CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc și sufletul viu al Basarabiei româneşti.  

Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc

Tricolorul este sufletul viu al Basarabiei româneşti.  

În teritoriile româneşti ocupate de sovietici, însuşi cuvântul tricolor fusese aruncat din manuale, cărţi şi dicţionare. Devenise foarte suspect şi cuvântul curcubeu, care era întors pe toate părţile de cenzura străină.

Orice asociere sau invocare a Tricolorului însemna acuzaţii grave de naţionalism românesc, arest, exil, ospiciu sau ani grei de închisoare, scrie https://ziarulnatiunea.ro.

Totuşi, în anii de teroare, au fost oameni, care au avut curajul să înfrunte deschis cruzimea şi barbaria autorităţilor sovietice. Unul, dintre cei foarte puţini, a fost Gheorghe Muruziuc, un erou al românimii basarabene, un erou neglijat, uitat şi înghiţit de anonimat. O să vă spun pe scurt povestea lui ca s-o ştiţi şi s-o transmiteţi urmaşilor.

Biografia lui Gheorghe Muruziuc, până la 28 iunie 1966, nu se deosebea cu nimic de cea a milioanelor de români din Uniunea Sovietică. Născut la Făleşti în 1930, el prinde clasele primare „la români”, iar după război, să nu moară de foame, a fost dus la o „şcoală de meserii”, un incubator de mancurtizare şi îndobitocire a tinerilor.

Pentru o bucăţică de pâine şi un loc de muncă, a slugărit  pe întinsurile Rusiei şi Caucazului, până la reîntoarcerea în locul de baştină în 1962.

Se angajează ca electrician la fabrica de zahăr de la Alexăndreni, unde a putut vedea pe viu discriminarea totală a moldovenilor. Revoltat, a scris o plângere la Moscova, dar a fost acuzat de naţionalism. În curând, realitatea îl convinge că moldovenii nu au nicio şansă să scape de discriminare şi să devină stăpâni pe pământul lor.

Ajunge la concluzia că singura salvare este în Unirea Moldovei cu România. Ca să nu fie divulgat, îmbracă haina luptătorului singuratic şi îşi face un plan secret de o îndrăzneală nebunatică. E sigur pe sine, e sigur că va reuşi. Aşteaptă ora şi ziua cu nerăbdare.

În zori de zi, pe data de 28 iunie 1966, când autorităţile comuniste urmau să serbeze în gubernie „eliberarea norodului moldovenesc de sub jugul ocupanţilor români”, pe cel mai înalt turn din nordul Moldovei, la fabrica de zahăr de la Alexăndreni, flutura falnic Tricolorul românesc.

Sus, la înălţimea de 45 de metri, pe coş, Gheorghe Muruziuc, străjuia cu mândrie Drapelul României.

Imediat cum s-a aflat, în 10-15 minute, turnul a fost încercuit de miliţieni înarmaţi şi K.G.B.-iştii de la Bălţi.

Unui „alpinist” militar i s-a dat sarcină să urce pe turnul rotund, dar Gheorghe Muruziuc, după ce i-a sfătuit pe cei de jos să nu încerce escaladarea, a dat drumul la o cărămidă.

Şefii locali se temeau să dea ordin din capul lor, să împuşte Omul de sus.

La şapte dimineaţa, sute de muncitori veniţi la serviciu, au văzut Tricolorul şi pe colegul lor de muncă. Foarte rapid, întregul orăşel a sosit lângă fabrică să vadă minunea.

Autorităţile se pierduseră definitiv. Nici cei de la Bălţi, nici cei de la Chişinău nu ştiau cum să-l dea jos pe Gheorghe Muruziuc.

Trecuse perioada lui Stalin – nu puteau să aducă „troica” şi plutonul de execuţie să-l împuşte pe eroul de pe turn.

Aşa au „serbat” ocupanţii la 28 iunie 1966, ziua „eliberării” – cu Drapelul României înălţat pe cerul Basarabiei nesupuse.

În aceeaşi zi de 28 iunie i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 Cod Penal al RSSM – aţâţarea vrajbei interetnice – şi art. 218 – huliganism. A fost percheziţionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea nesatisfăcătoare a fabricii de zahăr.

La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membrilor de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia – moldoveni sunt discriminaţi, iar Basarabia a fost anexată în 1940 de către URSS.

„Consider că Basarabia, în anul 1940, fără nici un temei a fost ruptă de la România şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin acest act violent, a fost despărţit poporul moldovenesc, o parte a rămas în România, cealaltă – în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS Moldovenească va ieşi din componenţa URSS şi fie se va constitui în calitate de stat suveran, fie se va uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus el. Ca rezultat, a fost exclus din partid.

La 3 iulie a fost arestat. La început, ancheta a fost efectuată de procuratura r-lui Lazovsk, iar mai târziu a fost preluată de KGB.

Satrapii kaghebişti s-au răfuit crunt cu Gheorghe Muruziuc.

În mod tradiţional, l-au declarat nebun şi au încercat să-l interneze în spitalul de psihiatrie, însă medicii – atenţie mare!!! – l-au examinat şi au constatat că este un om completamente sănătos mintal şi au refuzat să dea KGB-ului un document fals.

 Ancheta a fost efectuată într-un timp record de patru luni (pe parcursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie i-a fost înmânat rechizitoriul.

Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială ţinută la Bălţi, l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privaţiune de libertate, regim general.

A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul Ivdellag, unul din locul deţinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 iunie 1940) şi a stat termenul integral.
Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoarele dimensiuni: doi metri şi 57 centimetri lungime şi 78 centimetri lăţime.

A fost ars la 13 ianuarie 1967 de către colaboratorii KGB.

Revenit la baştină, el a lucrat la Bălţi la o întreprindere de construcţie. A fost reabilitat prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 martie 1991. În anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta basarabenilor pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani de lagăr.
Gheorghe Muruziuc a decedat la 25 septembrie 1998, fiind înmormântat în cimitirul din Făleşti. Au mai rămas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. Copiii săi – Mihail şi Vadim – îşi câştigă pâinea cum pot.

Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclopedic ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit sporadic în manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul prietenului lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în memoria lui Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat…

A revenit acasă cu sănătatea ruinată şi s-a stins din viaţă în septembrie 1998. Nici statul, nici societatea încă nu au găsit cuvintele de recunoştinţă pe care eroul Gheorghe Muruziuc le merita şi le merită cu prisosinţă.

Înainte de încheia, pe scurt, povestea Tricolorului înălţat la 28 iunie 1966, vă propun o mărturie foarte importantă a lui Gheorghe Muruziuc, care nu a fost distrusă de K.G.B.

 Citiţi şi mândriţi-vă că în 1966 s-a găsit un Om, care să salveze demnitatea populaţiei resemnate din Basarabia ocupată:

„Prin fapta mea am încercat să arăt că Moldova este teritoriu al României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România.

Am demonstrat întregii lumi şi conducerii dorinţa mea – că [Moldova] trebuie să se unească cu România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. Ideea de a arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiune despre anexarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu România, întrucât avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost împreună”.

Tricolorul este sufletul viu al Basarabiei româneşti. Pe cerul liber al Ţării, Tricolorul are nimbul sfinţilor biruitori, martiri şi făuritori. De câte ori vă ridicaţi ochii în sus şi priviţi cu mândrie la frumuseţea Tricolorului nostru, amintiţi-vă de Gheorghe Muruziuc, eroul care a plătit cu preţul libertăţii înălţarea Drapelului României deasupra Basarabiei ocupate la 28 iunie 1966. 

Plecăciunea şi recunoştinţa tuturor celor care simt româneşte: acum şi de-a pururi, Gheorghe Muruziuc!

Alecu Reniță https://ziarulnatiunea.ro/tricolorul-lui-gheorghe-muruziuc.

16/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Cel mai laş, mai longeviv și mai periculos ocupant, este cu siguranţă cel din noi

Cele trei maimute: nu vad, nu aud, nu vorbesc » Lady 4 Lady's

Cei mai periculoşi ocupanţi ai noştri suntem chiar noi

În sprijinul tristei şi dureroasei afirmaţii din titlu am să vin neapărat cu argumentele necesare – triste şi dureroase şi ele, bineînţeles.

Cel mai laş şi mai longeviv, deci şi mai periculos ocupant dintre toate soiurile existente e, cu siguranţă, cel din noi.

Altfel-zis, suntem chiar noi înşine, oricât de teribilă ar părea la prima vedere această afirmaţie scrie Mihail Gh. CIBOTARU în Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII.

Câteva exemple răscunoscute de toţi:

Care a fost pricina ruşinoasei retrageri de pe teritoriul din Rusia ocupat de către „invincibilele” trupe napoleoniene? Populaţia băştinaşă, desigur! Nu armata. Populaţia le-a creat ocupanţilor francezi condiţiile care au însemnat moartea lor. Şi aceştia s-au grăbit să se salveze prin fugă.

Sindicaliştii polonezi au obţinut victoria scontată în condiţii extreme de comunism dictatorial numai datorită faptului că în sufletele, în făpturile lor nu s-au culcuşit ocupanţii.

Dar comportamentul băştinaşilor din Ţările Baltice, de exemplu, la care obişnuim să facem trimitere?…

Apoi evenimentele din 1956 din Ungaria şi cele din 1968 din Cehoslovacia – ambele ţări socialiste, comuniste adică… Şi comportamentul nemţilor din cele două Germanii de la divizare până la unificare!

Dar să revenim la problema noastră. Pentru bunicii şi străbunicii noştri, începând cu acel vitreg an 1812, încerc un sincer sentiment de recunoştinţă, pentru ceea ce au făcut sau, poate, mai corect ar fi să zic, pentru ceea ce n-au făcut, deşi ocupanţii se impuneau pe toate căile posibile. Şi anume – prin a le pângări limba, obiceiurile, tradiţiile, adică, înstrăinându-i de strămoşi, ba chiar de ei înşişi.

În acest scop, s-au statornicit în teritoriu puzderie de venetici oficiali. Biserica, curând şi şcoala, au trecut la limba rusă.

Dar să ne închinăm memoriei predecesorilor noştri care nu numai că nu s-au lăsat subjugaţi în felul acesta, ci, mai mult – i-au făcut prizonieri chiar pe ocupanţi care, sub influenţa condiţiilor de trai create de către băştinaşi, s-au văzut nevoiţi să le înveţe limba, să le deprindă obiceiurile, tradiţiile, să le studieze istoria, încetul cu încetul dizolvându-se. Devenind români în toată legea.

Cel mai simplu argument al acelui proces istoric naţional e noianul de nume de familie.

Drama noastră a reînceput la 28 iunie 1940 care, curmată fiind la 22 iunie 1941, în 1944 s-a reîntors. Şi foametea organizată, campania forţată „FZO”, expedierea tineretului în Rusia, la minele de cărbuni, deportările masive ale gospodarilor.

Şi dacă ne mai amintim de cei neîntorşi din război, în perimetrul Basarabiei rămăseseră doar bietele femei, bătrânii şi copiii, care chiar din primele zile au fost supuşi învăţământului sovietic, cu alfabetul rusesc, cu limba rusă pretutindeni şi cu manualele respective, cu radioul şi cu oamenii lor.

Dictatura fricii, dar şi a limbii şi a vieţii în genere, în toate amănuntele, au răsădit acel sentiment de ocupant chiar în noi înşine.

Ne-am pomenit că nu mai suntem români, că limba nu ne mai este română, că istoria noastră începe de la 1812, că cel mai crunt, mai periculos duşman al nostru este poporul român… Şi încetul cu încetul ne-am înghiţit pe noi înşine… Independenţa acestui pământ durează de trei decenii, dar noi, din păcate, am rămas aceiaşi românofobi, aceiaşi rusofili, aceiaşi ocupanţi ai propriilor noastre suflete…Da, triste concluzii.

Aş dori să fie pur subiective şi să nu ne caracterizeze…Dacă vreţi, doar un singur exemplu, pe cât de simplu, pe atât şi de revoltător: în Parlamentul republicii unii deputaţi dintre acei ce boicotează mereu şedinţele, atunci când se prezintă totuşi, îşi încalecă neapărat căştile să afle ce se vorbeşte în limba oficială pe care o ignoră făţiş, iar statul se grăbeşte să le pună la dispoziţie traducători plătiţi nu din salariile respectivilor, precum ar fi logic, ci din buget.

Aceştia suntem noi, cei adevăraţi…Mai rămânem totuşi cu speranţa (care moare ultima) că barem în ceasul al doisprezecelea ne va vizita acea „înţelepciune de pe urmă a moldoveanului”…

Să ne ajute Dumnezeu!

Mihail Gheorghe Cibotaru - Intoarcere In Trecut Nu Exista (2019) by Fan TR  | Mixcloud

Mihai Gheorghe Cibotaru (n. 21 iunie 1934, satul Vărvăreuca, județul Soroca, Regatul României, astăzi în raionul Florești, Republica Moldova) este un prozator și publicist din Republica Moldova.

După absolvirea şcolii medii din Floreşti (1954), a urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Filologie a Universității de Stat din Chişinău (1959).

A lucrat ca redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei”, redactor-şef adjunct la ziarul „Moldova socialistă”, redactor-şef la revista „Moldova” (1975-1994).

În 1994-1996, a deţinut funcţia de ministru al Culturii, iar în 1997-1998 – de şef de secţie la Agenţia Informațională de Stat MOLDPRES.

Cu mai mulți ani în urmă, scriitorul și-a pierdut vederea, dar nu a căzut pradă disperării, continuând să fie prezent în viața literară și cea publică.

18/11/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: