. Раз в неделю – румынский язык и закон божий.
К 28 ноября открыты все православные храмы, закрытые коммунистами, те, что не успели взорвать. Именно румыны составили план восстановления кафедрального собора, взорванного в 1936 году и восстановленного только в 2002-м.

29 ноября начинает работу трансляционная сеть. Вместе с передачами на русском языке идут передачи из Германии, Италии и Румынии. В начале декабря привозят два мощных генератора из Румынии. Это позволяет подать электричество в квартиры. 3 декабря объявлен набор в полицию. Конкурс – огромный.

7 декабря открылась обсерватория. 13 декабря возобновляет работу оперный театр. Премьера – «Евгений Онегин». Зал забит. 14 декабря увеличиваются нормы выдачи хлеба по карточкам. Работает хлебзавод и куча частных пекарен.

В 1941 году возвращена собственность 2567 одесситам, сумевшим документально доказать, что коммунисты ее конфисковали.

16 декабря открываются первые две столовые, где малоимущие слои населения могут питаться бесплатно.

Разрушены все памятники коммунистическим вождям. Издан указ, обязывающий сдать на уничтожение картины с их изображением. Запрещено публичное исполнение коммунистических песен.

К 22 декабря восстановлен водопровод. К новому году организована массовая продажа мяса по низким ценам. К 31 декабря открыто 500 магазинов. Из них 47 кондитерских, 7 книжных, 4 цветочных, а 2 – домашних животных и кормов к ним. Завершался год оперой «Фауст» и запуском целой серии предприятий, в основном пищевой промышленности.

6.
Получилось так, что в один день исчезла вся властная вертикаль. Все чиновники, прокуроры, судьи, советские и партийные органы, прекратили свое существование. И на их место пришли новые люди, назначенные с разных мест. Никаких устоявшихся кланов не было. При Пынте в Одессе чиновников регулярно выкидывали с работы за провинности – это факт. А при СССР?

Александр Черкасов в своем четырехтомнике «Оккупация Одессы» чуть ли не половину объема книги посвящает делам финансовым, скрупулезно анализируя, сколько денег на то или иное полезное мероприятие выделила городская администрация, и задает вопрос – откуда у муниципалитета такие средства? Более того, анализируя архивные документы, он приводит фантастическую цифру бюджета Одессы на 31 августа 1942 года: 61 миллион марок. Притом, что килограмм хлеба стоил 1-2 марки, а килограмм свинины – 4-5 марок. Конечно, никакая местная коммерция и поступления в бюджет от налогов не могли дать подобной суммы. В городе-то всего 250 тысяч жило. Появление этих сотен миллионов можно объяснить только тем, что в Одессе был создан некий «прокруточно-конвертационный центр». Ведь притом, что администрация здесь была румынская, единственной законной валютой была немецкая. Я не думаю, что это было сделано просто так. Возможно, через бюджет города отмывали марки, возможно, еще что-то в этом роде. Но те, кто это точно знал, ничего не рассказали.

Как обстояло дело при румынах с продуктами? Ответов на этот вопрос я слышал два. Старые люди говорили – «как при нэпе», совсем старые – «как при царе». Чуда здесь тоже никакого не было. Воспользовавшись теплым ноябрем 1941 года, румыны успели провести сев озимых, а в 1942-м был собран грандиозный урожай, в котором Румыния как таковая не нуждалась, нуждалась в них и Молдавия. Все, что выросло, здесь и оставалось. Чтобы убрать урожай, румыны воспользовались советскими наработками: все учащиеся обязаны были отработать 21 день на сельхозработах.

После 12 лет сталинской голодухи, можно было и поесть. Вот, к примеру, фрагмент дневника старшеклассника-одессита Юрия Суходольского, вернувшегося в наш город осенью 42-го года: «27.09.1942 г.. …Позавчера в 5 часов утра были в Одессе. Дошли пешим порядком. Ну, конечно, встречи, лобзания… Подали заявления в индустриальный техникум… Буду бесплатно учиться. Вообще же плата 200 марок в год. Марки тут зовут рублями. Продуктов тьма – страшнейшая радость. Пребывание с отцом и товарищами. Вот только жалко смотреть на разбитые дома…

10.10.1942 г….В Одессе, что и говорить, жизнь налажена. Городской голова г-н Герман Пынтя на открытии университета сказал, что жизнь в Одессе лучше, чем в каком-либо другом городе Западной Европы. Действительно, на базаре прямо что-то удивительное: колбасы, мясо, масла, фрукты и все прочее. Конечно, всё страшно дорого, но все-таки… Школы и университет функционируют, ездят трамваи. В городе на каждом шагу комиссионные магазины, по улицам ходят нарядные дамы (сильно накрашенные), румыны и немцы».

Интересно, но кто–то же покупал продукты на 9 рынках и во всех этих сотнях продуктовых магазинов? Дорого? А что, сейчас они дешево стоят? Каковы были зарплаты? 120-150 марок считалось низкой зарплатой. Но, например, инженер мог спокойно получать 600-700. Ужин в ресторане – 25 маро… Были трудности, прежде всего, с таким товарами как сахар, соль, керосин. С керосином понятно – он нужен для войны. А вот высокие цены на соль можно объяснить тем, что здесь ее просто нет. Что же до сахара, то на него был огромный спрос – румыны совершенно не реагировали на то, что граждане варили самогон. Трудно было с вещами и обувью, хотя в 1942 начали запускаться обувные и швейные предприятия.

Были запущены две АТС (они проработали до конца 90-х годов, их так и называли «румынскими»), работал международный аэропорт, было налажено почтовое сообщение с Европой. В Одессу приезжали оперные певцы из Италии, русские исполнители-эмигранты. С триумфом прошли гастроли короля русского романса Петра Лещенко. Но после апреля 1944-го любые положительные высказывания об этом периоды были чреваты.

7.

Положение в Одессе начало ухудшаться с осени 1943 года. Фронт приближался, немецкая марка претерпела жуткую инфляцию, цены выросли в разы. Но по сравнению с периодом 1944-48 года, когда вместе с большевиками пришла очередная голодуха, со всеми атрибутами (детьми-рахитами, опухшими взрослыми, массовым подкидыванием детей 1942-44 г.р. в детские дома и “забыванием” их на рынках города),
в 1943-м все было более-менее. Просто крестьяне не везли товар в город, придерживая его до лучших времен. Они настали в апреле 1944-го – всё конфисковали советы.

Уходя, румыны украли пять троллейбусов и рельсы с улицы Ришельевской. Троллейбусы, впрочем, скоро вернули.

… Два года в Румынии существовал странный режим – монархия, но с коммунистическим правительством, в которое входили отморозки и отмороженные дуры типа Анны Паукер и Георгиу-Деж. В честь последнего даже назван город в России, притом, что в самой Румынии никаких городов в честь коммунистов никогда не называлось.

«Кондукаторул» Ион Антонеску и «гувернаторул» Георге Алексяну были в 1944 году доставлены в Москву на Лубянку. О чем они там говорили с кровавой гэбней – понятья не имею, но в 1946 году коммунистические власти устроили над ним скоротечный «народный суд», после чего их тут же расстреляли. Случай, весьма похожий на случай с Чаушеску. Герман Пынтя после войны попал под два судебных процесса, связанных с военными преступлениями, и оба раза был оправдан «за отсутствием состава преступления». Историки до сих пор ломают головы – почему? Популярная версия – заступничество маршала Тимошенко. Сам маршал был из Бессарабии, в Одессе жила его сестра, и вроде как Пынтя лично позаботился, чтобы ее никто не трогал. Мне эта версия представляется малоубедительной.

Так он и жил себе спокойно в Румынии, написал мемуары, но однажды летом 1967 года, уже при Чаушеску, зашел кафе, выпил кофе и упал замертво. Семья искала его три дня. Смерть Пынти, может, и не вызывала бы подозрений, но именно в это время в Румынии шла тотальная компания зачистки всего, что было связано с участием в войне на стороне Германии.

Петр Лещенко умер в румынском концлагере на строительстве никому не нужного канала «Дунай-Черное море». Стройка была заброшена сразу после смерти Сталина и возобновлена только при Чаушеску. Обошлась в миллиарды.

Многие одесситы ушли с румынами, и НКВД их достало уже в самой Румынии. СССР развалился еще при жизни тех, кто помнил румынско-немецкое присутствие. Союз проиграл всё, что можно было проиграть. Германия, пусть и урезанная в территориях, вполне себе на месте. Румыния фактически сохранила те земли, что были у нее к 22 июня 1941 года, и сейчас раздает румынские паспорта жителям Бессарабии и Северной Буковины. Румыния – в Евросоюзе, в то время как Украина и Россия выброшены на обочину. У меня нет сомнений, что у Румынии имеются вполне определенные планы на эти земли.

20/05/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | 5 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: