”Modernizarea” de tip sovietic și viața în RSS Moldovenească în timpul ocupației rusești

Regimul comunist sovietic a apelat frecvent la violenţă, măsuri punitive si încălcări flagrante ale drepturilor omului, în numele promovării programului de modernizare economică.

Proiectul comunist de dezvoltare a societăţii prevedea lichidarea proprietăţii private şi etatizarea (statalizarea) ei.

În primul an de regim comunist în RSSM (1940-1941), au fost naţionalizate industria, băncile, transporturile, iar agricultura doar în proporţie de 4 %.

Colectivizarea agriculturii a însemnat în prima perioadă cedarea către colhoz nu numai a pământului şi a utilajului agricol, dar şi a păsărilor şi animalelor din gospodărie.

De aceea, ţăranii au opus rezistenţă scrie https://timpul.md/articol/societate-si-economie-in-rss-moldoveneasca.

Abia după organizarea unei deportări în masă în Siberia în iulie 1949 şi terorizarea societăţii, majoritatea țăranilor (peste 90 %) au intrat în colhozuri.  Lichidarea proprietăţii private avea ca scop monopolizarea tuturor resurselor economice în mâinile statului şi distrugerea libertăţii individuale şi a autonomiei societăţii. 

În RSS Moldovenească ocupantul sovietic a reușit să impună aceste obiective pe la 1950.

Pionieri mobilizați la sădirea de pomi în satul Râșcani, anul 1950.
Mobilizarea la muncile agricole a copiilor era un fapt comun în RSSM și URSS.

Au fost distruse sau marginalizate clasele sociale ataşate proprietăţii private, cu iniţiativă individuală, iar din perspectiva ideologiei sovietice îmbogăţirea era considerată periculoasă.

Domeniile cele mai dezvoltate în economia RSSM erau agricultura, industria alimentară şi cea uşoară. Exista şi o industrie grea şi una constructoare de maşini, legate de necesităţile Rusiei şi Ucrainei. În 1969, RSSM devine o republică industrial-agrară, în economia căreia  industria contribuia cu peste 50 % la producerea PIB.

 În ultimele decenii ale existenţei regimului comunist (1970-1990), ritmul de creştere economică s-a redus.În ciuda unor investiţii importante planificate de la Centru, în RSS Moldovenească ponderea acestora pe cap de locuitor era mai mică decât media unională.

În 1965, RSS Moldovenească era pe locul 9, iar în 1985, pe locul 14, între cele 15 republici unionale la capitolul dezvoltare economică.

Structuri şi inegalităţi sociale în RSSM

Odată cu lichidarea burgheziei şi a chiaburilor, considerate clase exploatatoare, societatea comunistă din RSSM era oficial alcătuită din două clase: cea a muncitorilor, care era în avangarda societăţii, şi cea a ţărănimii.Mai exista oficial şi pătura intelectualilor, asupra căreia plana în permanenţă suspiciunea de a fi mic-burgheză.

Grăjdarul colhozului „Biruința”, satul Grigorievca, raionul Căușeni, anul 1947
Economia RSSM s-a bazat pe jefuirea și naționalizarea proprietății cetățenilor .

În realitate, lichidarea claselor zise exploatatoare nu a înlăturat inegalităţile sociale şi conflictele din societate. Locul burgheziei l-a luat nomenclatura de partid.

Muncitorii şi orăşenii erau privilegiaţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu produse alimentare, spaţiu locativ şi altele. Ţăranii, pe de altă parte, erau exploataţi prin prestarea muncii obligatorii în colhoz, nefiind salarizaţi decât după 1964. Până atunci, aceştia primeau cereale sau alte produse abia la sfârşitul anului, după volumul de muncă depus, calculat în zile-muncă.

Sistemul stalinist, care discrimina ţăranii, a fost demontat treptat, Hruşciov (1953-1964) introducând o serie de reforme prin care preţurile la produsele alimentare au fost majorate, mărind astfel veniturile ţăranilor. Aceeaşi politică a fost continuată de Brejnev (1964-1982).

 Cu toate acestea, la sfârşitul anilor 70, deşi ţăranii prestau cca 80 % din munca lor în colhoz, veniturile provenite din salariu acopereau doar 40 % din necesităţile lor.

Restul necesităţilor ţăranii şi le acopereau din cultivarea loturilor de pământ de pe lângă casă, care au fost reduse de Hruşciov de la 0,36 ha la 0,15 ha, deşi acestea produceau 20-25 % din producţia agricolă totală.

Uneori ţăranii se revoltau şi loturile erau lăsate intacte, aşa cum a fost cazul în satul Costuleni, raionul Ungheni, în februarie 1964.

Construcția stadionului în colhozul „Calea Stalinistă” din satul Cigârleni, raionul Ialoveni, anul 1950.

Difuzarea ziarelor la Colhozul „Kotovski” din satul Jora de Sus, raionul Orhei, anul 1950

Structura etnică a elitelor economice

Inegalităţile şi discriminarea în RSSM aveau şi o dimensiune etnică, nu doar socială. Astfel, în 1964, numai 2,3 % din directorii de întreprinderi industriale erau români moldoveni. 

Cota acestora creşte treptat, dar nu a depăşit niciodată 10 % (1984). Pe de altă parte, în funcţii de conducere în agricultură, românii moldoveni erau promovaţi mai uşor: aceştia alcătuiau 54 % în 1964, ponderea lor crescând la 70 % douăzeci de ani mai târziu.

Una dintre explicaţiile faptului că în sate moldovenii erau promovaţi este că 75 % din etnicii români locuiau la ţară şi astfel regimul nu dorea să provoace nemulţumirea populaţiei locale. în acelaşi timp, neadmiterea moldovenilor ca directori de întreprinderi industriale reflecta neîncrederea puterii sovietice în naţionalitatea titulară a RSSM şi reprezenta o parte a strategiei de limitare a migraţiei moldovenilor de la sat la oraş.

Piața Marii Adunări Naționale și Arcul de Triumf, Chișinău, anul 1947.

Dreptul de a se stabili la oraş era îngrădit şi condiţionat de obţinerea dreptului la reşedinţă, ceea ce era o gravă încălcare a drepturilor omului.

În anii 70, Primăria oraşului Chişinău introduce o tază de 15 mii de ruble, care trebuia achitată pentru obţinerea dreptului de reşedinţă.

Această sumă constituia preţul unui apartament cu 4 camere astfel că, puţinii care o deţineau, preferau să locuiască la ţară.

În acest fel, regimul controla şi limita tendinţa moldovenilor de a se muta la oraş, promovând o politică de rusificare a centrelor urbane prin aducerea de cadre din Rusia şi Ucraina, pentru care Moscova aloca suma de 15 mii de ruble necesară obţinerii vizei de reşedinţă.

Modul de viaţă şi consumul în RSSMoldovenească

După foametea organizată în 1946-1947 şi penuria din anii care au urmat, spre sfârşitul anilor ’60, RSSM a cunoscut un anumit progres economic, care a permis asigurarea unui nivel de trai modest unor largi pături ale populaţiei. Cel mai bine au simţit acest progres anumite categorii de orăşeni. în sate însă cele mai multe produse erau insuficiente aproape permanent, inclusiv pâinea.

Cozile la magazine erau un fenomen obişnuit, deopotrivă în sate şi oraşe. Creşte progresiv consumul de băuturi alcoolice, care devine un indiciu al problemelor existente la nivel cotidian. Au fost organizate câteva campanii împotriva alcoolismului: în 1958, 1972 şi 1985.

Nu numai produsele alimentare erau insuficiente, dar şi hainele, încălţămintea, mobila, electrocasnicele. Practic, doar cei cu relaţii puteau face rost de mărfuri de calitate. Modul de viaţă şi consumul în RSSM evoluase raportat la 1945, dar era destul de modest faţă de cel din Occident.

Planurile economice erau falsificate, conducerile întreprinderilor corupând activiștii Partidului Comunist şi ai Gospla- nului pentru a trece cu vederea aceste fapte.

Salariul mediu al muncitorilor şi funcţionarilor în RSSM era de 103 ruble în 1970, ridicându-se la 182 de ruble în 1988. Colhoznicii şi sovhoznicii primeau un salariu de 81 de ruble, în 1970, şi 171 de ruble, optsprezece ani mai târziu. Salariul mediu în RSSM era cu 20-25 % mai mic decât media pe URSS. Pensia minimă în anii ’70 era de 28 de ruble, cea maximă – de 105 ruble.

În 1989, preţurile de stat la principalele produse erau următoarele:

pâine 1 kg 0,28 ruble
orez 1 kg 0,88 ruble
carne de vită 1 kg 2 ruble
găină 1 kg 2,65 ruble
lapte 11 0,28 ruble
unt 1 kg 3,5 ruble
ouă 10 bucăţi 0,9 ruble
ulei vegetal 11 1,65 ruble
mere 1 kg 1,3 ruble
cartofi 1 kg 0,15 ruble
zahăr 1 kg 0,9 ruble
cafea 1 kg 15 ruble
ceai 100 g 0,76 ruble

Prin comparaţie, salariul mediu în SUA în 1989 era de 5 ori mai ridicat decât cel mediu sovietic, iar preţurile la principalele produse alimentare era comparabil numai la pâine, orez şi ceai.

La alte produse, preţurile sovietice erau de câteva ori mai mari decât cele americane: de 3 ori la unt, de 5 ori la ulei, de 6 ori la ouă, de 7 ori la portocale, de 8 ori la carne de găină, de 14 ori la cafea.

Regimul comunist a reuşit însă în alte domenii, precum sănătatea, care era gratis, şi învăţământul, care, după 1953, a fost integral fără plată. 

Au fost asigurate şi locuri în sanatorii, mai ales pentru fruntaşii în muncă. O parte importantă a copiilor se odihneau vara în tabere de pionieri, statul achitând toate cheltuielile de întreţinere.În RSSM, la începutul anilor ’80, peste 200 de mii de copii beneficiau de aceste servicii anual, cei de la oraş şi de la sat în egală măsură.

„Niciodată nu poţi trăi în belşug acolo unde totul este în comun. Cum ai putea să capeţi produse din abundenţă dacă fiecare s-ar eschiva de la muncă, fiindcă nu este stimulat; pe de altă parte, speranţa în munca altuia provoacă lenevia. Ideea a triumfat. Foametea ne urmăreşte permanent. Chiar şi în cele mai favorabile timpuri, noi ne asigurăm cu minimul modest.”
Igor Virabov, jurnalist din Moscova, 1991

„Hruşciov credea că socialismul este o societate când stă pe masă un pahar de ceai cu pâine, iar fiecare mănâncă pe gratis. Au fost făcute primele încercări în această direcţie, numai că pe gratis ospătau vagabonzii, iar pâinea şi zahărul erau furate de servitori. Pâinea era sustrasă în mare parte pentru a hrăni în propria gospodărie porci şi alte vietăţi pentru producerea cărnii.”
Boris Vizer, Economia şi starea socială a populaţiei din Moldova în anii ’40~’80 ai sec. XX, Chişinău, Ştiinţa, 2012

Diferenţa dintre capitalism şi socialism

„Capitalismul împarte inegal bogăţia, pe când socialismul împarte în mod egal sărăcia.”
Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945, 1951-1955).

Statistici sovietice

În comparaţie cu cincinalul al IX-lea republica a livrat statului mai mult grâu cu 618 mii de tone, sfeclă de zahăr cu 1,2 mln de tone, legume, fructe şi struguri cu 2,8 mln de tone, lapte cu 925 de mii de tone, carne cu 304 mii de tone, ouă cu 950 mln de bucăţi. Venitul naţional al republicii a crescut cu 1,3 mld de ruble şi în 1980 a constituit suma de 5,7 mld de ruble.

În cincinalul al X-lea, veniturile reale ale populaţiei pe cap de locuitor au crescut cu 20%, salariul mediu lunar al muncitorilor şi funcţionarilor – cu 20%, retribuirea muncii colhoznicilor cu 25%, plăţile şi privilegiile acordate din fondurile de consum public – cu 34%.

S-au construit 7,4 milioane m2 de spaţiu locativ (ceea ce a permis îmbunătăţirea condiţiilor locative a circa 600 000 de persoane), 528 de întreprinderi industriale, 200 de cantine şi peste 100 de case de deservire socială…

Schiţe ale istoriei Partidului Comunist din Moldova, Chişinău, 1981, p. 596

Posibilităţile reale ale cetăţenilor sovietici

„în URSS, un bărbat poate să-şi procure un palton de iarnă o dată la 6 ani, un costum de lână şi ghete – o dată la 3 ani, pantofi de piele – o dată la 2 ani, un televizor de 200 de ruble – o dată la 12 ani, un frigider de 150 de ruble – o dată la 15 ani. Cota oamenilor nevoiaşi e de 40 % după statistica oficială, dar se ridică la 80 % după date neoficiale.”
Ivan Sicika, jurnalist rus, 1990

Grup de muncitori la colhozul „Pogranișnic”, raionul Briceni, anul 1983

Privilegiile nomenclaturii

În ciuda discursului oficial, lichidarea fizică sau marginalizarea elementelor zise exploatatoare, burgheze sau mic-burgheze nu a anulat privilegiile în regimul comunist. în RSSM, nomenclatura de partid se bucura de spaţiu locativ de calitate, oferit în timp record, magazine speciale, cantine şi restaurante, săli de banchet, la care aveau acces numai aceşti „aleşi ai poporului”.

În perioada 1964-1983 au fost construite 167 de localuri de relaxare de lux pentru nomenclaturişti. Jumătate din banii cheltuiţi proveneau din surse neoficiale (6,4 mln ruble), ceea ce arată amploarea economiei subterane şi a corupţiei. Aceste locuri luxoase cu acces strict limitat se numeau case de oaspeţi, case ale vinificatorilor, li- vădarilor sau pădurarilor, săli de banchete şi de degustare, saune, băi. Numai pentru 90 de băi şi saune s-a cheltuit peste jumătate de milion de ruble, pentru sălile de degustare – 1,5 mln de ruble, iar întreţinerea lor se ridica anual la aproape 200 000 de ruble.

Cele mai multe astfel de localuri se aflau în raioanele Orhei, Glodeni, Dubăsari, Străşeni, Suvorov (azi Ştefan Vodă), Ungheni, Nisporeni, Criuleni, Făleşti, Kutuzov (azi laloveni), precum şi în oraşele Bălţi şi Chişinău.

Pentru construcţia şi finisarea acestora s-au utilizat materiale costisitoare şi preţioase, precum marmură, granit, lemn preţios, oţel de calitate superioară. Imobilele erau echipate cu mobilier şi covoare scumpe, mese de biliard, bazine de înot. Totodată, erau asigurate cu televizoare, frigidere, veselă de porţelan, pahare de cristal şi alte articole ce nu puteau fi găsite uşor în vânzare liberă de către oamenii de rând.

La cantina Comitetului Central existau săli separate pentru instructori şi şefii de sector, pentru locţiitorii şefilor de secţii, pentru şefii de secţie. Membrii Biroului CC luau prânzul, la început, într-o clădire de pe strada Mateevici, vizavi de Universitatea de Stat din Moldova, iar mai apoi într-o sală de pe strada Nicolae lorga. Lucrătorii aparatului CC aveau dreptul o dată în săptămână să procure produse alimentare la un bufet special.

După numerele plăcuţelor de înmatriculare ale automobilelor putea fi uşor identificată funcţia stăpânului. Numerele automobilelor de serviciu ale membrilor Biroului CC începeau cu 88, ale şefilor de secţii şi ale miniştrilor – cu 00, ale prim-secretarilor din raioane – cu 03, ale viceminiştrilor şi preşedinţilor de raioane – cu 08.

Publicitate

Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova

Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”. 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

28 iunie 1940: Începutul holocaustului în Basarabia cotropită de hoardele bolșevice sovietice. VIDEO

 

 

 

 

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova ofera cercetatorilor posibilitatea realizarii unei reconstituiri cât mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate in istoriografia noastra.

Regimul terorii si mijloacele de infaptuire a acesteia isi gasesc o ampla reflectare in dosarele respectivei arhive.

28 iunie 1940 a insemnat inceputul unui lung calvar pentru populatia Basarabiei, condamnata sa suporte toate ororile regimului totalitar comunist la care a fost supusa populatia RASSM in perioada interbelica.

Chiar daca nu se recurgea atat de frecvent, ca in perioada marii epurari, la serviciile odioaselor troici speciale, regimul totalitar comunist pentru a-si atinge obiectivele diabolice, a recurs la alte metode, la fel de antiumane, cu efecte la fel de tragice.

Primul an de ocupatie sovietica a Basarabiei a produs un soc urias asupra populatiei acesteia. Din primele zile, ca urmare a practicilor reprobabile ale autoritatilor comuniste, s-au operat numeroase arestari, astfel incat, în cateva saptamani, inchisorile au devenit supraaglomerate, depasindu-se de cateva ori capacitatea celulelor de a-i adaposti pe cei condamnati la detentie. In paralel, se produc executari in serie ale unor categorii de persoane, catalogate ca „dușmani ai puterii sovietice”.

Din randul acestora au facut parte personalitati politice, inclusiv mai multi membri ai Sfatului Țării, persoane, care, pana la 28 iunie 1940, au facut parte din diferite partide politice, au detinut functii publice in organele de administratie si de ordine. Victime ale rafuielilor salbatice au căzut si cateva zeci de preoti ai Mitropoliei Basarabiei, platind cu viata doar pentru simplul fapt ca slujeau in Altarul Domnului.

Gropile cu var, umplute cu cadavrele celor executati, precum si alte metode de exterminare a persoanelor indezirabile, constituie un alt indiciu infiorator al acestui prim an de ocupatie sovietica.

Deportarile din 13 iunie 1941, in Siberia si in lagarele corectionale, a aproximativ 20.000 de persoane, au constituit acordul final al acestui prim an de „fericire” de tip comunist. Acest val de deportari este amplu reflectat de fondurile respectivei arhive.

 

 

 

 

In ianuarie 1944, cu câteva luni pâna la „eliberarea” nordului Basarabiei de catre Armata Rosie, erau deja elaborate primele directive ale organelor de represiune sovietice, ce urmau sa serveasca drept temei pentru relansarea masinăriei diabolice de exterminare umană.

Odată cu ocuparea raioanelor de nord de catre unitatile de avangarda sovietice, tribunalul militar al RSSM, proaspat reanimat, s-a si pus pe treaba, condamnand la moarte primele cateva zeci de persoane.

Un rol aparte in identificarea si retinerea tuturor celor care, in viziunea autoritatilor comuniste de ocupatie, se facusera vinovati in fata puterii sovietice, l-au jucat asa-numitele batalioane de exterminare, alcatuite din militari sovietici, dar si din activisti, racolati din randul populatiei autohtone.

In vizorul acestor batalioane intrau „elementele dusmănoase”. Un rol aparte in aceasta „munca” de identificare si retinere a „elementelor periculoase” l-au jucat si alte structuri ale NKVD-ului, dar si faimoasele batalioane ale mortii care au „scris”, de asemenea, o pagina trista in soarta populatiei RSSM.

Activitatea acestor structuri este reflectata pe larg de catre fondurile acestei arhive. Poate cel mai amplu sunt documentate operatiunile de deportare, care au fost reluate, fara prea multe taraganari, de catre autoritatile sovietice de ocupatie.

Printre primele victime ale acestei politici ale terorii comuniste s-au numarat ultimele cateva sute de etnici germani, care au evitat repatrierea din septembrie 1940.

In iunie 1945, ei n-au mai putut sa se salveze de la deportarea in Siberia, operata de catre autoritatile sovietice.

Au urmat o serie de deportari care-i vizau pe basarabenii ce au activat, in perioada administratiei romanesti.

Primul contingent, alcatuit din 466 de reprezentanti ai acestor categorii au fost deportati la 17 iulie 1946 in RSS Karelo-Finlandeza, pentru un termen de sase ani. Atare deportari au continuat si in anii urmatori.

Ultimul grup deportat a fost cel format din fosti angajati ai administratiei publice si de ordine din Basarabia, care au fost exilati in 1948, pentru o perioada de sase ani, in RASS Bureata, regiunile Amur si Irkutsk.

Deportarile de populatie civila din 5-6 iulie 1949, precum si cele din 1 aprilie 1951 au constituit ultimul acord al practicilor de acest gen în RSS Moldovenească.

 

Fondurile Arhivei MAI conțin mii de documente inedite cu referire la aceste deportari.

Drama persoanelor deportate, dupa cum bine se cunoaste, nu s-a terminat odata cu disparitia fizica a lui Stalin, ăn martie 1953, ci a continuat si in anii urmatori.

În ciuda faptului ca, după moartea dictatorului, au fost expediate mii de demersuri ale victimelor deportarilor din RSS Moldovenească pe numele noilor lideri sovietici si pe adresa organelor supreme ale statului sovietic, majoritatea covârsitoare ale acestora au rămas nesoluționate.

Si acest ultim episod al dramei deportaților se regăseste plenar în documentele pe care le deține respectiva arhivă.

 

 

Ion Varta,
doctor in istorie, membru al Comisiei pentru studierea si aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
ARHIVA TIMPUL md.
25.02.2010