CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Viața domniței Ileana a României, fiica cea mică a regelui Ferdinand I și a reginei Maria

 

 

 

 

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca domnița Ileana), s-a născut în ziua de 5 ianuarie 1909 la București și a decedat la 21 ianuarie 1991, în Pennsylvania, SUA). A fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României.

Se înrudea prin mama sa, cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru prințesa ileana photos

 

 

 

 

 

 

 

După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea,  principesa Ileana s-a  căsătorit în 1931, la vârsta de 22 de ani, cu arhiducele Anton de Austria. Arhiducele era absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți, iar decizia celor doi tinerti de a se căsători a fost  acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială.

A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea. Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni.

În urma unor negocieri purtate de  cele două familii și Sf. Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox.

Ileana a insistat să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei.

Era în vara anului 1931 când la Sinaia castelul și orașul întreg au îmbrăcat straie de sărbătoare. Drapelele naționale cu însemnele regale, fluturau pe toate clădirile administrative, pe stâlpi erau prinse crengi de brad și ghirlande de flori, iar străzile pe care alaiurile nuntașilor aveau sa treacă erau împodobite cu becuri multicolore, în timp ce de la gar orașului la Castelul Peleș mulțime de localnici, locuitori ai satelor din împrejurimi și  turiști, asteptau cu flori in mâini sosirea mirilor.

La vremea nunții sale, principesa Ileana era frumoasă ca o statuie antică, avea un zâmbet luminos pe chip și așa a rămas în amintirea multora dintre cei care, fie și privind-o doar trecând pe străzile Sinaiei, au fost martori la nunta ei.

 

 

 

 

 

 

Ceremoniile de  nuntă au ținut, trei zile. Și trei nopți.

La 24 iulie, Principesa avea să-și aduca prinosul de dragoste pentru țara în care s-a născut, semnând și inaintând Regelui Carol al II-lea (fratele ei mai mare) un document prin care se angaja sa nu renunțe niciodata la cetatenia româna. Momentul a fost urmat de o ceremonie de oferire de daruri, din partea familiei si a administratiei nationale si locale.

A urmat un prânz de gală. A doua zi, pe 25 iulie, monarhul avea să dea în onoarea surorii sale, a logodnicului ei și a rudelor si invitatilor un dineu oficial, urmat de o receptie cu dans. Se spune că sala de bal a castelului a devenit neîncăpătoare, atunci când cele 300 de perechi au intrat  în ritmul muzicii.

Printre cei care au participat la recepție, jurnaliștii vremii ii amintesc pe Regele Alexandru si Regina Marioara a Iugoslaviei, Regina Elisabeta a Greciei (cele doua regine din Balcani fiind, de fapt, surorile mai mare ale tinerei mirese), apoi, doua dintre surorile Reginei Maria – Printesa Alexandra de Hohenlohe si Infanta Beatrice (aceasta din urma alături de soțul ei, Infantele Alfonso al Spaniei)… Si sa nu uitam pleiada de prinți si prințese veniți din Germania și Austria, care se înrudeau cu cei doi miri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nunta princiară a avut duminica, 26 iulie 1931. La ora 10:00 s-a oficiat cununia civila, ofiter al Starii Civile fiind chiar ministrul Justitiei din acea vreme, Constantin Hamangiu. Cununia religioasa s-a oficiat o ora mai tarziu. Mirele nefiind ortodox, ea a fost celebrata de arhiepiscopul catolic, monseniorul Cisar. A fost prezent insa si patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea.

A urmat o depunere de coroane la Cimitirul Eroilor Militari din Sinaia, după care a avut loc un dejun de gală.

Principesa Ileana – devenita acum Arhiducesa Ileana – a plecat imediat după dejun, împreună cu soțul ei, la Castelul Bran, cel pe care Regina Maria avea sa i-l dăruiasca drept zestre si moștenire.  

În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena, în Austria. Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”.

S-a  îngrijit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de militarii români răniți, cu același devotament exemplar de care dăduse dovadă în Primul Război Mondial ilustra sa mamă, Regina Maria a României.

După războiul mondial,la scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a nepotului său, regele Mihai, prințesa Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948 de regimul instalat la putere de ocupanții sovietici.

În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, în Statele unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe în care a vorbit oamenilor despre România și despre situația tragică a țării sale în comunism.

  A divorțat în 1954 de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț.

În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă din Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra.

În 1967, Principesa a devenit stareța mănăstirii cu hramul „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

După căderea comunismului, a mai vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/18/video-si-galerie-foto-regina-maria-a-romaniei-regina-soldat-si-diplomat/

 

 

 

Surse: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana,_Principesa 

https://simonalazar.wordpress.com/principesa-ileana-o-nunta-pe-valea-prahovei 

22/11/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rezistența națională a românilor moldoveni din Basarabia cotropită de sovietici. VIDEO

 

 

Brejnev Bodiul

 

Foto: Dictatorul URSS, Leonid  Brejnev și sluga lui, Ivan Bodiul, prim secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească

 

 

Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (14-15 octombrie 1965)

Cea mai importantă problemă discutată la Congres a fost cea a situaţiei lingvistice dezastruoase în care se afla limba română literară şi vorbită a băştinaşilor majoritari, fapt care afecta cel mai mult creaţia scriitorilor basarabeni, precum şi necesitatea revenirii la grafia latină, la veşmântul ei firesc.

Unii participanţi la Congres, îndeosebi unii tineri scriitori pe atunci – Ion Druţă, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi, Pavel Boţu, Grigore Vieru, Gheorghe Malarciuc, Vasile Leviţchi –, profesorul universitar Petre Osmătescu, directorul şcolii medii din Râşcani, Leonid Colibaba etc. au abordat în luările lor de cuvânt, problemele referitoare la necesitatea evoluţiei limbii literare materne, conservarea monumentelor de cultură, valorificarea patrimoniului spiritual, predarea limbii şi literaturii în şcoală și ignorarea particularităţilor regionale, la  grijă faţă de dezvoltarea şi răspândirea literaturii moldoveneşti, la calitatea manualelor şcolare, la scrierea corectă a denumirii străzilor şi firmelor.

 

 

 

 

02/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GHEORGHE GHIMPU: UN EROU AL REZISTENTEI NATIONALE IMPOTRIVA OCUPATIEI SOVIETICE IN MOLDOVA

Gheorghe Ghimpu, biografie (1937 – 2000)

File:Gheorghe Ghimpu.jpg

Gheorghe Ghimpu, revoluţionar, profesor şi fondatorul mişcării de eliberare naţionale româneşti din R.S.S.M.

Gheorghe Ghimpu arborează Tricolorul pe clădirea Parlamentului R.S.S.M., 27 aprilie 1990, actualmente Preşedenţia R.Moldova

Gheorghe Ghimpu (n. 26 iulie 1937, în Colonița, jud.Lăpușna, România – d. 13 noiembrie 2000, Chișinău) a fost un revoluţionar, om de ştiinţă, politician şi adevărat român care a trăit şi activat în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) şi apoi în succesoarea ei de drept – Republica Moldova. Gh.Ghimpu a fost deținut politic în perioada sovietică pentru convingerile sale naţionale româneşti și pentru participarea la fondarea Frontului Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei (1972). A fost fondatorul Mișcării de Eliberare Națională, membrul al Comitetului Executiv al Frontului Popular din Republica Moldova, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova ales în mod democratic (1990).

Gheorghe Ghimpu studiază la Universitatea Pedagogică din Tiraspol și absolvește în 1960 Facultatea de Fizică și Matematică. Face studii postuniversitare, doctorand la Institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe al Uniunii Sovietice la Moscova între anii 1970-1971. Activează în învățămîntul preuniversitar, la Strășeni, și în cel universitar, la Tiraspol și Chișinău, oraşe din cadrul R.S.S.M..

Sergiu Miron, profesorul de matematică a lui Gheorghe Ghimpu își amintește că tînărul student se interesa nu doar de știința reală, dar și de istoria neamului. “Gheorghe Ghimpu era un student excelent, învăța foarte bine la toate obiectele. În particular discutam chestiunile din istoria neamului. Îmi povestea că aceasta îl interesează mai mult chiar decît propria teză de doctorat.”

Frontul Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei (F.N.P.), înființat în ilegalitate după război, avea drept scopuri ieșirea R.S.S.M. din componența Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), formarea Republicii Populare Moldovenești, unificînd și celelalte teritorii românofone din zonă (Nordul Bucovinei, Basarabia istorică, teritorii din stînga Nistrului) și unirea ulterioară cu România. Drapelul Republicii Populare Moldovenești urma sa devină tricolorul, cu o panglică neagră în diagonală, pînă la realizarea Unirii. Un alt scop era organizarea de alegeri libere pentru organele de conducere ale statului. Limba română pe baza alfabetului latin trebuia sa devină limbă oficială.

Printre conducatorii F.N.P. din Basarabia erau Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur. În Bucovina de Nord, mișcarea era coordonata de Alexandru Șoltoianu. Alexandru Usatiuc-Bulgăr este arestat pe 13 decembrie 1971 la Kislovodsk. La scurt timp sunt arestați și Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur și Alexandru Șoltoianu. După jumătate de an de anchetă, dosarul nr. 6648 privind lotul Usatiuc-Ghimpu-Graur este trimis la Curtea Supremă de Justiție a R.S.S.M.. Judecata durează trei zile.

Pe 13 iunie 1972, completul de judecată, format din judecătorii V. Florea (președintele completului), M. Marițoi şi L. Dubanjeu, la propunerea procurorului A. Poluektov, dă hotărîrea: de a-l condamna pe Gheorghe Ghimpu la șase ani de încarcerare în închisoarea-lagăr corecțional cu regim sever. Au început persecutiile celor bănuiți de a face parte din F.N.P.. O mulțime de moldoveni au fost dați afară de la lucru, în special, din învățămînt. O mulțime de elevi și studenți au fost eliminați din instituțiile de învățămînt. Mai mulți tineri au fost puși sub urmărire de către securitate.

Gheorghe Ghimpu și-a ispășit pedeapsa de șase ani în lagărele din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului sovietic. După ”eliberare” i s-a interzis orice activitate pe făgaș pedagogic.

Odată cu proclamarea restructurării, se încadrează activ în Mișcarea de Renaștere Națională și de democratizare a societății. La primul Congres al Frontului Popular din Republica Moldova este ales ca Executiv ale Frontului Popular.

În perioada 1990-1994 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Autor al proiectelor de lege privind reabilitarea victimelor regimului totalitar de ocupație și despre controlul de stat. A publicat în presa periodică din Republica Moldova și România numeroase articole politice și de atitudine civică.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a aprobat tricolorul ca drapel de stat. Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălța tricolorul pe clădirea Parlamentului, actualmente clădirea Președenției Republicii Moldova.

Liderul Partidului Liberal din Republica Moldova – Mihai Ghimpu (fratele lui Gheorghe Ghimpu) și-a amintit că Gheorghe Ghimpu, cel care a arborat primul tricolor pe clădirea Parlamentului, a umblat cu drapelul mai multe zile, înfășurat de corp, așteptînd cu nerăbdare ziua cînd urma să-l arboreze.

Scriitorul și deputatul Ion Hadîrcă a comunicat ulterior că “atunci cînd a arborat tricolorul la 27 aprilie deasupra Parlamentului, nu pricepeam de ce își risca viața ridicîndu–se la niște inălțimi amețitoare. Mai tîrziu am ințeles că numai Gheorghe Ghimpu putea face acest lucru. Sunt puțini în lumea celor drepți care ar fi trăit o asemenea clipă în viața lor”.

Doctor în filologie, Ion Melniciuc a redat emoțiile pe care le-a trăit în momentul în care a fost arborat tricolorul – “Am alergat pe jos cu soția de la Botanica pînă la sediul Parlamentului, cînd Gheorghe Ghimpu a arborat Tricolorul. Îl vedeam de la Botanica. Am trăit emoții de nedescris, o stare sufletească nemaivazută, urmărind Tricolorul arborat pe clădirea Parlamentului. Asta a făcut–o Gheorghe Ghimpu. A fost un adevărat patriot”.

Gheorghe Ghimpu a fost președintele Asociației victimelor regimului comunist de ocupație și a veteranilor de război ai Armatei Române din Republica Moldova denumită, la Congresul IV din 11 iunie 2000, Partidul Național Român.

Piatra funerară Gheorghe Ghimpu, Cimitirul Central din strada Armeană, Chişinău, Republica Moldova

Gheorghe Ghimpu decedează la 13 noiembrie 2000, în urma rănilor suferite într-un accident rutier petrecut la 27 octombrie 2000.

Gheorghe Ghimpu și colegul său de asociație Ion Caftanat se deplasau în dimineața zilei de 27 octombrie 2000 spre comuna Tîrnova, jud. Edineț, Republica Moldova, unde urmau să se întîlnească cu un grup de veterani de război ai Armatei Române. După 3 ore de drum, la ora 6.30 mașina în care se aflau a fost lovită de un camion. În urma impactului Ion Caftanat a decedat pe loc, iar Gheorghe Ghimpu a fost transportat la spitalul din orașul Donduşeni, iar apoi la Spitalul de Urgență din Chișinău, unde a murit la 13 noiembrie 2000.

Mihai Ghimpu, a menționat în cadrul unui simpozion în memoria lui Gheorghe Ghimpu desfășurat la 27 iulie 2007 că, la vîrsta la care a plecat din viață, badea Gicu era încă foarte puternic. “Dacă nu s–ar fi organizat acel accident, astăzi la sigur era printre noi. Totuși, Gheorghe Ghimpu a lăsat în urma sa o comoara, și anume dragostea față de tot ce e românesc. Nu în zadar, cînd am ridicat piatra comemorativă la Colonița, am scris pe ea cuvintele lăsate de Gheorghe Ghimpu: Ne vom salva doar revenind la românism și realizînd reîntregirea neamului românesc”.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie:

  1. http://www.romanism.net;
  2. http://www.ro.wikipedia.org;
  3. http://www.unimedia.md;
  4. www.ghimpu.wordpress.com.
  5. Istoria md.      

20/02/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: