CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIE: Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS


ANALIZĂ / Cine au fost dușmanii independenţei R. Moldova față de URSS

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 este un document epocal, un document de o mare încărcătură politică, economică, juridică, culturală şi istorică.

Ea a devenit un mare eveniment istoric, a format o cumpănă de departajare a cronologiei istorice care se poate asemăna cu căderea Bastiliei, răsturnarea jugului turco-fanariot, unirea Ţărilor Române şi formarea României moderne din 1859, sau unirea Basarabiei cu România din 1918 şi eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa din 22 iunie-30 iulie 1941 de către Armata Română. Despre aceasta ne vorbesc faptele istorice.

După 1985, în politica internă a RSSM s-au conturat două direcţii de activitate. S-au format două forţe de luptă. Prima o alcătuiau forţele progresive naţionale, democratice, care aveau o susţinere socială a circa 80% din toată populaţia Moldovei, şi a doua forţă o alcătuiau elementele imperiale, coloniale, rusofone, antiromâneşti, care se prezentau ca exponenţii a 20% din populaţia Republicii Moldova. Populaţia autohtonă a luptat pentru restructurare, transparenţă, democratizarea sistemului colonial sovietic.

Către 1991 s-a ajuns până la demolarea şi descompunerea Uniunii Sovietice. La această luptă au participat foarte activ intelectualitatea, oamenii de bună-credinţă, precum Alexandru Moşanu, Valeriu Matei, Gheorghe Ghimpu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu, Andrei Vartic, Constantin Tănase, Valeriu Saharneanu, Tudor Ţopa, Dumitru Matcovschi, Nicolae Mătcaş, Lidia Istrati, Nicolae Costin, Anatol Ciobanu şi mulţi alţii.

Noi am constatat că la lupta de eliberare naţională au participat peste 350 de mii de profesori, medici, lucrători ai frontului cultural, scriitori, artişti, istorici, filologi, jurnalişti, jurişti, agronomi etc.

Tot ei reprezentau voinţa a peste 3,5 mln. de români basarabeni, dintre care peste 700.000 au participat la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 şi au aprobat Declaraţia de independenţă.

A fost o alegere istorică. Totodată, trebuie subliniat că în Republica Moldova a existat şi mai există în prezent un balast, o forţă socială, politică şi imperială care a luptat împotriva restructurării, transparenţei, democratizării şi proclamării independenţei Republicii Moldova.

Lucrez în prezent cu studenţii, susţin mai multe cursuri universitare şi am observat că unii studenţi nu înţeleg că pentru independenţa R.Moldova s-a luptat cu acele forţe imperiale care şi astăzi controlează pe deplin politic, economic şi informaţional Republica Moldova, luptă cu independenţa, cu forţele politice naţionale autohtone, duc o politică antiromânească şi antiumană.

În primul rând, e vorba despre fosta conducere a URSS – CC al PCUS, Sovietul Suprem al URSS, KGB-ul sovietic, armata sovietică, elita administrativă, politică şi militară din fosta URSS. Mihail Gorbaciov, Anatoli Lukianov, Vladimir Kriucikov, Dmitri Iazov, Boris Pugo, generalii Varennikov, Pavel Graciov, Aleksandr Lebed, I.Morozov, Ghennadi Iakovlev etc. – care deveniseră duşmani de moarte ai independenţei Republicii Moldova.

În Declaraţia Secretariatului CC al PCUS privind evenimentele din R. Moldova din 3 noiembrie 1990 s-a menţionat că PCUS „se declară categoric împotriva oricăror manifestări de naţionalism/şovinism şi separatism, indiferent din partea cui ar porni ele” (Sovetskaia Moldova, 1990, 3 noiembrie).

În acelaşi timp, M.Gorbaciov, A.Lukianov, D.Iazov, D.Kriucikov, B.Pugo au susţinut formarea pe teritoriul R.Moldova a aşa-numitelor „republici găgăuză şi nistreană”.

În al doilea rând, au luptat împotriva independenţei Republicii Moldova CC al PCM, elita comunistă din Moldova.
Majoritatea lor au luptat nu pentru independenţă, ci pentru „afirmarea consecventă a suveranităţii reale a RSSM în componenţa Federaţiei sovietice înnoite” (Poziţia, 1991, p. 49). Ei cereau renunţarea la „aşa-zisele planuri de unire cu România” (Cuvântul, 1991, p. 49). Mai mult luptau pentru păstrarea URSS şi a PCUS. La 27 octombrie 1990 CC al PCM a propus direct „intrarea republicii în Uniunea înnoită a statelor suverane” (Cuvântul, 1990, 27 octombrie).

Toată presa comunistă din acea perioadă , inclusiv „Nezavisimaia Moldova”, „Comunistul Moldovei”, „Moldova socialistă”, „Cuvântul”, „Dnestrovskaia pravda” etc., au promovat o politică proimperială, prosovietică şi destructivă, antiromânească.

În al treilea rând, în Parlamentul Republicii Moldova a activat un mare grup de deputaţi rusofoni şi unii moldoveni deznaţionalizaţi şi mankurtizaţi care s-au împotrivit adoptării Declaraţiei de independenţă.

Aceştia erau, după cum scria Nicolae Dabija, „nişte hoţi de speranţe”. Ei au răpit speranţa românilor moldoveni în independenţă şi unirea cu România. Deputaţii rusofoni nici nu doreau să audă de limba română, de independenţă, de istoria românilor, de istoria R. Moldova din componenţa URSS.

Când auzeau de România, parcă le punea cineva sare pe rană. De acum la 17 martie 1991 conducerea URSS a organizat aşa-zisul „referendum unional”, prin care se preconiza să ţină în chingile Imperiului Sovietic toate republicile sovietice, să depăşească proclamarea independenţei acestor foste republici unionale.

Însă Parlamentul R. Moldova, discutând această problemă la 12-13 februarie 1991, a respins ideea referendumului preconizat pentru 17 martie 1991.

Autorii lucrării „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre” (Chişinău, 2004, p. 386) au răspândit nişte minciuni precum că „pentru menţinerea URSS au votat 950 de mii de cetăţeni ai R. Moldova”. În realitate, după datele Comisiei electorale, în 1990 erau înscrişi 2,9 mln. de alegători.

În cadrul adunărilor săteşti organizate în 1076 de sate cu o populaţie de 2,04 mln. de alegători, 86,3% din toţi alegătorii s-au pronunţat contra „referendumului unional”, iar în 202 localităţi cu 324 de mii de locuitori, 13,7% au pledat pentru păstrarea URSS (Tudor Ţopa, Cutezanţă înaripată, Chişinău, 2012, p. 431-432).

Foarte agresiv s-au comportat în Parlament deputaţii Ghimn Pologov, Viktor Konstantinov, Aleksandr But, Valentin Cicikin, Grigori Evstrati, Vasili Iakovlev (Spânu), Mihail Kodin, Nikolai Ostapenko, Andrei Safonov, Valentin Burduja, Stepan Kuroglo, Maria Vasilioglo, Grigori Valovoi, Piotr Volkov, Aleksandr Morozov, Vlad Râleakov, Anatoli Bolşakov, Vitali Glebov, Anna Volkova, Leonid Ţurcan etc.

După datele publicate de Tudor Ţopa, în primul parlament democrat au fost aleşi 371 de deputaţi, inclusiv 259 de moldoveni, 57 de ruşi, 35 de ucraineni, 13 găgăuzi şi 8 bulgari. Dintre toţi aceştia 278 de deputaţi au votat pentru independenţă, iar 93 de deputaţi n-au votat. Unii au lipsit din cauze motivate, iar alţii au votat contra sau n-au dorit să vină la şedinţa Parlamentului din 27 august 1991.

Mai mulţi deputaţi rusofoni au fost susţinuţi de mişcarea şovinistă şi interfrontistă numită „Uniunea-Edinstvo”, de Partidul Socialiştilor din Moldova, Garda transnistreană, a lui Stepan Kiţak, Consiliul Muncitoresc Unit (OSTKA). Ei au încercat să torpileze independenţa R. Moldova. Peste 170 de întreprinderi, inclusiv uzinele „Mezon”, „Sciotmaş”, „Alfa”, „Vibropribor”, au organizat anumite greve.

Clasa politică rusofonă din Moldova nu numai că s-a împotrivit proclamării independenţei R. Moldova, dar a şi susţinut activ puciul de la Moscova din 19-21 august 1991. Unii deputaţi s-au încadrat direct în operaţiile puciştilor, s-au folosit de lupta pentru independenţă pentru a consolida separatismul sovietic imperial în Transnistria.

Un rol foarte mare în neutralizarea acestor forţe separatiste l-a jucat generalul Ion Costaş, ministru de Interne al R. Moldova.

Sub comanda acestui mare patriot au fost arestaţi la 22-23 august separatiştii Grigori Popov, Vladimir Bodnar, Ghimn Pologov, Aleksandr Porojan, Ilia Suliman, Stepan Topal, Mihail Kendighelean şi alţii. La 29 august 1991 Igor Smirnov a fost arestat de către grupul special de luptă contra terorismului al Ministerului de Interne al R.Moldova şi adus la închisoarea din Chişinău.

La această operaţie militară, antiteroristă au participat: locotenent-colonelul C.M.Panteleev, ofiţerii Valeriu Apostol, Tudor Odobescu, Alexandr Zelinski (Ion Costaş, „Dni zatmenia. Hronika neobiavlennoi voinî”, Chişnău, 2010, p. 264-272). Aceşti bravi ofiţeri merită astăzi un cuvânt de laudă în legătură cu ziua independenţei Republicii Moldova. Istoria trebuie să-şi cunoască eroii.

De menţionat că majoritatea deputaţilor comunişti şi separatişti care au luptat contra independenţei R. Moldova au devenit mai târziu mari „patrioţi”, de fapt, afacerişti, speculanţi, jefuitori ai economiei naţionale a R. Moldova.

Foştii lideri au participat activ la privatizare şi formarea fondurilor, asociaţiilor economice. Foştii deputaţi din Transnistria au pus stăpânire pe toată industria acestei regiuni, care alcătuia 40% din toată industria Republicii Moldova. Smirnov, Maracuţa, A.Maiorov, V.Zagreadski, A.Belitcenko, S.Topal, A.Porojan, N.Bogdanov, Anna Volkova, V.Emelianov, A.Bolşakov, V.Râleakov şi alţii s-au folosit de condiţiile separatismului velicorus şi s-au îmbogăţit.

Deputatul rus Baturin a primit un anumit număr de acţiuni în procesul de privatizare a Centralei Termoelectrice de la Kuciurgan. După unele date, la Chişinău au fost create mai multe structuri economice, fiind finanţate de către Igor Smirnov.

Suntem de acord cu părerea generalului Ion Costaş privind faptul că o judecată corectă ar trebui să aibă loc astăzi, în conformitate cu art. 67 al Codului penal al R. Moldova, împotriva acelora care au ocupat raioanele din estul R. Moldova.

Crima separatiştilor trebuie pedepsită inevitabil. Aşa ne învaţă istoria şi credem că aşa trebuie să fie.

Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. univ.
ARHIVA TIMPUL
27 august 2013

19/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , | Un comentariu

Ocupația sovietică – cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. VIDEO

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Ocupația sovietică în România. Armata română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii

Ocupația sovietică a fost cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958.

Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre nu ca o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat, ci precum o armată de ocupație, cu toate caracteristicile acesteia din urmă.

Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu Austria.

Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă. Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria. Tratatul de Pace a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.

Dar în mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a putut ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.

Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice. La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.

Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare. Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.

Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism. În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii. Iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase putere, partidele istorice erau desființate iar liderii lor politici mureau sau au murit deja în închisorile comuniste.

Armata Roșie, o armată de ocupație

2. Soldați ai... (armata-rosie-soldati-sovietici_83999900.jpg)

Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd

La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.

Sovieticii au fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private. Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români precum inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.

Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”

Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii

Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele: „ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare”.

Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor. 

Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii, în care erau stabilite obligațiile țării noastre. 

Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”. S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare. 

Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român

Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” – consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre –  beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român.

La fel se întâmpla și cu serviciile medicale. Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri. Iar din 1950, RPR, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora. 

În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării. 

Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic.

Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:

„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.

Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Vecheextrase https://www.defenseromania.ro/ocupatia-sovietica-in-romania-armata-romana-a-incercat-sa-opuna-rezistenta-armatei-rosii .

21/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un plan american de ocupare a URSS la sfârșitul anilor ’50

 

 

 

 

 

 

URSS sub ocupație americană la sfârșitul anilor ’50

În perioada postbelică, Statele Unite au conceput mai multe planuri de aracare a URSS – toate folosind arme nucleare.

Într-un singur plan, „Dropshot” din 1957a fost gândită organizarea Uniunii Sovietice după  învingerea acesteia, scrie publicația rusă  http://ttolk.ru 

Din 1945 până la prăbușirea URSS la sfârșitul anilor 1980, Statele Unite au pus la punct  aproximativ o duzină de planuri vizând  un război cu URSS, niciunul dintre acestea nefiind recunoscut oficial la nivel prezidențial.

De regulă, acestea erau  concepute de departamentele specializate al administrației americane  – Pentagonul, sau CIA și Consiliul pentru politica externă. Planuri similare pentru atacul asupra Statelor Uniteaveau și sovieticii mai ales departamentele specializate ale  Ministerului Apărării și KGB.

Planuri americane analizau în detaliu modul în care trebuiau să evolueze operațiunile militare, toate cu ajutorul armelor nucleare. Nicăieri nu se spunea în detaliu, ce se va întâmpla cu Uniunea Sovietică la sfârșitul  războiului, după înfrângerea URSS?

Numai într-un singur plan american întocmit în 1957, „Dropshot”, s-a  vorbit despre  organizarea  URSS de după război. Planul avea peste 700 de pagini și o mare parte din el nu a fost încă făcut public.

Materialele care au fost făcute publice vorbesc despre următoarele:

 

În războiul împotriva URSS, ar fi fost angajate în luptă în total  până la 250 de divizii – 6,2 milioane de militari, iar în cadrul aviației, armatei, apărării aeriene, unităților auxiliare și forțelor de ocupație – alte 8 milioane de oameni.

În prima perioadă a războiului, America urma să arunce peste 300 de bombe atomice și 250 de mii de tone de bombe convenționale asupra Uniunii Sovietice, cu scopul de a distruge până la 85% din industria sovietică. Apoi, 114 divizii NATO  vor ataca dinspre vest și  din sud (cu un desant masiv pe coasta de nord-vest a Mării Negre).

50 de divizii vor  distruge forțele armate sovietice din Europa Centrală.

Urma apoi ocupația URSS. S-a considerat că ar fi fost necesare  38 de divizii, adică aproximativ 1 milion de oameni din forțele terestre, dintre care  23 de divizii îndeplineau rolul de trupe de  ocupație a teritoriului  Uniunii Sovietice care urma să fie  împărțit în patru zone de ocupație: partea de vest ; Caucaz și Ucraina; Ural, Siberia de Vest și Turkestan; Siberia de Est, Transbaikalia și Primorye.

Se planificase transformarea acestor zone de ocupație în confederații independente.

 

 

 

 

Zonele au fost împărțite în 22 de „sub-zone”. În același timp, forțele de ocupație au fost distribuite în următoarele orașe după cum urmează: la Moscova – două divizii și o divizie fiecare în Leningrad, Minsk, Murmansk, Gorky, Kuibyshev, Kiev, Harkov, Odessa, Sevastopol, Rostov, Novorossiysk, Batumi, Baku, Sverdlovsk, Chelyabinsk, Tașkent, Omsk , Novosibirsk, Khabarovsk, Vladivostok.

Deoarece se avea în vedere că toate marile orașe ale URSS ar fi fost distruse de  bombardamentele nucleare, orășenii supraviețuitori s-ar fi refugiat  în mediul rural, care nu ar fi suferit de război. În general, ca urmare a războiului, așa cum ar fi planificat americanii, 20-30 de milioane de cetățeni sovietici (sau 10-15% din populație) ar fi  murit și aproape întreaga industrie ar fi distrusă, cu excepția celei din orașele sovietice mici – în principal industria ușoară, alimentară și industria  prelucrătoare, devenind de asemenea o furnizoare de materii prime și hidrocarburi.

 

Acum, URSS, sau mai bine zis cele patru  Confederații de pe teritoriul său, ar fi devenit o țară agrară – cu o pondere a populației urbane de 10-15% și  ar fi revenit la nivelul Rusiei țariste la începutul secolului XX.  

Cel mai mare oraș va rămâne Moscova – cu o populație de 300-500 de mii de oameni. 

Teoreticienii americani au considerat că Berlinul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a pierdut din vedere aspectele politice pe care K. Clausewitz le formulase, și anume: „Rusia nu este o țară care poate fi cucerită, adică ocupată. O astfel de țară nu poate fi învinsă decât prin slăbiciunea internă și cearta internă. ” 

De aceea strategii americani au pornit să corecteze greșelile lui Hitler.

Perioada de tranziție la democrația în stil occidental pentru Confederația nou creată pe teritoriul fostei URSS ar fi  fost de 20-30 de ani. În tot acest timp, trupele americane trebuiau să rămâne pe teritoriul rusesc ( utilizând 22 de „centre de ocupație” și 20-25 de divizii).

Americanii au estimat că  rolul  foștilor deportați în Gulag și al familiillor lor, al descendenților chiaburilor (kulacilor)  din mediul rural, al minorităților naționale (de la ucrainenii lui  Bandera și „frații pădurii” din vestul țării până la i basmacii caucazieni din Asia). Acești oameni ar deveni cadre de conducere la nivel de bază și maxim la nivel mediu (nivelul consiliilor sătești și raionale).

Cele mai  bune cadre de execuție ar fi fost imigranții din Occident. Problema a fost simplificată și de faptul că în Occident existau  „guverne în exil” pentru statele naționale – Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan și națiunile din nordul Caucazului. Pentru ruși, se miza pe cadre din Uniunea Populară a Muncii (NTS; apropiate ideologic de fasciștii de tipul clasic, italian și socialiști de dreapta), „Comitetul de la Munchen” (foști Vlasoviști) și  pe emigranți albi..

Este tot ce se știe despre planurile de ocupație din SUA din documentul ”Dropshot”.

12/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: