CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FOAMETEA, TEROAREA ȘI ȘANTAJUL – INSTRUMENTELE FOLOSITE DE COTROPITORII SOVIETICI PENTRU SUPUNEREA BASARABENILOR

Istoricul Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN, preluat de Timpul md., că nostalgicii perioadei sovietice ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”.

Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”.

Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 1944 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicat președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.


„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri.

Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

14/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dosar istoric. Foametea provocată în Basarabia de cotropitorii sovietici a condamnat la moarte sute de mii de oameni. VIDEO


Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord - Wikipedia

Condamnați să moară de foame

Pe 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, care aparțineau statului român la acel moment.

Din primele ore după ocupație, au început represiunile împotriva tuturor cetățenilor pe care regimul de ocupație îi considera periculoși pentru URSS, care au culminat cu deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a elitei intelectuale, a administrației române și a fețelor bisericești rămase pe teritoriile ocupate.

După câteva zile petrecute în vagoanele pentru vite, bărbații au fost despărțiți de soții și copii, fiind duși în închisorile Gulagului.

Femeile și cei mici au fost duși în Siberia sau Kazahstan, pentru a fi folosiți la munci fizice necalificate.

Autoritățile sovietice nu au creat condiții pentru ca deportații să fie asigurați cu hrană și, în consecință, a crescut drastic mortalitatea printre aceștia, scrie Mariana S. ȚĂRANU, conferențiar universitar, doctor în istorie în publicația https://www.timpul.md.

Sistemul de cartele alimentare

În prima săptămână, familiile deportate în Kazahstan intenționat nu au fost asigurate cu hrană. Oamenii erau nevoiți să vândă lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă sau să le schimbe pe mâncare cu localnicii. Apoi a fost introdus sistemul de cartele.

În cazul familiilor, ajunse în Siberia, acest sistem a fost instituit chiar din prima zi. Raţia alimentară pentru o persoană constituia 200 grame de pâine pe zi. Boris Vasiliev își amintea că mamă-sa a primit cinci foi cât jumătate de caiet, împărțite în pătrățele numerotate. Erau atâtea pătrățele câte zile avea luna.

La magazin, i-au tăiat un pătrățel din fiecare foaie și biata femeie s-a întors plângând cu bucata de pâine. Mai mult nu le dădeau nimic, doar ceai sau apă fiartă.

Cele 200 de grame de pâine trebuiau răsplătite prin muncă, fiind împărțite doar femeilor care lucrau și îndeplineau norma fixată de autorități. Dacă o mamă se îmbolnăvea sau era epuizată de muncă, ea și copiii săi erau lipsiți, respectiv, de mâncare și mureau.

În primele luni de deportare, familiile își primeau tainul de la prăvăliile improvizate. Cu toate acestea, pâinea nu era adusă cu regularitate, iar calitatea ei era sub orice nivel. Era caldă și crudă, încât o puteai frământa ca s-o coci iarăși. De regulă, o aduceau pe la orele două-trei de noapte și oamenii prindeau rând de cu seară.

La Chișinău a fost lansat un documentar despre foametea din Basarabia -  Stiri.md - Stiri.md

150 de grame de pâine pentru doi ari de pământ săpați

Primăvara, îndată ce se dezgheța pământul, copiii deportaților ieșeau în câmp, pe terenul unde se cultivaseră cartofi. Răscoleau solul și strângeau cartofi putrezi, pe care îi aduceau acasă şi îi spălau, îi curățau, îi pisau și făceau un fel de „turte” coapte pe plită, nesărate, fără făină. Spre vară, oamenii mâncau ștevii cu tot cu rădăcină, urzică și chiar și lobodă, iar ceva mai târziu ciuperci și zmeură.

Mai multe familii s-au salvat, mâncând supe din broaște țestoase. Alții, pentru a supraviețui, omorau pisici și câini, cu care se alimentau. Erau și cazuri când oamenii se umflau de foame și își pierdeau viața.

Foamea, la care au fost supuși deportații, o descrie în memoriile sale și Ecaterina Chele, profesoară din Bălţi. În perioada decembrie 1941 – februarie 1942, scrie ea, au primit jumătate de kilogram de pâine pe zi, dar din iunie li se dădea 200 grame de făină de grâu, dacă îndeplineau norma de trei ari la săpat. Pentru doi ari primeau numai 150 de grame de pâine.

Când a apărut roada anului 1942, cei care lucrau zi și noapte au început să fie hrăniți doar cu jumătate de lipie pe zi. Explicația era simplă – pâinea se duce pentru necesitățile frontului.

„Legea celor 12 spice”

În situația în care toți deportații sufereau de foame, femeile nu reușeau să-și îndeplinească norma de lucru. Astfel, tainul pe care îl primeau nu era complet. Iar din primăvara lui 1942, pâinea era eliberată direct la locul de lucru al femeilor, unde supraveghetorii nu le permiteau să ia nicio bucățică acasă, pentru copii. Uneori, mamele îşi găseau copiii seara morți de foame și frig. De aceea, îi luau pe cei mici cu ele și le dădeau chiar acolo să mănânce, iar apa o beau din canale.

Alteori, femeile își umpleau pe furiș buzunarele cu boabe de cereale de pe câmp, expunându-se unui mare risc. Dacă erau prinse, nimereau sub incidența „Legii celor 12 spice”, care prevedea condamnarea pentru asemenea acțiuni la zece ani de închisoare. Olga Bujor-Motoc descria cu lacrimi în ochi suferința prin care a trecut mamă-sa, care secera secară împreună cu o altă deportată, Olga Fuștic.

Dacă nu se afla departe, se ducea și ea până la ele, unde făcea focul și cocea spice de secară, pe care le mâncau. Într-o zi, când ea nu era cu ele, cele două femei au vrut să-i aducă și ei câteva spice coapte. Dar, ghinion, le-a ieșit înainte paznicul, care le-a găsit în buzunare 200 de grame de spice. În scurt timp, ambele au fost condamnate la câte doi ani de pușcărie. Sute de alte familii au împărtășit această tragedie.

Copiii mâncau din gunoi

Copiii, care nu împliniseră vârsta de 12 ani, umblau cu cerșitul pe la localnici, culegeau pomușoare sau se angajau cu ziua. Una dintre supraviețuitoarele calvarului, Ana Sorocean, își amintește că tinerii, dar și copiii, alegeau resturile din gunoi. Localnicii vărsau căldările în tomberoane, de unde cei mici adunau capete de pește și alte resturi. Iar Xenia Gore relatează despre cum kazahii aruncau la gunoi cojile de zămos, pe care copiii le râșneau și asta le era pâinea.

Când găseau o coajă mai grosuță, o rupeau și o împărțeau între ei. Surorile sale mai mari, adaugă Xenia Gore, au fost luate în colhoz, unde nu primeau bani, ci numai de mâncare. De aceea, după o zi de muncă la colhoz, lucrau în gospodăriile kazahilor. De regulă, strângeau balega uscată de vacă.

„O loveam cu călcâiul și o desprindeam de pământ. Așa mergeam și poc! Poc! Umpleam sacul și îl căram în spate kazahilor, ca să ne dea ceva de mâncare. Pentru un sac plin ne dădea o pălușcă de zară, rămasă după ce băteau untul. Ei o beau pentru a-și potoli setea. Erau călduri mari. Luam pălușca ceea și fuga acasă. N-o beam singură, i-o duceam mamei s-o împartă la toți”, îmi amintește Xenia Gore.

Pentru copiii, care lucrau cu ziua la kazahi, o zi de muncă la prășit era răsplătită cu o căldare de cartofi și cu o masă. Vara, copiii pășteau și mulgeau vitele localnicilor, pentru care primeau carne, lapte și brânză.

Cifre şocante: Peste 250 mii de victime în Moldova în urma foametei din ’46-’47

Și în 1943 deportații continuau să moară de foame

În primii ani de deportare, din cauza foamei, a condițiilor climaterice, a lipsei oricărei îngrijiri medicale și a atitudinii față de deportați, mulți dintre aceștia au decedat. Aproape fiecare familie a pierdut atunci câte cel puțin un membru.

Mai întâi au murit bătrânii, apoi copiii mici, dar au fost și cazuri când și-au pierdut viața familii întregi. Ana Sorocean spunea că din cei în vârstă nu a scăpat viu niciunul. Potrivit ei, în iarna lui 1941, când a început o foame cumplită, familia sa a pierdut trei membri. Primul a fost bunicul său, Andrei, care a decedat la începutul lui decembrie.

La mijlocul aceleiași luni i-a murit și bunica. Sora mai mică, Paraschița, avea doar trei anișori când s-a îmbolnăvit și s-a stins văzând cu ochii. Toți au fost înmormântați la un cimitir, nu departe de casă. Iar Elizaveta Dulghier a pierdut acolo trei surori și pe frate-său. Depășind cu greu această situație, mamă-sa zicea: „Mai bine Stalin nu se năștea pe fața pământului! Din cauza lui mi-am îngropat patru copii pe pământ străin, cum de îl mai ține pământul?!”.

La rândul său, Eugen Livovschi, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, își amintea că, în Siberia, oamenii continuau să moară de foame și la începutul anului 1943.

Înfometarea populației a fost provocată de autoritățile sovietice pentru a dezumaniza oamenii. Fiind supuși acestei criminale metode de reeducare, ultimul scop al deportaților era de a nu ceda în fața morții.


04/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

REPUBLICA SOVIETICĂ EVREIASCĂ DE O ZI de la BOTOȘANI

    

Câți români mai  ştiu că, în ziua de 7 Aprilie a anului 1944 , judeţul Botoşani a fost declarat Republica Socialistă Sovietică ?

Imagini pentru ana pauker photos

Foto : ”Tovarășa”Ana Pauker

Născută Hanna Rabinsohn, la 13 februarie 1893 și decedată la 3 iunie 1960, Ana Pauker a fost o activistă comunistă evreică de frunte, ajunsă după ocuparea României de catre sovietici lider al grupării promoscovite („Pauker”), care a controlat până în 1952 partidul Comunist Român. A fost viceprim-ministru și ministru de externe al României.

În timpul  celui de-al doilea Război Mondial, începând cu primăvara lui 1944 trupele românești și germane de pe teritoriul României, încă aliate, au dus lupte grele încercând să facă față tăvălugului sovietic pe anumite linii defensive, în special Rădăuți-Suceava-Fălticeni-Târgu Neamț-Pașcani-Tg Frumos-Iași, unde frontul se stabilizase pentru o scurtă perioadă de timp.

Trupele rusești motorizate si de tancuri conduse de mareșalul Koniev au pătruns în Botoșani încă din luna aprilie a acelui an, mai precis la 7 aprilie, cu trupe motorizate și tancuri.

 Ziua era una a victoriei supreme pentru sovietici. Botoșanii erau prima localitate mare din România ”eliberată” de Armata Roșie, moment marcat la Moscova cu 15 salve de tun.
Germanii nu s-au lăsat mai prejos și au răspuns a doua zi, bombardând cu aviația și transformând pe 8 aprilie 1944 orașul în ruină.

În timp ce judeţul Botoşani fusese “eliberat”, restul ţării noastre ramasese  sub control româno-german si se pregătea pentru invazia iminentă sovietică ce urma sa se producă.

Ofensiva rusească a dus la un exod al populației. În primul rând, s-a retras administrația română din Dorohoi și Botoșani și odată cu aceștia o parte a populației românești.

Evreii care aveau încă din secolul al XVIII-lea la Botoşani și Dotohoi o importantă comunitate, au rămas și i-au întâmpinat pe sovietici ca pe niște eliberatori.

În fruntea orașului Botoșani s-a instalat imediat un primar evreu pe nume Carol Artberger, care şi-a schimbat numele în Emil Ardeleanu.

  Acest “Emil Ardeleanu” a  solicitat  imediat generalilor sovietici ca Botoşaniul să devină Republică Sovietică Evreiascăcu steag, monedă constituție și conducere administrativă de sine stătătoare.

Noua „republică evreiască” urma să fie o republică autonomă sub jurisdicția URSS. Din memoriile lăsate în scris de evrei contemporani cu evenimentele de atunci, această „republică” ar fi devenit o realitate, rezistând timp de 6 luni, atât cât a durat ocupația sovietică în Botoșani, adică din aprilie până în septembrie.

Au existat și legende care spuneau că în lipsa administraţiei româneşti, evreii ar fi condus oraşul numai două săptămâni, sau numai două zile .

A doua zi, pe 8 aprilie, au venit în oraș șefii  comunişti moscoviți în frunte cu Ana Pauker şi Teoharie Georgescu.

 Conducerea centrală a PCR, auzind de modul cum au degenerat lucrurile la Botoșani și de dorința celor rămași în oraș de a deveni Republică Autonomă Sovietică au apelat la Ana Pauker să-i convingă pe inițiatori să renunțe la planurile lor de independență.

Mai precis Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu i-au chemat pe „republicani”, care erau toți comuniști, la o întâlnire în sala fostului teatru „Leonard” și i-au convins rapid să renunțe la negocierile cu sovieticii și la planurile lor. 

Odinioară, strada “7 Aprilie” (numele dorea sa reamintească “eliberarea Botoșanului” de catre ruși), era importantă pentru orașul Botoșani, acolo existând o autogară, o piaţă şi zeci de magazine.

Majoritatea locuitorilor zonei erau evrei, dar aceștia au  părăsit pe parcursul anilor orașul și țara,majoritatea emigrând în Israel.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/24/proiectul-esuat-al-unui-israel-european

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/18/evreii-lui-stalin-despre-republica-sovietica-evreiasca-de-la-granita-cu-china/

19/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: